la 155 de ani de la Unirea Principatelor

Cuvânt rostit la Palatul Patriarhiei, vineri, 24 ianuarie 2014.

*

Astăzi, la aniversarea a 155 de ani de la Unirea Principatelor Române, în acest Palat al Patriarhiei ne aflăm de fapt pe locul fostei clădiri a Mitropoliei Ţării Româneşti, unde s-au desfăşurat lucrările Adunării elective, care a ales la 24 ianuarie 1859 pe Domnitorul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şi Domnitor al Ţării Româneşti, înfăptuind astfel Unirea celor două Principate Române.

Aşadar, în acest loc, pe cunoscutul Deal al Mitropoliei, reper al istoriei, credinţei şi culturii creştine româneşti, s-a desfăşurat în urmă cu 155 de ani Unirea Principatelor Române, binecuvântată şi susținută atunci de rugăciunea Bisericii, eveniment istoric pe care astăzi îl aniversăm, cu respect şi recunoştinţă.

De aceea, în ziua de 24 ianuarie a fiecărui an, la Catedrala de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti, se săvârșește slujba de Te Deum, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu, dar şi ca amintire a multelor slujbe de Te Deum pe care le-a săvârşit Biserica noastră în toate momentele importante ale lucrărilor pentru Unirea Principatelor.

Cu o slujbă de Te Deum au început lucrările Adunărilor Ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească (1857), cu slujba de Te Deum au început lucrările Adunării elective de la Iaşi, care, în ziua 05 ianuarie 1859, l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor al Moldovei, cu slujba de Te Deum a început şi Adunarea electivă de la Bucureşti, care, în ziua de 24 ianuarie 1859, l-a ales Domnitor al Ţării Româneşti tot pe Alexandru Ioan Cuza.

Deci, slujba de Te Deum, nume care provine din limba latină şi înseamnă „pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, are o semnificaţie deosebită în viaţa poporului român, deoarece, prin această slujbă, mai întâi mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile primite de la El, între acestea aflându-se mai ales darul unităţii de cuget şi simţiri, pe care Biserica Ortodoxă Română l-a cultivat prin rugăciune, prin predică, prin sfat şi îndemn bun, dar şi prin cărţi tipărite „pentru toată seminţia românească”.

De aceea, o mulțime de ierarhi, preoți, monahi şi teologi români ortodocși au militat şi au lucrat pentru realizarea Unirii Principatele Române. Totodată, în slujba de Te Deum cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru păstrarea şi cultivarea darului unităţii naţionale, ca pe o lumină transmisă din generaţie în generaţie, ca pe o făclie de Înviere spirituală şi ca pe o coroană a demnităţii noastre româneşti.

Contemporanii Unirii Principatelor Române au numit, pe bună dreptate, data de 24 ianuarie 1859 „Ziua cea mare a veacului”, pentru că Unirea Principatelor Române, numită de unii „Unirea Mică”, a fost de fapt „Unirea de Bază” sau „Unirea Fundament”.

De ce? Pentru că ea a constituit temelia de început pentru realizarea statului român modern, care, din anul 1862, se numea ROMÂNIA, temelie pentru obţinerea independenţei naţionale româneşti (9 mai 1877) în urma Războiului de Independenţă din anul 1877, temelie pentru ridicarea României la rang de Regat în anul 1881, şi mai ales temelie pentru Marea Unire de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, ca Unire a Transilvaniei cu România, precedată de Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918 şi Unirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918. Pentru Biserica noastră, Unirea Principatelor Române a fost temelie pentru recunoaşterea oficială a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în anul 1885 şi ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, în anul 1925, după realizarea României Mari.

În această perspectivă a autocefaliei Bisericii noastre, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat deja, la 3 decembrie 1864, Decretul organic, în care se arăta că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce priveşte organizarea şi disciplina” şi că „Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului” 1*.

Multe dintre reformele Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care priveau Biserica au fost foarte progresiste pentru acea vreme, iar unele măsuri luate de el au creat neînţelegeri şi nemulţumiri. Având un accentuat spirit reformator, Alexandru Ioan Cuza a dorit să facă unele înnoiri, dar, după propria-i afirmaţie, el „n-a voit să facă rău Bisericii strămoşeşti, decât numai bine” 2*.

Urmare promulgării, în decembrie 1863, a Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti, adică a preluării averilor bisericeşti de către Stat, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au reglementat şi principiile legale prin care Statul se obligă să sprijine Biserica.

În acest sens, s-au stabilit prin lege plata unei părţi a salariului preoţilor de la bugetul de Stat, sprijinirea învăţământului teologic seminarial şi universitar, acordarea a 8,5 ha de pământ bisericilor parohiale ş.a. Aceste măsuri reparatorii începute de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza au fost împlinite mai târziu, în timpul Regelui Carol I, prin „Legea clerului mirean şi a seminariilor”, din 29 mai 1893.

Menționăm şi faptul că Unirea Principatelor Române a permis Domnitorului Alexandru Ioan Cuza înfiinţarea Universităţii din Iaşi, în anul 1860, care cuprindea şi Facultatea de Teologie, înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, în anul 1864, înfiinţarea de noi gimnazii şi şcoli primare, precum şi obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, fapt întâlnit mai rar atunci în Europa.

Pentru toate binefacerile Unirii Principatelor Române, aducem astăzi mulţumire Preasfintei Treimi şi pomenim cu recunoştinţă pe Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe Mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, pe Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei şi pe toţi cei care au contribuit la realizarea Unirii Principatelor Române.

Totodată, ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii poporului român, obţinut cu multe jertfe şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre slava Preasfintei Treimi, binele ţării noastre şi bucuria românilor de pretutindeni.

† Daniel

Patriarhul României

*

Note:

1. Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi centrale pentru afacerile religiei române, Bucureşti, 1865, în Constantin Drăguşin, Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate, Studii Teologice IX (1957), nr. 1-2, p. 86-103.

2.  Pr. Ion Vicovan, Alexandru Ioan Cuza şi reformele bisericeşti, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol II, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, p. 164.

Did you like this? Share it: