Mai rău decât să minți este să amesteci adevărul cu minciuna. Tot timpul. În mod intenționat, calculat. Să amesteci sfințenia altora cu delirul tău și să spui că…e totuna.

Însă minciuna și-a luat dintotdeauna drept paravan adevărul, s-a împletit cu el ca o buruiană, ca o plantă agățătoare pe care o deșiri cu greu.

În peisajul nostru politic, social și spiritual, cel mai bine prinde minciuna…cusută cu ață albă. Și cel mai rău e că oamenii iubesc foarte puțin să caute, să studieze, să cunoască și să se lămurească.

Pentru că preferă să fie serviți, ca la fastfood, cu adevărul livrat la pachet, cu informația culeasă și pusă în poală.

Știm toți…și se laudă mulți…că avem un tezaur al Ortodoxiei imens, de cărți și de învățături ale dumnezeieștilor Părinți, din toate timpurile. Și cu adevărat e imens. Dar tocmai pentru că e prea imens, „e bine” să nu-l cunoască nimeni.

Poporul dreptcredincios să se gândească la el ca la mumiile faraonilor, să-și aducă în continuare, cuminte, colivele și lumânările la Biserică.

Să dezlege sfoara, legată din timp, de la picioarele adormitului, când spune preotul: „Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău, de păcatele săvârșite…”.

Poporul dreptcredincios să știe că nu mai există revelații și nici asceză, că tot ce au vorbit vreodată Sfinții Părinți a fost despre cip și despre Antihrist.

Dacă au mai spus și altceva…acum e irelevant.

Și dacă mai vrea totuși să citească ceva, poate să învețe un fel de a citi special, nou inventat pentru condițiile speciale ale acestei epoci, prin care se poate să se ierarhizeze intensitatea enunțurilor în funcție de culoarea propozițiilor.

Ortodoxia ar putea să formuleze răspunsuri la toate problemele lumii. Ar putea să creeze specialiștii care să elaboreze cărți pentru fiecare știință în parte.

Dar la ce bun? La ce bun…dacă mâine vine Antihristul, și oricum nu mai avem timp de nicio carte, ce să mai zic de studii îndelungate?

Fericitul Serafim Rose a spus că „e foarte târziu”, dar…a și studiat și a scris foarte mult și cu foarte multă erudiție și acrivie științifică.

Un „paradox” pe care au uitat să îl rezolve cei care știu numai să decupeze fragmențele mici, micuțe de tot, din gândirea unor coloși, a căror adâncime n-o încearcă niciodată, ca nu cumva să se înece.

S-a spus că cea mai mare minciună a diavolului este să te facă să crezi că el nu există. A zis-o un gânditor din secolul al XVIII-lea (și a reluat-o Dostoievski), atunci când diavolul era într-adevăr preocupat de acest lucru.

Cred că în ultimul timp a schimbat placa: acum e preocupat să te facă să crezi că există și că trebuie chiar să îl aștepți cu fervoare. Și, mai ales, că dacă îl aștepți cu destulă încordare, îl vei și recunoaște.

Numai că s-ar putea să nu îl recunoști deloc…dacă tu nu ești în stare să recunoști nici cele mai „elementare” păcate.

Cum îl vei recunoaște pe „începătorul răutății” și pe „inventatorul tuturor păcatelor”, dacă tu nu poți…nici măcar să-ți vezi lungul nasului?

Dar, mai ales, ca să îl recunoști pe diavol, trebuie să Îl cunoști pe Hristos.

De-atâta așteptare a lui Antihrist, s-ar părea că unii au uitat cu totul de Hristos și poruncile Lui. Au uitat de cuvintele Lui și de aprofundarea lor și de faptul că Hristos se mănâncă și cu gura, și cu inima și cu mintea.

Știu că apolinariștii zilelor noastre n-au nevoie de minte și de aprofundarea învățăturii dumnezeiești, ci au nevoie numai de pastile cu…dinamită ideologică.

I-am tot auzit că ei ar avea „inimă multă”, că sunt „plini de simțire și de trăire”…pe când ăia care scriu și citesc mult, ori se smintesc ca Origen, ori înnebunesc ca Eminescu…și nici n-au inimă. Sunt „nemuritori și reci” și…mai bine lăsați-i să moară, că le luăm cărțile după

E o adevărată revărsare de trăire ortodoxă în ziua de astăzi, pe toate dealurile și câmpiile, pe la toate mănăstirile și chiar pe la casele credincioșilor.

Cum nu există aparat de măsurare a trăirii duhovnicești sau a megalopsihiei, să tot asculți de la mulți cât de plini de dragoste și de însuflețire sunt ei.

Și e adevărat, că atunci când vezi cum bat țara în lung și în lat cu pelerinaje, sau pe la conferințe despre de toate și nimic (și la care se râde mult și cu voioșie, semn bun de sănătate), cum umplu blogurile cu texte copiate…îți vine greu să îi mai contrazici.

Și-i tot asculți, ca pe balade

Căci se pare că de la comunism tot au învățat ceva: să transforme în basm tot ce e sfânt, să îl prezinte ca ceva naiv și ușor de înțeles, și apoi să se autoprezinte ca niște veritabili Feți-Frumoși. Care salvează neamul.

Când e vorba despre asta, sunt toți talentați precum Creangă la împletit povești.

Did you like this? Share it: