În poemul Ecourile, spune că Eminescu suferea de „mania grandorii”, pentru că „Eminescu se credea Eminescu”.

Ca și Nichita, Botta se referă la un univers banal, cotidian, pe care încearcă să-l înnobileze. Încearcă să aducă în prezent ecourile unor lumi de demult. Și de aceea poezia poate părea uneori o combinație de…anacronism și postmodernism.

Adică îmbină ideologia postmodernă, despre expunerea evenimentului banal/ nesemnificativ, cu recuperarea gestului intrat în istorie.

E un fel de a spune că istoria se reflectă în prezent, că e un mod de a-ți recupra amintirile universale.

În mod neașteptat, Botta se întâlnește aici cu Mircea Eliade, cel din nuvelele fantastice, în modul de a amesteca trecutul cu prezentul și de a transfera datele unei realități dintr-un timp în altul:

Mai alb ca peretele
stă lipit de perete
doctorul înrămat,
stră-străbunicul doamnei Lulu.

Și cum din Lulu
nu e în casă,
la ora asta,
decât parfumul,

îmi iau inima-n dinți
și-l întreb pe doctorul înrămat,
doctorul fantasmelor
din Bucureștii de odinioară:
Domn doctor, luminăția-ta,
fă-ți pomană cu mine, fii milostiv…

(Ecourile)

 *

 Pe dumneavoastră, iubito,
v-am invitat
în casa numai oglinzi,
o casă
cum numai la Inzi
ori la țărmii de Tigru
ori fabulos Eufrat
mai se află;
o casă numai oglinzi
cum în basme
fabulosul palat.

 (Oglinzile)

Poemul din urmă relatează un fapt obișnuit: cea de care s-a îndrăgostit poetul n-a răspuns chemării de a se vedea reflectată în iubirea lui. Metafora oglindirii e veche.

Poetul s-a supărat și „caii de foc/ i-am sunat,/ hoarda toată de foc/ a lui Han Belzebut./ Și caii aceia năpraznici/ oglinzile/ praf le-au făcut”.

Adică a sfărâmat imaginea frumoasă a îndrăgostirii.

Rămâne magnifică însă această imagine a îndrăgostitului, ca cel ce construiește un palat de oglinzi, în stare să rivalizeze cu fabuloasele edificii ale maharajahilor (Taj-Mahal[1] e celebru) sau ale regilor din vechile civilizații orientale (asiro-babiloniană, persană, chineză).

Poemul începe însă cu o secvență gnomică[2] (poeții noștri moderni sunt, de altfel, creatorii unui fel de gnomism liric sau metaforic, al cărui pattern[3] se poate identifica în scrierile vechi – Istoria ieroglifică este doar cel mai evident, atunci când e pusă în paralel cu această construcție modernă):

Am o casă
numai oglinzi.
În ea mă închid
ca un fermecat
și mor mereu, repetat
în glaciale oglinzi
reflectat.

E și o secvență ermetică

Deși continuarea poemului oferă cheia hermeneutică, recursul la astfel de momente în poezie reprezintă fie un popas de reflecție glacială (de rațiune rece) pe un parcurs tumultuos, înflăcărat de sentimente, fie prilejul de a insera un mesaj mai profund.

Adesea poetul recurge la acest artificiu, nu foarte ușor sesizabil, pentru că semnificația unor astfel de secvențe (care alcătuiesc un conținut în sine) pare să se armonizeze perfect cu întregul.

Cum spuneam, numai ciudatul metaforim aforistic poate să trezească bănuieli asupra unei posibile deviații semantice.

Iar aici pare a fi vorba de îndrăgostiri repetate, în urma cărora „mor mereu, repetat”.

Însă putem interpreta în multe alte feluri această casă de oglinzi, loc de recluziune a poetului, loc în care el repetă exercițiul de ars moriendi, ca pe o mișcare de balet clasic.

Rămâne întrebarea dacă vrea să atingă perfecțiunea sau doar înmulțește scenariile în acest lac al lebedelor[4] murinde.

Oglinzile pot nu numai să augmenteze egoul, ci și și să-l risipească prin multiplicare.


[2] Gnomic = care cuprinde maxime, sentințe, reflecții, aforisme.

[3] Pattern = model specific, tipar reprezentând simplificat structura unui fenomen sociologic, lingvistic, psihologic.

Did you like this? Share it: