Brunner 1

Dr. theol. Emil Brunner, Epistola către Romani, Ed. Lumina lumii, Sibiu, 1992, 243 p.

 ***

Comentariul e format din 3 părți…și cartea începe cu un Studiu introductiv, p. 3-13, semnat de pastor Ieremie Hodoroabă, după care urmează Introducerea autorului, p. 15-18.

Brunner a fost pastor reformat/ calvin în Obstalden, Elveția, p. 3.

La 35 de ani devine profesor la Universitatea din Zürich, predând Teologie Sistematică și Practică, p. 3.

Brunner își începe Introducerea cărții cu cuvintele lui Luther de la începutul comentariului său la Romani: Epistola către Romani este „adevărata piesă principală din Noul Testament și cea mai clară Evanghelie”, p. 15.

Însă pentru Brunner piesa principală a NT sunt Evangheliile, p. 15. Lucru evident din punct de vedere tradițional.

Prima parte principală are titlul: Neprihănirea lui Dumnezeu prin credința în Isus Hristos, cap. 1-8 și începe în p. 19.

Vorbind despre „neprihănirea lui Dumnezeu”, Brunner spune că „înțelegerea acestui cuvânt…a fost acoperit[ă] multe secole de tradițiile religioase omenești și străine” și din înțelegerea lui s-a născut Reforma, p. 25.

Prima citare din Calvin e în p. 36.

„această neprihănire a lui Dumnezeu nu este câștigată, ci dăruită”, p. 48.

„nu Dumnezeu este cel împăcat, ci…noi suntem împăcați cu Dumnezeu; căci Dumnezeu este cel care face totul”, p. 64.

Autorul neagă sacramentalitatea Botezului: „Botezul nu este un act miraculos care se impune cu forța irezistibilă a naturalului, ci un act spiritual, care rămâne întotdeauna realizat „etic””, p. 75.

În Botez, spune autorul, trăim „o moarte pentru păcat și o moarte pentru lege”, p. 85.

Aversiunea lui Brunner însă față de Lege e nejustificată, atâta timp cât Legea e tot a lui Dumnezeu și nu este o impunere umană.

Viața cea nouă înseamnă o nouă neprihănire, nu numai „terenul” justificării, pe care stăm, ci și forța unei noi umblări, unei noi conduceri a vieții”, p. 101.

Vorbind despre prezența Duhului lui Dumnezeu în noi, Brunner spune că prin aceasta nu trebuie să înțelegem „o înzestrare specială, ocultă sau o experiență mistică, ci faptul fundamental al vieții creștine. Aici se cuprinde totul. Nu există creștini, aparținători ai lui Hristos, care au Duhul și alții care nu au Duhul. A avea Duhul și a avea pe Hristos este unul și același lucru, sau sunt așa de direct legate împreună, încât nu se pot separa și cu greu se pot deosebi”, p. 102-103.

În p. 105, Brunner pune semnul de egalitate între înfiere și îndreptarea numai prin credință.

„Cine nu vrea să sufere cu Hristos, nu are parte nici de slava Sa. Calea creștinului nu este un drum spre înălțimi, ci unul prin vale. Drumul înălțimilor este în cer, nu pe pământ, sau, pe pământ, numai acolo unde nu se știe nimic despre Hristos, despre Cel răstignit”, p. 106.

„Predestinarea, apostolul Pavel o consideră împreună cu ideea asemănării cu Dumnezeu. Chipul Fiului lui Dumnezeu este planul lui Dumnezeu pentru omenire; țelul final al omenirii este de a fi asemenea Lui. În Omul-Dumnezeu Isus Hristos ni se descoperă nu numai cine este Dumnezeu, ci și ceea ce este și trebuie să fie omul în realitate. Isus Hristos este „primul om adevărat”, și anume Hristos înviat; căci numai despre El vorbește apostolului Pavel ca de „primul născut între mulți frați”. Această predestinare se realizează însă numai prin Cuvântul, prin chemarea lui Dumnezeu pentru fiecare”, p. 111-112.

„În aceste opt capitole apostolul Pavel nu ne-a dat o teorie frumoasă, ci experiența verificată prin proba de foc a suferinței și a luptei”, p. 117.

A doua parte principală începe în p. 119 și se numește: Stăpânirea neprihănirii lui Dumnezeu în istorie, cap. 9, 1 – 11, 36.

A treia parte principală începe în p. 145 și se numește Viața creștinilor, cap. 12, 1 – 16, 16.

„Credința înseamnă a veghea, nu a dormi”, pentru că „prezentul creștinilor este o așteptare a Domnului”, p. 162.

„Viața de creștin, viața în biserică înseamnă: a trăi ca proprietate a lui Hristos, a nu mai avea nicio voință proprie. Dintru început noi aparținem lui Dumnezeu ca făpturi ale Sale”, p. 166.

„Credința acordă libertate interioară, nu exterioară”, p. 159.

Și Brunner consideră că „credința îmi spune cum stau lucrurile între Dumnezeu și mine”, pe când iubirea e cea care îi spune creștinului: „să nu faci nimic ce vatămă pe aproapele, chiar dacă în credința ta ai avea o mie de ori dreptul să faci”, p. 169.

Însă nu putem disocia credința de nădejde și iubire, pentru că toate sunt un întreg unitar și răsar una din alta. Tocmai pentru că cred în Dumnezeu aflu cum trebuie să îmi iubesc aproapele, cu ce iubire și ce nădejde trebuie să am.

Scriptura ne arată că „drumul umilinței este drumul adevărat, drumul care duce la slava învierii”, p. 170.

De la p. 189 începe secțiunea Profil. Câteva noțiuni principale din învățătura Apostolului Pavel.

În p. 197, autorul subliniază faptul că „apostolul Pavel nu spune niciodată că noi primim credința prin Duhul Sfânt, ci întotdeauna primim Duhul Sfânt prin credință (Gal. 3, 2; Rom. 5, 5)”, p. 197.

Însă cum altfel primim credința, fără ajutorul harului dumnezeiesc? A primi harul Duhului prin credință nu exclude faptul că am primit credința prin harul Duhului Sfânt. Pentru că a primi harul Duhului prin credință se referă la o experiență mistică a prezenței harului lui Dumnezeu în noi, pe care o trăim ca oameni ai credinței.

Din p. 222 autorul vorbește despre predestinare, o problemă tipic calvină. Și spune că „mântuirea înseamnă „a fi ales” și a fi ales înseamnă mântuire”, p. 222.

În concluzie: deși autorul a mizat pe acest comentariu, pentru a ne vorbi despre mântuirea prin credință, totuși n-a reușit deloc să ne explice care este relevanța ontologică a conceptului. Și nici ce înseamnă să te lupți cu patimile trupului.

Brunner 2

Did you like this? Share it: