Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19] este despre mântuirea celor excluși!

Iar dacă aici e vorba despre oameni bolnavi de lepră, pe care Lev. 13, 46 îi considera necurați și îi punea să trăiască în afara comunității…noi trebuie să îi înțelegem pe toți cei excluși de noi din diferite motive: boală, sărăcie, etnie, credință…

Pentru că Dumnezeu a venit după toți…pentru toți…pentru mântuirea tuturor…adică a venit să caute, să vindece și să mântuiască pe tot omul…indiferent dacă noi îl catalogăm într-un fel sau altul…potrivit „standardelor” noastre.

Domnul ne vorbește despre 10 bărbați leproși, care au cerut mila Domnului [v. 12-13]…și pe care Domnul i-a trimis la preoții templului…

Pentru că preoții trebuia să constate vindecarea lor, potrivit Lev. 14, 2.

Dar Domnul i-a trimis…și ne trimite și pe noi la preoții Săi pentru ca să învățăm poruncile Lui și să ne vindecăm prin ele…pentru că și noi suntem bolnavi ca leproșii Evangheliei.

Pentru că boala stă înăuntru, boala e cuprinsă în patimile din noi, în călcările noastre de poruncă, în certurile noastre interioare cu Dumnezeu și cu oamenii…și de bolile sufletești trebuie să ne învățăm să ne vindecăm mai înainte de a ne vindeca de cele trupești.

Pentru că bolile trupului se nasc din bolile sufletului. Sunt o consecință a lor…

De aceea, Dătătorul de poruncă, Domnul…i-a trimis la preoți, i-a trimis la cei care trebuiau să le constate vindecarea…deși ei erau bolnavi

Însă leproșii L-au crezut pe Acela…pe Care Îl strigaseră pe nume, zicându-I Iisuse dar și Stăpâne [v. 13].

L-au crezut…și au mers spre templu…ca și când ar fi fost vindecați…dar ei erau bolnavi

Pentru că v. 14 spune: „și a fost în mergerea lor [că] s-au vindecat”, cf. GNT.

S-au vindecat…în timp ce mergeau spre templu…ca niște leproși…dar împlinind porunca Celui care le-a spus să se arate preoților.

Numai că nouă dintre ei s-au mulțumit cu vindecarea trupului.

Cu o vindecare parțială…

Pentru că cine nu caută relația veșnică cu Dumnezeu și mântuirea Lui…și vine la Biserică doar pentru o boală, o nevoie, o calamitate…vine pentru puțin…

Însă Dumnezeu îi dă acel puțin omului…și omul pleacă la casa lui bucuros.

Numai că Domnul îi iubește pe cei care înțeleg prin vindecarea trupului că au nevoie de lucrul cel mai esențial: de vindecarea sufletului.

Dumnezeu îl iubește mult pe cel care crește în luciditate teologică, în vedere de sine…adică în conștientizarea profundă și brutală a faptului…că are nevoie de Dumnezeu mai mult decât de sine.

Ce să faci cu mâini bune, cu ochi buni, cu picioare sănătoase, dacă sufletul e un iad ambulant?

Ce să faci cu o memorie bună…dacă nu îți plângi niciodată păcatele?

Ce să faci cu o bunăstare materială excedentară când conștiința ta e roasă de nemulțumire și de frică?

Cine să te scape de frică, de dezgust, de sila de tine…în afară de Cel care vindecă toată boala și neputința de pe fața pământului?

Zece leproși la un loc…neprimiți, excluși…văzuți bine doar de Dumnezeul întrupat…care se încred în Dumnezeu…care se duc acolo unde le-a indicat Dumnezeu…dar numai unul…și acela samaritean [v. 16] s-a întors la Domnul…ca să Îi mulțumească [v. 18].

Și Domnul a subliniat etnia lui…pentru că evreii nu îi suportau pe samariteni. Îi considerau necredincioși…impuri…

După cum nici noi, românii, nu îi vedem cu ochi buni pe țigani.

Dar Domnul vine și ne spune azi…că nu etnia, nu neamul, nu familia, nu limba pe care o vorbim ne mântuiește de la sine…ci relația vie și plină de iubire cu Dumnezeu…în care noi Îl recunoaștem pe El ca Stăpânul și Domnul nostru, Cel căruia Îi aducem slavă continuu.

Așa că oricine…de oriunde…poate deveni ortodox și poate aduce slavă lui Dumnezeu…chiar dacă noi îl considerăm „un rebut”, „un ratat”, cineva care „nu ne place”.

Dar nu ne place…tocmai pentru că nu vedem cât de ratați suntem noi…în noi înșine…în fața Lui…atunci când ne considerăm „drepți” și îi vedem „ratați” pe ceilalți.

Căci Cel care ne vindecă de boli și de neputințe de tot felul…cu atât mai mult vrea să ne vindece de patimile sufletești…

Pentru că Dumnezeu iubește sănătatea omului, frumusețea lui duhovnicească, curăția lui…

Și dacă nouă ne place curățenia, frumosul, lucrurile cu bun gust…atunci, la modul absolut, Dumnezeu, Cel care ne dă să ne placă lucrul bun…iubește binele din oameni.

Așa că vindecatul care Îl laudă pe Dumnezeu…care își găsește în El bucuria…primește de la El mântuirea Lui.

Pentru că mântuirea e de la Dumnezeu…dar conlucrarea cu El e cea care ne mătură casa sufletului de patimi.

Iar că mântuirea e sinergie, e împreună-lucrare cu Dumnezeu…vedem din aceea că Domnul nu îi vindecă sufletește pe cei nouă…care nu mulțumesc.

Nu îi mântuiește pe cei care consideră că au totul dacă au sănătate. Care nu văd în El…sănătatea…ci se bucură doar de sănătatea trupului.

Doar unul din 10…doar puțini vor mântuirea…și doar aceia aleargă zilnic după Domnul, chiar dacă au și ei căderile lor în păcat…pentru că doar ei vor sinergia mântuirii.

Iar mântuirea e libertate de alegere, e libertate iubitoare, e fugă iubitoare după Dumnezeu…și nu strângere cu ușa!

Și tocmai de aceea mântuirea e o frumusețe colosală: pentru că omul aleargă după Dumnezeu după mărimea inimii lui, a iubirii lui…și face, împreună cu El, tot lucrul bun pe care îl dorește.

Pentru că mântuirea e iubire veșnică pentru Dumnezeu…e neputința de a sta fără El…e mergere dimpreună cu El în tot locul și în tot ceasul…

Da, în versetul al 19-lea, ultim al Evangheliei de azi, mântuirea e pusă în relație cu credința. Dar și ceilalți nouă s-au mântuit…prin credință!

Credința nu e de ajuns pentru mântuire.

Credința, ca încredere în El, care nu rodește fapte, care nu are râvnă pentru bine tot timpul…care nu cutremură prin frumusețea deciziilor pentru Dumnezeu…e o credință care nu suscită deloc interesul…

Însă credința care cutremură…care bulversează…care îi inspiră și pe alți oameni ca să Îi slujească lui Dumnezeu…e credința care nu are odihnă, care e mereu în mișcare…care rodește continuu fapte exemplare.

Pentru că numai cu El, numai în rugăciune și în mulțumire continuă în fața lui Dumnezeu, numai fiind plin de slava lui Dumnezeu…poți să înțelegi credința și roadele ei.

Pentru că adevărata credință crește în noi mereu prin faptele bune.

Faptele bune sunt apa care udă credința, pentru că credința e plină de roadele faptelor bune.

Și fapta bună a Evangheliei de azi e recunoștința față de Dumnezeu.

Recunoștință care costă mai mult decât o vindecare, decât o minune…pentru că recunoștința ne ține în viață sufletul. Ne înviază din moartea sufletească.

Faptă bună e credința. Dar și încrederea în El. E nădejdea în El. E iubirea Lui.

Și cine Îl iubește pe Dumnezeu, Îl iubește evlavios, cu frică sfântă de El, cu recunoștință.

Tocmai de aceea ne reîntoarcem pe fiecare zi spre El…și spre Biserica Lui…pentru că de acolo e viața, e bucuria, e mântuirea, e fericirea noastră veșnică.

În El ne bucurăm și suntem…pentru că El ne poartă pe noi, prin harul Său, în orice clipă a vieții noastre.

De aceea…dacă am fost iertați de El…să nu considerăm pe nimeni…nevrednic de mila Lui!

Să nu stăm în fața fericirii veșnice a oamenilor…adică să nu îi excludem pe niciunul de la relația lui cu Dumnezeu și cu comunitatea Bisericii.

Pentru că Dumnezeu îl vrea pe fiecare dintre noi…îl dorește pentru Sine…pentru că El ne-a făcut pe fiecare în parte…și pe fiecare în parte ne ocrotește.

Așadar, iubiții mei, în a treia duminică din 2014, Dumnezeu ne atenționează că exclusivismul nu e de la Dumnezeu!

Că Dumnezeu ne dorește pe toți pentru El…pentru că ne dorește binele veșnic fiecăruia dintre noi.

Iar dacă El ne dorește pe toți…cine suntem noi…ca să spunem altceva?

Toată binecuvântarea și pacea de la Dumnezeul nostru treimic! Amin.

Did you like this? Share it: