Istorie 4. 56

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a.

***

39. Din intimitatea lui Marin Preda

În 2007, Eugen Simion și Oana Soare au editat două scrieri intime[1] ale lui Marin Preda într-un singur volum: Jurnal intim și Carnete de atelier.

Și în Introducere, Eugen Simion consideră că Marin Preda nu a fost „un diarist convins”, pentru că nu a crezut „în valoarea acestui gen ambiguu” și nici nu i-a văzut „utilitatea literară”[2]. Pentru că Preda nu urmărea să scrie un jurnal ci dorea să folosească însemnările de aici în romanele sale[3].

Jurnal intim. Partea a doua[4] începe în ziua de 24 august 1958, la Sinaia[5]. Când soția sa, Aurora Cornu, dorea să se despartă de el[6] și…a trăit „un minut de spaimă”[7].

Despre prima sa soție, autorul spune că este „foarte orgolioasă”[8]. „De aceea Aurora nu va accepta ideea că o iubesc și va căuta să se convingă că n-o mai iubesc, va încerca chiar să mă determine să n-o mai iubesc, pentru a se putea despărți victorioasă[9].

Lui Preda îi părea rău că s-a căsătorit cu o femeie frumoasă, deși știa că ea nu e „pentru căsătorie și viață îndelungată”[10].

S-a gândit la sinucidere dar nu se vede punând gândul rău în practică[11].

Aurora e „o femeie de lux”, una „complicată”[12]. Preda se duce la un medic pentru ședințe de acupunctură[13].

În 1958 Aurora avea 27 de ani[14]…și Preda avusese o amantă înaintea Aurorei, pe care a părăsit-o tot pe când avea 27 de ani[15].

Don Bedros a mâncat „numeroase căldări de căcat”[16]. Adică a lingușit, urmărind să parvină.

Preda a stat în Vietnam o lună de zile[17].

Nu poate „să fabuleze” fără țigări și cafea[18]. Simte că n-au „nici un haz” paginile pe care le-a scris în „romanul vietnamez”[19].

Pe Aurora, mama ei o numea Fănuța[20]. Și Fănuța este „un amestec derutant între slăbiciune și neîncredere[21].

Despre „croaziera spre Grecia”[22]. Amintește și numele primei lui „femei”: Nadia Strungaru[23].

Aurora are „nesațiu de mondenitate”[24].

L-au ispitit trădarea și desfrâul[25]…însă se bucura de „contemplarea frumuseții femeiești”[26].

După ce trece în revistă modul cum au murit mai mulți autori români, Preda își notează: „boala e o realitate înspăimântătoare, nu un accident trecător, cum am crezut eu până acum”[27].

Eugen Mandric a divorțat pentru Nina Cassian[28].  Camil Petrescu avea „demonul polemicii”[29].

Pe 29 septembrie 1958, Marin Preda își notează că a terminat de citit jurnalul intim al lui Tolstoi, cel din anul 1910 (anul morții), și jurnalul soției sale din același an[30].

„Am fost întotdeauna un om necruțător…și nu o dată am jubilat cu fruntea sus și cu piciorul pe grumazul slăbiciunii[31]. Însemnare din aceeași zi, scrisă după ora 20.

Jurnalul de la Sinaia se termină pe 12 noiembrie 1958.

În Anexa 1, Aurora Cornu vorbește despre Marin. Despre care spune că era „omul pe care o femeie visează să-l găsească. Era de o inteligență fizică pe care puțini bărbați o au, era de o inteligență sufletească pe care puțini bărbați o au. Era un amant perfect, era un soț excesiv de delicat”[32].

Din p. 73 începe Carnetul de atelier la romanul Risipitorii. Care a fost început în ziua de 21 septembrie 1958, tot la Sinaia[33].

Camil Petrescu a murit din cauza celui de al doilea infarct pe care l-a avut[34].

Vrea să adopte „tonul familiar” din Moromeții[35].

Pe 26 octombrie 1958 simte că îmbătrânește fără „nici o îndoială”[36].

În p. 89, Preda se ceartă cu Dostoievski. El recunoaște în geniul rus pe „scriitorul stărilor psihice intense” dar nu îl crede când își prezintă cazurile. „Eroii lui Dostoievski sunt…fie bolnavi, fie candidați la boli psihice”, însă intensitatea cu care el îi descrie „nu e normală la oameni”[37].

Dar de ce trebuie să prezentăm lucrurile în ritmul comun al oamenilor, dacă simțim mult mai intens viața?

O față care exprima „un zâmbet uimit”[38]. Bolnava avea „o luciditate curioasă”[39]

În p. 94-97 sunt liste de nume. Câteva exemple: Vasile Gogoașă, Mielu Bălțoi, Ștefan Ruiu, Burubacea, Ciupuligă (personaj din Risipitorii[40]), Sporici Anton.

Filodorma, țața Marița[41], Baboi[42], Păscăluță[43]…iar „ginerele lui Fântână își gonește nevasta în puterea nopții”[44]. La miezul nopții…

Avea „inima jilavă [umedă]”[45] când s-a dus la prietenul lui.

Preda era împotriva „scrisului profesionist”. El dorea ca scriitorul să scrie doar când „are o mare dorință să exprime ceva deosebit[46].

A avea „inimă bună”[47]. „Educația înseamnă…îmblânzire, înfrânare, crearea unor anume reflexe, corijarea”[48].

„Ca scriitor îmi place să merg direct la țintă[49]. Dar ca om social?

În Anexa 1, care începe în p. 165, Preda vorbește despre cum a scris Risipitorii.

Mărturii din 1970, publicate în România literară[50]. A scris romanul Risipitorii în 2 ani[51], după o perioadă de neliniște și inapetență pentru scris[52].

Inițial avea 800 de pagini dar l-a redus la 350. Apoi a ajuns la 450[53]. Unde concluzionează că nu întotdeauna sentimentul că nu poți scrie e real[54].

Partea a 3-a a jurnalului intim debutează cu ziua de 22 noiembrie 1959, o zi de duminică[55].

Moromeții e cartea copilăriei”[56] sale.

Din p. 244 aflăm că Preda își făcea injecții cu insulină.

Pe 6 decembrie 1959 a constatat că „ipohondria e favorizată la mine de depresiune [depresie]”[57].


[1] Marin Preda, Jurnal intim * Carnete de atelier, introd. de Eugen Simion, ed. îngrijită de Eugen Simion și Oana Soare, Ed. Cartex Serv., București, 2007, 539 p.

[2] Idem, p. VI.

[3] Idem, p. VII.

[4] Idem, p. 1.

[5] Idem, p. 3.

[6] Idem, p. 3 și Idem, p. 3, n. *.

[7] Idem, p. 3.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 5.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 7.

[12] Idem, p. 8.

[13] Idem, p. 11.

[14] Idem, p. 16.

[15] Idem, p. 17.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 18.

[18] Idem, p. 20.

[19] Idem, p. 21.

[20] Idem, p. 22.

[21] Idem, p. 23.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 25.

[24] Idem, p. 35.

[25] Idem, p. 37.

[26] Idem, p. 40.

[27] Idem, p. 45.

[28] Idem, p. 48 și Idem, p. 48, n. 1.

[29] Idem, p. 49.

[30] Idem, p. 51.

[31] Idem, p. 53.

[32] Idem, p. 59-60.

[33] Idem, p. 75.

[34] Idem, p. 78.

[35] Idem, p. 81.

[36] Idem, p. 87.

[37] Idem, p. 89.

[38] Idem, p. 91.

[39] Idem, p. 92.

[40] Idem, p. 97, n. 1.

[41] Idem, p. 105.

[42] Idem, p. 106.

[43] Idem, p. 109.

[44] Idem, p. 112.

[45] Idem, p. 113.

[46] Idem, p. 139.

[47] Idem, p. 140.

[48] Idem, p. 149.

[49] Idem, p. 162.

[50] Idem, p. 165.

[51] Idem, p. 166.

[52] Idem, p. 165.

[53] Idem, p. 166.

[54] Idem, p. 167.

[55] Idem, p. 237.

[56] Idem, p. 238.

[57] Idem, p. 248.

La 155 de ani de la Unirea Principatelor Române

la 155 de ani de la Unirea Principatelor

Cuvânt rostit la Palatul Patriarhiei, vineri, 24 ianuarie 2014.

*

Astăzi, la aniversarea a 155 de ani de la Unirea Principatelor Române, în acest Palat al Patriarhiei ne aflăm de fapt pe locul fostei clădiri a Mitropoliei Ţării Româneşti, unde s-au desfăşurat lucrările Adunării elective, care a ales la 24 ianuarie 1859 pe Domnitorul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şi Domnitor al Ţării Româneşti, înfăptuind astfel Unirea celor două Principate Române.

Aşadar, în acest loc, pe cunoscutul Deal al Mitropoliei, reper al istoriei, credinţei şi culturii creştine româneşti, s-a desfăşurat în urmă cu 155 de ani Unirea Principatelor Române, binecuvântată şi susținută atunci de rugăciunea Bisericii, eveniment istoric pe care astăzi îl aniversăm, cu respect şi recunoştinţă.

De aceea, în ziua de 24 ianuarie a fiecărui an, la Catedrala de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti, se săvârșește slujba de Te Deum, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu, dar şi ca amintire a multelor slujbe de Te Deum pe care le-a săvârşit Biserica noastră în toate momentele importante ale lucrărilor pentru Unirea Principatelor.

Cu o slujbă de Te Deum au început lucrările Adunărilor Ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească (1857), cu slujba de Te Deum au început lucrările Adunării elective de la Iaşi, care, în ziua 05 ianuarie 1859, l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor al Moldovei, cu slujba de Te Deum a început şi Adunarea electivă de la Bucureşti, care, în ziua de 24 ianuarie 1859, l-a ales Domnitor al Ţării Româneşti tot pe Alexandru Ioan Cuza.

Deci, slujba de Te Deum, nume care provine din limba latină şi înseamnă „pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, are o semnificaţie deosebită în viaţa poporului român, deoarece, prin această slujbă, mai întâi mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile primite de la El, între acestea aflându-se mai ales darul unităţii de cuget şi simţiri, pe care Biserica Ortodoxă Română l-a cultivat prin rugăciune, prin predică, prin sfat şi îndemn bun, dar şi prin cărţi tipărite „pentru toată seminţia românească”.

De aceea, o mulțime de ierarhi, preoți, monahi şi teologi români ortodocși au militat şi au lucrat pentru realizarea Unirii Principatele Române. Totodată, în slujba de Te Deum cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru păstrarea şi cultivarea darului unităţii naţionale, ca pe o lumină transmisă din generaţie în generaţie, ca pe o făclie de Înviere spirituală şi ca pe o coroană a demnităţii noastre româneşti.

Contemporanii Unirii Principatelor Române au numit, pe bună dreptate, data de 24 ianuarie 1859 „Ziua cea mare a veacului”, pentru că Unirea Principatelor Române, numită de unii „Unirea Mică”, a fost de fapt „Unirea de Bază” sau „Unirea Fundament”.

De ce? Pentru că ea a constituit temelia de început pentru realizarea statului român modern, care, din anul 1862, se numea ROMÂNIA, temelie pentru obţinerea independenţei naţionale româneşti (9 mai 1877) în urma Războiului de Independenţă din anul 1877, temelie pentru ridicarea României la rang de Regat în anul 1881, şi mai ales temelie pentru Marea Unire de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, ca Unire a Transilvaniei cu România, precedată de Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918 şi Unirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918. Pentru Biserica noastră, Unirea Principatelor Române a fost temelie pentru recunoaşterea oficială a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în anul 1885 şi ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, în anul 1925, după realizarea României Mari.

În această perspectivă a autocefaliei Bisericii noastre, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat deja, la 3 decembrie 1864, Decretul organic, în care se arăta că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce priveşte organizarea şi disciplina” şi că „Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului” 1*.

Multe dintre reformele Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care priveau Biserica au fost foarte progresiste pentru acea vreme, iar unele măsuri luate de el au creat neînţelegeri şi nemulţumiri. Având un accentuat spirit reformator, Alexandru Ioan Cuza a dorit să facă unele înnoiri, dar, după propria-i afirmaţie, el „n-a voit să facă rău Bisericii strămoşeşti, decât numai bine” 2*.

Urmare promulgării, în decembrie 1863, a Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti, adică a preluării averilor bisericeşti de către Stat, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au reglementat şi principiile legale prin care Statul se obligă să sprijine Biserica.

În acest sens, s-au stabilit prin lege plata unei părţi a salariului preoţilor de la bugetul de Stat, sprijinirea învăţământului teologic seminarial şi universitar, acordarea a 8,5 ha de pământ bisericilor parohiale ş.a. Aceste măsuri reparatorii începute de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza au fost împlinite mai târziu, în timpul Regelui Carol I, prin „Legea clerului mirean şi a seminariilor”, din 29 mai 1893.

Menționăm şi faptul că Unirea Principatelor Române a permis Domnitorului Alexandru Ioan Cuza înfiinţarea Universităţii din Iaşi, în anul 1860, care cuprindea şi Facultatea de Teologie, înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, în anul 1864, înfiinţarea de noi gimnazii şi şcoli primare, precum şi obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, fapt întâlnit mai rar atunci în Europa.

Pentru toate binefacerile Unirii Principatelor Române, aducem astăzi mulţumire Preasfintei Treimi şi pomenim cu recunoştinţă pe Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe Mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, pe Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei şi pe toţi cei care au contribuit la realizarea Unirii Principatelor Române.

Totodată, ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii poporului român, obţinut cu multe jertfe şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre slava Preasfintei Treimi, binele ţării noastre şi bucuria românilor de pretutindeni.

† Daniel

Patriarhul României

*

Note:

1. Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi centrale pentru afacerile religiei române, Bucureşti, 1865, în Constantin Drăguşin, Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate, Studii Teologice IX (1957), nr. 1-2, p. 86-103.

2.  Pr. Ion Vicovan, Alexandru Ioan Cuza şi reformele bisericeşti, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol II, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, p. 164.