Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Atenție teologică

*

Cap. al 19-lea al cărții

*

Biserica în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae

Pentru Părintele Dumitru, „Hristos nu este dincolo de Biserică, ci El este viața, substanța, temeiul, miezul Bisericii, așa cum sufletul e viața trupului”[1]. De aceea, „cerul unde S-a înălțat Iisus”, adică Prea Sfânta Treime, este „centrul intim al Bisericii”[2].

Privită din această perspectivă Biserica, în care Dumnezeul treimic e în centrul ei și nu deasupra ei, ne face să înțelegem cât de organică e relația lui Dumnezeu, prin slava Sa, cu oamenii, cu Îngerii și cu întreaga creație.

În același tratat teologic, el afirmă faptul că „Biserica este scopul istoriei”[3], pentru că Biserica urmărește să-i treacă pe oameni „în veșnicia comuniunii fericite”[4] cu Dumnezeu. De unde concluzionăm că Biserica este și ușa Împărăției lui Dumnezeu, dacă ea îi trece pe oameni în comuniunea veșnică cu Dumnezeul treimic.

În vol. al 2-lea din Dogmatică, el integrează eclesiologia în „opera de mântuire a lui Hristos [aflată] în desfășurare”[5]. Pentru că Biserica este „finalizarea acțiunii mântuitoare începută prin Întrupare”[6] iar fiecare credincios este parte a trupului Său mistic, fiindcă „Hristos ne mântuiește întrucât Se sălășluiește în noi prin Duhul Sfânt[7].

De aceea, autorul nostru vorbește despre Biserică ca despre extinderea lucrării mântuitoare a lui Hristos în oameni[8] iar mântuirea este pentru el extinderea vieții dumnezeiești a lui Hristos în noi[9]. Adică integrarea în Biserică și mântuirea au realitate ontologică și nu sunt exprimări simbolice sau metaforice.

Părintele Stăniloae afirmă în mod tranșant, că cei care socotesc Biserica ba operă a Duhului Sfânt, ba a lui Hristos minimalizează „unitatea Persoanelor treimice”[10], căci „prin Duhul Sfânt pătrunde în inimi Însuși Hristos…întrucât trupul Lui s-a pnevmatizat în mod culminant prin Duhul, Care a penetrat și a copleșit cu totul trupul lui Hristos”[11].

Iar autorul nostru pledează pentru o hristologie pnevmatologică și pentru o pnevmatologie hristologică, pentru că afirmă legătura interioară dintre Fiul și Duhul Sfânt sau comuniunea persoanelor Prea Sfintei Treimi.

Biserica este destinată să cuprindă în iubirea lui Dumnezeu pe toată lumea, pentru ca să fie „unificată în această iubire”[12]. Dar în această unitate eclesială, plină de slava lui Dumnezeu, nu se anulează personalitatea cuiva ci „se menține identitatea fiecărei persoane”[13]. Căci Biserica este „unirea noastră cu Dumnezeu și între noi”[14].

În secțiunea Constituția teandrică a Bisericii, Părintele Dumitru afirmă că Biserica „e împlinirea planului etern al lui Dumnezeu [cu creația Sa]: atotunitatea[15]. Iar „în Biserică toate sunt unite, dar neconfundate în această unitate”[16].

Raportându-se la paradigma paulină a Bisericii, autorul nostru subliniază că „Biserica se structurează ca un întreg armonios[17], pentru că Capul Bisericii este și Pantocratorul Bisericii[18].

Iar ca Pantocrator al Bisericii, Hristos Domnul „menține Biserica în Sine ca pe un trup unitar, ca pe o unitate…[dar] stă într-un dialog nemijlocit cu fiecare mădular al ei [în parte] și ținând prin aceasta pe fiecare în legătură cu celelalte”[19].

Părintele Dumitru folosește pentru Biserică corelativele de „partener simfonic”[20] și de „corp dialogic”[21] cu Hristos. Pentru ca să ne arate faptul că relația fiecărui credincios cu Hristos și cu semenii săi e una voită și nu impusă.

Biserica e plină de slava lui Dumnezeu[22], pentru că „slava Lui se răspândește asupra întregului trup”[23]. Însă mântuirea noastră în Biserică e un demers liber și asumat, în care facem „un drum asemănător” celui făcut de umanitatea lui Hristos „pentru a ajunge la starea deplinei îndumnezeiri”[24].

O altă afirmație eclesiologică stăniloesciană e aceea că „Biserica e pelerină spre cer pentru că Hristos e calea spre cer și Cel ce călătorește cu ea și în ea spre cer”[25]. Dar a fi pelerin spre cer se traduce în teologia autorului prin a ne îndumnezei.

Îndumnezeirea sau pnevmatizarea omului e același lucru pentru Părintele Dumitru și ea începe aici, în viața Bisericii de pe pământ[26], pentru că „pnevmatizarea…înseamnă…eliberarea…de patimile înrobitoare și de legea unei naturi, care duce la coruperea definitivă a trupului”[27].

Tot aici, el compară Biserica cu rugul aprins[28] și consideră „preoția slujitoare”[29] o realitate constitutivă a ei. Pentru că „odată cu succesiunea harului de la Apostoli avem și succesiunea credinței de la ei”[30].

Biserica este infailibilă pentru autor, pentru că Hristos este infailibil[31]. Fiindcă „El exercită întreita slujire în ea ca întreg”[32]. Iar „practica sinodalității”, remarcă autorul, a scăpat Biserica Ortodoxă „de orice schimbări în materie de credință”[33].

Părintele Dumitru are cu totul dreptate atunci când spune că „negarea preoției înseamnă negarea Bisericii, ca ambianță obiectivă a mântuirii”[34]. Altfel intrăm în sfera subiectivismului exclusivist.

Dar tot la fel de mult vorbește în termenii adevărului, atunci când el subliniază legătura organică între văzutul și nevăzutul Bisericii[35]. Căci „cine neagă caracterul văzut obiectiv al Bisericii și lucrarea nevăzută dumnezeiască din ea, neagă Biserica însăși și plasează mântuirea în nesiguranța unei pure subiectivități”[36].

Unitatea Bisericii este ontologică[37] iar sfințenia ei își are izvorul în Hristos[38]. Biserica este plenitudinală[39] și apostolică[40] în același timp, „prin moștenirea credinței, [a] învățăturii și [a] harului de la Apostoli”[41].

Într-un studiu din anii 60[42], Părintele Dumitru evidenția faptul că Biserica Ortodoxă are „o notă de unitate în libertate, pe care nu o cunoaște ecleziologia protestantă, nici cea catolică”[43].

Dar „indisolubila unire dintre Hristos și Duhul Sfânt” din Ortodoxie își are rădăcina în comuniunea Treimii[44]. Pentru că, pe lângă fundamentul hristologico-pnevmatologic al Bisericii, pe care autorul l-a accentuat în Dogmatica sa, fundamentul prim al Bisericii este cel trinitar.

În concluziile articolului Sfânta Treime, structura supremei iubiri, publicat în 1970[45], Părintele Dumitru spune că pnevmatologia ortodoxă „se reflectă în ecleziologia ortodoxă”[46].

Și se referă, punctual, la 4 trăsături ale pnevmatologiei ortodoxe care se reflectă în eclesiologie:

1. Duhul nu Se reduce la Fiul și este egal cu El;

2. Fiul nu este separat de Duhul;

3. Legătura filială dintre Fiul și Tatăl este afirmată concomitent cu „afirmarea Duhului ca Duh de Fiu”;

4. Duhul este „factor de unificare” între oameni, „fără stingerea libertății lor”[47].

Însă, conchide autorul cu amărăciune, aceste trăsături ale eclesiologiei ortodoxe lipsesc în eclesiologia romano-catolică din cauza lui Filioque[48].

Erezia lui Filioque a diminuat importanța Duhului Sfânt în Treime și Duhul a fost redus „oarecum la Logosul”[49], fapt pentru care romano-catolicismul a vorbit „tot mai puțin de prezența și lucrarea Duhului”.

De aceea, în romano-catolicism, biserica a devenit o „societate juridică, condusă rațional și absolutist de papă, nemaivăzându-se prezența activă permanentă a Duhului în ea și în toți credincioșii și indisolubil legată de ea prezența lui Hristos”[50].

În protestantism, tot de la Filioque, „s-a dedus câteodată…o separație a Duhului de Hristos”[51]. De unde au ajuns la concluzia înlocuirii prezenței lui Hristos cu cea a Duhului Sfânt[52].  Iar „prezența Duhului fără Hristos”, a dus în protestantism la „o prezență individualist-sentimentală, psihologic-imanentă”[53] a Duhului.

Într-un alt articol al său, din 1977[54], Părintele Stăniloae vorbește despre „bazele” sinodicității[55]:

1. unitatea de ființă a umanității[56];

2. omul e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu[57];

3. unitatea familiei și a națiunii[58];

4. adunarea tuturor în Biserică[59].

Iar în Biserică, credincioșii nu se confundă „într-o masă uniformă”[60],  ci sunt chemați să „să-și dezvolte la maximum caracterele lor proprii[61]. Să se personalizeze în mod continuu, adică să se sfințească în mod continuu.

Însă, deși în Biserică „nu se anulează diversitatea naturală a persoanelor și a națiunilor”[62], aici „se restabilește și se dezvoltă unitatea de gândire a umanității celei una”[63].

Dar gândirea unitară a Bisericii se naște dintr-o „trăire comună în aceeași realitate a vieții dumnezeiești a lui Hristos”[64]. Și Cel care face din toți credincioșii „un singur trup duhovnicesc între ei și cu Hristos”[65] este Duhul Sfânt, pentru că „Duhul Sfânt este aducătorul în ei al vieții dumnezeiești din umanitatea lui Hristos”[66].

Duhul Sfânt neimprimă în fiecare aceeași viață dumnezeiască a lui Hristos”[67], ne dă daruri duhovnicești personale și ne face să înțelegem că avem nevoie de darurile celorlalți[68], ne „eliberează de păcatul separării și [al] contradicției și [ne] întărește pornirea de comunicare[69] a unora cu alții.

De aceea, ca și pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, și pentru Părintele Dumitru Biserica este „un întreg”[70], Duhul Sfânt fiind Cel care „dă Bisericii acest caracter de întreg[71], de completitudine duhovnicească, mistică. Pentru că Duhul Sfânt e Cel care dă „daruri deosebite”[72] dar Care „face ca ele să fie ale Lui și ale Bisericii ca întreg”[73].

Însă viața Bisericii, subliniază autorul nostru, „are ceva asemănător”[74] cu Dumnezeul treimic. Pentru că în Biserică avem unitate de ființă dar multitudine de persoane. Iar persoanele credincioase nu se exclud reciproc ci au nevoie unele de altele, pentru că darurile duhovnicești sunt complementare.

De aceea, păcatul capital constă în faptul de a privi Biserica în mod unilateral[75], ca o consecință a unei priviri unilaterale a Treimii. Așa cum a făcut romano-catolicismul, care „a ales unitatea cu păgubirea libertății persoanelor credincioase și a valorificării lor pe toate planurile”[76] sau protestantismul, care „a ales libertatea sau diversitatea persoanelor, cu păgubirea unității Bisericii”[77].

Constatând unilateralitatea[78] ambelor, Părintele Dumitru afirmă că greșeala lor „provine din faptul mai adânc, [acela] că n-au conceput adevărul dumnezeiesc ca [pe] o infinitate, și nici cunoașterea lui ca [pe] o experiență[79].

Însă Biserica „îmbină în mod paradoxal unitatea și diversitatea, fără păgubirea niciuneia din[tre] aceste laturi”[80]. Pentru că a rămas credincioasă adevăratei explicitări și trăiri a relației cu Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru.

În finalul articolului citat, Părintele Dumitru Stăniloae vorbește despre legătura organică dintre ierarhia și credincioșii Bisericii în ceea ce privește slujirea și mărturisirea credinței Bisericii. Pentru că „învățătura moștenită de la Apostoli în mod neîntrerupt”[81] e păstrată în mod fidel de „Biserică în întregimea ei”[82].

Într-un alt articol, din 1970, în care dezbate viața sacramentală a Bisericii[83], autorul vorbește despre Biserică ca despre comunitatea duhovnicească, care se raportează la Hristos ca la centrul ei[84]. Iar pentru că Sfântul Botez este o împreunare cu Hristos[85], Biserica este comunitatea celor sădiți în Hristos[86].

Fiecare credincios s-a împărtășit în Botezul său, „în mod real, de moartea lui Hristos”[87] dar, în același timp, a primit și „sădirea în el a forței învierii lui Hristos, care e o forță nu numai etică, ci și ontologică, o punere a firii pe drumul învierii prin înnoirea vieții”[88].

De aceea, Părintele Dumitru vorbește despre Biserică ca despre realitatea în care se petrece „subțierea umanului”[89], adică transfigurarea firii noastre.

În Sfânta Euharistie primim „trupul răstignit și înviat al lui Hristos”[90]. De aceea, prin împărtășirea cu Hristos euharistic, „trupul nostru și-a pierdut autonomia și grosimea în adâncul său”[91].

Din acest motiv Biserica e plină de sfințenia lui Dumnezeu, pentru că ea este „Hristos Însuși transparent prin cei ce s-au sădit în El”[92].

În concluzie, Părintele Dumitru Stăniloae vede viața Bisericii ca fiind fundamentată în harul Dumnezeului treimic, în care fiecare credincios e chemat să se personalizeze cât mai mult, să se îndumnezeiască.

Ierarhia Bisericii și Tainele ei, Tradiția și Scriptura, dogmele și canoanele, Sfinții și viața mistică a Bisericii sunt realități sinergice, primite de la Dumnezeu și fiind pline de slava lui Dumnezeu.

De aceea, Părintele Dumitru ne atrage atenția la tot pasul că ieșirea din relația cu Dumnezeu și din cele predate nouă de Sfinții Părinți înseamnă o perspectivă unilaterală, exclusivistă, care ne dezumanizează.


[1] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 381-382.

[2] Idem, p. 382.

[3] Idem, p. 407.

[4] Ibidem.

[5] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a 2-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 127.

[6] Idem, p. 129.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 130.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 130-131.

[12] Idem, p. 136.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 137.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 139.

[18] Idem, p. 143.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 144.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 149.

[26] Idem, p. 150.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 151.

[29] Idem, p. 157.

[30] Idem, p. 158.

[31] Idem, p. 164.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 165.

[34] Idem, p. 166.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 167.

[37] Idem, p. 172.

[38] Idem, p. 178.

[39] Idem, p. 191.

[40] Idem, p. 197.

[41] Ibidem.

[42] Pr. Prof. D.[umitru] Stăniloae, Relațiile treimice și viața Bisericii, în rev. Ortodoxia (XVI) 1964, nr. 4, p. 503-525.

[43] Idem, p. 504.

[44] Idem, p. 506.

[45] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în rev. Studii Teologice 1970, nr. 5-6, p. 333-355.

[46] Idem, p. 354.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 355.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Pr. Prof. D.[umitru] Stăniloae, Natura sinodicității, în rev. Studii Teologice 1977, nr. 9-10, p. 605-614.

[55] Idem, p. 605.

[56] Ibidem.

[57] Idem, p. 606.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 607.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 608.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Idem, p. 609.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Idem, p. 610.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Idem, p. 611.

[81] Idem, p. 614.

[82] Ibidem.

[83] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Transparența Bisericii în viața sacramentală, în rev. Ortodoxia 1970, nr. 4, p. 501-516.

[84] Idem, p. 502.

[85] Idem, p. 503.

[86] Ibidem.

[87] Idem, p. 505.

[88] Idem, p. 506-507.

[89] Idem, p. 509.

[90] Idem, p. 510.

[91] Ibidem.

[92] Idem, p. 514.

Did you like this? Share it: