Tatu 1

Silviu Tatu, Leul din Sion: expuneri din profețiile lui Amos, Țefania și Hagai, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2008, 193 p.

 ***

Tatu 2

Cartea e formată din trei părți și în fiecare parte a cărții se discută câte un Sfânt Profet.

În Cuvânt înainte, p. 11-12, autorul ne spune că în cartea de față „se recuperează” cărțile Sfinților Amos, Țefania și Hagai „pentru pupitrul și amvonul Bisericii din România”, p. 11.

Introducerea are subtitlul: De ce are teologia relevanță pentru omul contemporan?, p. 15-18.

„teologia are menirea de a oferi o concepție coerentă despre lume și viață”, p. 16.

„Dumnezeu este categoric atunci când Își impune standardul de dreptate asupra Lumii”, p. 23.

„Cuvintele lui Isus nu sunt negociabile. Cristos știe exact situația bisericilor și are avertismente și promisiuni clare”, p. 24.

„Bogăția are capacitatea de a obnubila rațiunea, de a întuneca mintea. Cu cât mai mare este pericolul pentru cei care se complac în imoralitate”, p. 39.

Tatu consideră că profetismul vechitestamentar „nu era o ocupație, ci o misiune. Chemarea o făcea Dumnezeu și slujirea dura atâta timp cât Dumnezeu dorea”, p. 42.

Însă darul profetic nu era și nu este revocabil, pentru că el e dăruit de Dumnezeu pe măsura curățirii și a sfințeniei omului. Iar dacă omul care l-a primit trăiește sfânt, de ce să îi ia Dumnezeu darul, pe care tot El i l-a dat?

„Dumnezeu comunică mai eficient cu cei care i se supun fără obiecții”, p. 48.

Juncane în loc de junici, p. 65.

Autorul are pasaje care pendulează între comunism (p. 72-73), cutremurul din 1977 (p. 74) și ironia la adresa predicii Arhiepiscopului ortodox de Alba Iulia (p. 79). Adică vine până în realitatea imediată cu paralelismele făcute la adresa cărții Sfântului Amos.

„generația SHORTCUT”, p. 107.

Divagațiile pornind de la Țefania (pentru că întreaga carte este o transmutare a teologiei vechitestamentare în câmpul omileticii) încep în p. 115.

În p. 123, autorul propune taxa pe înjurături iar în p. 130-131 se ocupă cu superstițiile românești.

Partea a treia, referitoare la Sfântul Hagai (Agheu în edițiile sinodale românești) începe în p. 153.

În p. 165, de la vioara lui Paganini mâncată de carii, autorul trage concluzia că „același pericol îl paște pe fiecare credincios, care își necinstește stăpânul [se referă la Dumnezeu n.n.] prin nefolosirea darului spiritual încredințat. Nu este de mirare că numeroase biserici au devenit doar niște relicvarii”.

Bibliografia selectivă începe în p. 191.

În care citează și teza de doctorat a unui ortodox: Mircea Basarab, Cartea Profetului Amos. Introducere, traducere și comentariu, p. 191, pe care și eu am citit-o și folosit-o într-un comentariu la Cartea Sfântului Amos, încă neterminat.

Tatu 3

Did you like this? Share it: