Sfantul Antonie cel Mare

Iubiții mei,

în PSB 16 (editat în 1988), între p. 191-245, Părintele Dumitru Stăniloae a tradus și editat Viața Sfântului Antonie cel Mare, astăzi pomenit, scrisă de către Sfântul Atanasie cel Mare.

Și astfel, într-un mod fericit, avem o mărturie de primă mână, adică o mărturie duhovnicească, trecută prin sufletul unui alt Sfânt. Care l-a privit pe Sfântul Antonie în adâncul său…și l-a înțeles la cote mari.

Tocmai de aceea, în loc de Vieți de Sfinți istoricizate, cu multe detalii contextuale…avem nevoie de Vieți de Sfinți, care să fie înțelegeri duhovnicești în primul rând, pline de echilibru și de trezvie dumnezeiască.

Pentru că ele trebuie să ne transmită chipul duhovnicesc profund al Sfinților, care să stârnească în noi râvna dumnezeiască pentru o viață curată, sfântă.

Și astfel, din sursa citată, aflăm că Sfântul Antonie era egiptean, a crescut creștinește, a rămas orfan de ambii părinți în adolescență, astfel încât pe la 18-20 de ani ajunge să îngrijească de sora lui mai mică [p. 192].

Auzind la Biserică Mt. 19, 21, adică porunca Domnului de a ne vinde avuțiile și de a-I urma Lui, Sfântul Antonie și-a vândut pământul și lucrurile și a mai păstrat puțini bani pentru sine și sora lui [p. 192-193]. Dar auzind și cuvântul de la Mt. 6, 34: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine”, el a vândut tot ce avea, a lăsat-o pe sora lui unor fecioare credincioase și a început să trăiască anahoretic [p. 193].

În p. 194 se vorbește despre primele lui ispite. Pentru că demonii „aruncau în el gânduri spurcate” [Ibidem]. I se arată Satana sub forma unei femei…pentru ca „să apară iarăși în el dulceața plăcerii” [Ibidem] desfrânate.

După ce l-a ispitit în multe feluri cu desfrânarea, Satana i-a vorbit cu glas lui Antonie, ca să îl facă să se mândrească [p. 195]. Însă Sfântul nostru nu s-a lăsat amăgit de demoni, pentru că a înțeles că „demonul e mult iubitor de păcat” [p. 196] și că va încerca să îl facă să păcătuiască în diverse feluri.

Sfântul Antonie și-a sporit asceza, pentru ca să prevină mișcările tactice ale demonilor. De aceea a început să privegheze toată noaptea, să mănânce doar la apusul soarelui, apoi odată la două sau la 4 zile [p. 197].

Mânca doar pâine și sare, bea doar apă și dormea pe o rogojină [Ibidem].

La un moment dat s-a închis într-un mormânt…și era hrănit cu pâine, de către cineva, din când în când [p. 198]. Însă demonii vin într-o noapte și îl bat, umplându-l de răni. Motivul? Demonii se temeau „ca nu cumva Antonie să ia pe încetul în stăpânire pustiul cu nevoința lui” [Ibidem]. Adică să nu mai vină și alți nevoitori alături de el…

Numai că, de ce s-au temut demonii…nu au scăpat. Chiar așa s-au petrecut lucrurile: Sfântul Antonie a fost cel care a adus mulți oameni în pustie, pentru ca să se nevoiască dumnezeiește!

După bătăi…când îl lăsaseră aproape mort…demonii vin și fac gălăgie: „făcură în acea noapte prin lovituri un astfel de zgomot, încât părea că tot locul se cutremură”. Iar demonii erau văzuți de Antonie ca intrând prin pereți…„prefăcuți în năluci de fiare și șerpi” [Ibidem].

Nu, nu avea năluciri…ci demonii luau tot felul de forme pentru a-l înfricoșa!

Astfel că îi vede pe demoni sub formă de „lei, de urși, de leoparzi, de tauri, de șerpi, de aspide, de scorpioni și lupi” [Ibidem]. Ispitiri pe care Dali le-a picturalizat în tabloul de aici.

În p. 199 ni se descrie o vedere extatică a Sfântului Antonie, în care Domnul i S-a arătat în lumina Sa dumnezeiască. Și El îi confirmă că a fost și va fi mereu cu el în luptele sale și că îl va face cunoscut [Ibidem].

Vederea extatică a avut-o la 35 de ani neîmpliniți [Ibidem].

Demonul nălucește apariția unui disc de argint în calea lui, în pustie. Apoi demonii l-au făcut să vadă aur adevărat aruncat în drum [p. 199-200].

Locuiește în casa, care, până să vină el, era plină de jivine [p. 200]. Încep să-l viziteze oamenii, demonii îi înspăimântă…și el le spune că „dracii pricinuiesc năluciri mai ales celor ce se tem” [Ibidem].

Tot din p. 200 aflăm că creștinii își făceau semnul Sfintei Cruci împotriva demonilor. E vorba de secolul al III-lea d. Hr. Pentru că ei considerau Sfânta Cruce drept împrejmuirea/ întrarmarea lor împotriva demonilor [Ibidem]. Lucru pe care îl facem și noi, cei de azi, pentru că lupta noastră e tot cu demonii, cu aceeași demoni, și mai experți în rele…și ei resimt foarte dureros semnul mântuirii noastre, adică însemnarea noastră cu semnul Sfintei Cruci.

Sfântul Antonie cel Mare a trăit 20 de ani ca zăvorât. Adică ca monah singur/ anahoret, care nu iese din casă și nu e văzut de oameni [p. 201]. Însă, pentru că oamenii au dorit să trăiască alături de el, au forțat ușa locuinței lui și…au rămas uimiți de faptul, că după 20 de ani…„el avea aceeași înfățișare, [nefiind] nici umflat prin nemișcare, nici subțiat de posturi și de lupta cu demonii” [Ibidem].

Iar cu sufletul era curat, fiind „întreg egal cu sine, ca unul ce era călăuzit de dreapta judecată și statornicit în ceea ce e propriu firii” [Ibidem], adică în virtuți. Și când a ieșit din recluziune/ din zăvorârea lui, i-a vindecat pe oameni de boli și a alungat demonii din oameni [Ibidem].

Începe să vorbească oamenilor. Să îi sfătuiască duhovnicește. Mulți vin și se nevoiesc dimpreună cu el. Trece nevătămat peste un râu plin de crocodili. Și îndemna la multă nevoință, pentru că viața e scurtă [p. 201-202]. Și viața, adevărat, e foarte scurtă…iar patimile de care suferim sunt profunde și greu de vindecat total.

În p. 205 vorbește despre frica de chinurile Iadului care „topește dulceața plăcerii și ridică sufletul [care a fost] aplecat [de desfrânare] spre cele de jos”. Iar virtutea se lucrează în lăuntrul nostru, pentru că avem suflet rațional [Ibidem].

Demonii sunt Îngerii care au căzut „de la cugetarea cerească”…și ei îi pizmuiesc pe creștini pentru că vor să se suie la cer. De aceea trebuie să dobândim, „prin Duhul, darul deosebirii duhurilor”, ca să putem cunoaște pe cele care vin de la demoni [p. 207].

Tot în p. 207, Sfântul Antonie ne spune că demonii iau diverse înfățișări pentru ca să ne înfricoșeze și să ne tulbure…și sunt foarte insistenți în răutatea lor pentru că „sunt plini de îndrăzneală [păcătoasă] și de nerușinare” [Ibidem]. Iar când „sunt biruiți [de către noi, demonii] ne atacă, iarăși, în alt chip. Se prefac că ghicesc și că ne spun de mai înainte ceea ce va veni după multe zile, se arată înalți ajungând până la acoperiș și groși, ca pe cei ce nu i-au putut amăgi prin gânduri să-i răpească prin astfel de năluciri” [Ibidem].

Însă, când demonii nu biruiesc, cheamă în ajutor pe căpetenia lor [Ibidem]. Așa că există și „ajutor” demonic…adică acela în care demonii…sau oamenii „se înfrățesc” ca să facă rele. Dar Sfântul Antonie ne povățuiește că nu trebuie să îi luăm în seamă pe demoni, că nu trebuie să ne înfricoșăm de nălucirile lor și să nu îi credem, pentru că ei mint tot timpul [p. 208].

Tot în p. 208, Părintele nostru ne spune că demonii, „adeseori, se prefac chiar a cânta psalmi”. Sau rostesc, ca „un ecou”, cele citite de noi [p. 208-209]. Sau, când dormim, demonii „ne scoală la rugăciuni” [p. 209], nelăsându-ne să ne odihnim.

Demonii se prefac că sunt „monahi”, care par să vorbească „evlavios” [Ibidem]. Iar atacurile lor continue au rolul de a ne arunca în deznădejde și nu de a ne umple de râvna pentru virtute [p. 209].

Și, în mod extins, Sfântul Antonie ne explică faptul că demonii de aceea apelează la înfricoșări și năluciri: pentru că nu pot nimic. Și ei nu mai pot să ne facă rău, pentru că Domnul, prin întruparea Sa, a slăbit puterile demonilor [p. 210-211].

În p. 214, Dumnezeiescul Antonie ne spune că demonii sunt „lași și se tem foarte mult de semnul Crucii Domnului, fiindcă prin ea i-a dezbrăcat Mântuitorul, dându-i pe față. Iar dacă totuși stăruiesc cu și mai multă obrăznicie jucând teatru și schimbând nălucirile, nu vă înfricoșați, nici nu vă lăsați uimiți, nici nu le dați atenție ca unora ce-ar fi buni” [Ibidem].

Însă greșeala multor confrați e tocmai asta: că se tem mai mult de demoni decât de Dumnezeu și consideră că ispitele demonilor sunt „mai puternice” decât purtarea Sa de grijă față de fiecare în parte și de întreaga lume.

În p. 216, Sfântul Antonie vorbește despre demonul care i s-a arătat și i-a spus că este „puterea lui Dumnezeu”. Pentru că l-a biruit…demonul „a ieșit prin ușă ca un fum”. Iar în p. 217, el mărturisește cum a venit însuși Satana la ușa lui…și a vorbit cu el. Și Satana i-a mărturisit Sfântului Antonie că el a ajuns slab…iar creștinii se tulbură între ei.

Sfântul Antonie s-a întristat pentru că nu a avut parte de moarte mucenicească pe timpul împăratului Maximin [p. 219]. Se mută în alt loc de nevoință [p. 221], împletea coșuri [222], din p. 225 autorul a început să nareze unele minuni ale Sfântului Antonie.

În p. 230 este descrisă o vedenie a Sfântului, în care acesta l-a văzut pe Satana ca pe un uriaș, care sta împotriva sufletelor celor care mergeau la ceruri.

Sfântul Antonie cinstea ierarhia bisericească și învăța și el de la alții [p. 231]. Însă nu îi plăceau ereticii și schismaticii [Ibidem].

Și ne spune autorul nostru, că Sfântul Antonie a adormit la vârsta de 105 ani [p. 242], cunoscându-și sfârșitul de mai înainte. Și a adormit…„stând întins [iar] fața îi era plină de bucurie” [p. 244].

Iar dacă vrem să dovedim că mergem pe urmele sale…și ale tuturor Sfinților…trebuie să arătăm și noi nevoință multă dar și experiență duhovnicească profundă. Pentru că nevoința aduce cunoaștere sfântă, atunci când nevoința ne curățește și ne umple de smerenie și de cuviință dumnezeiască.

Capul său și un os mare al piciorului, după mărturia de aici, se află în Biserica romano-catolică Sfântul Trofim din Arles, Franța.

Însă prezența lui duhovnicească în viața noastră și sfaturile și luminările sale sunt hrana și întărirea vieții noastre.

De aceea, să ne rugăm Sfântului Antonie, Părintelui monahilor și sfătuitorului tuturor, ca să ne înțelepțească în toate ale noastre, pentru ca să facem voia lui Dumnezeu cu mărime de inimă.

Sfinte Antonie, Părintele nostru, fii cu noi în toate zilele vieții noastre și ne miluiește cu rugăciunile tale bine-plăcute către Prea Curata și Prea Sfânta Treime, ca să ne mântuim și noi, păcătoșii! Amin.

Did you like this? Share it: