Zi: 27 ianuarie 2014

Corneliu C. Simuț, Filosofie și teologie modernă de la René Descartes la Albert Schweitzer. Dialogul dintre filozofie și teologie între 1650 și 1950, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006, 155 p.

*

Cartea are 14 capitole și un apendice despre hristologia lui Bultmann…și este, în fapt, un curs pentru studenții baptiști, de la teologie pastorală, din Oradea, p. i.

Însă, pentru că autorul „a renunțat la indicațiile bibliografice oferite în mod normal, la notele de subsol”, p. i, cartea nu are relevanță pentru munca de cercetare.

Soția, Ramona, a editat și corectat textul, Ciprian, fratele său, i-a dat ajutorul, p. ii, și e dedicată părinților săi, Maria și Gheorghe, p. iii. Dar, totodată, cartea este „in memoriam Laurence Saunders, predicator protestant, ars pe rug la 8 februarie 1555, din pricina credinței sale”, p. iii.

Problematica filosofică începe în p. 7.

Germania și Elveția sunt patriile protestantismului, p. 7.

Și autorul consideră că „teologia modernă se ocupă cu studierea scrierilor teologice din perioada cuprinsă între 1650 și 1950, adică între René Descartes și Albert Schweitzer”, p. 7.

Iluminismul, accentuând „competența rațiunii”, a făcut ca persoana și învățătura lui Hristos să fie „inutile”, p. 8.

„Importanța lui Dumnezeu în cadrul argumentului cartezian nu este fundamentală”, p. 17.

Pentru John Locke „adevărata cunoaștere este un fenomen total diferit de credință”, p. 19.

Pentru Leibnitz Dumnezeu este „monada primă”, p. 25.

Voltaire s-a mulțumit cu „cunoașterea limitată și failibilă”, a pledat pentru toleranță religioasă și socială, p. 27 și nu a crezut în providență, p. 28.

„Rousseau introduce conceptul de legiuitor și de voință generală”, p. 30.

Kant pleda pentru o teologie raționalistă, p. 31 și pentru autonomia omului, p. 33.  El a susținut că „există o singură religie și mai multe credințe. Acest lucru înseamnă că există o singură religie naturală sau rațională, dar mai multe credințe ca forme sau manifestări istorice concrete”, p. 35.

Pe Kant nu Îl interesa persoana Domnului ci „arhetipul unei vieți plăcute lui Dumnezeu”, p. 35.

Autorul are dreptate când afirmă că „sistemul kantian este fundamental diferit de creștinismul tradițional”, p. 36.

Pentru Lessing, religiile sunt doar „mișcări etice și practice”, p. 42. Pentru el Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, p. 44.

Hegel „schimbă…conceptul creștin tradițional de Dumnezeu manifestat în Sfânta Treime într-un concept mai degrabă unic, în care Dumnezeu, Isus și Duhul sunt manifestări distincte ale aceleiași realități divine”, p. 51.

Discuția despre teologia modernă începe în p. 55…iar „teologia protestantă liberală” este „un amplu proces de antropologizare a teologiei creștine tradiționale”, p. 55.

Leo Strauss e considerat de autor drept cel care a dat „una dintre cele mai clare definiții ale metodei istorico-critice”, afirmând că „teologii zilelor noastre trebuie să studieze Scriptura așa cum studiază orice altă carte”, p. 57. Adică fără nicio evlavie aparte față de Sfânta Scriptură.

Pentru Spinoza „toate religiile lumii – inclusiv creștinismul – sunt exemple ale superstiției”, p. 59. El reducea religia la etică, p. 62 și credea că poate ajunge să înțeleagă Scriptura doar cu ajutorul rațiunii, p. 64.

Herman Samuel Reimarus (1694-1768) „susține…primatul rațiunii în epistemologie și în teologie; în plus, apără cu fermitate autonomia omului din punct de vedere rațional”, p. 65.

El considera că Iisus Hristos „a fost un om politic” al Cărui plan „a fost sortit eșecului”, p. 67. Totodată, Reimarus susținea că Domnul le-a dat „învățături false, în mod intenționat”, Ucenicilor Săi iar când Ucenicii „s-au văzut înșelați [de Hristos]…au creat un sistem [Creștinismul], care a izvorât din aceleași dorințe de mărire lipsite de noblețe”, p. 68.

Reimarus nega învierea Domnului, p. 69.

Schleiermacher este inițiatorul „romantismului teologic”, p. 71 dar și „părintele teologiei protestante liberale”, p. 71.

Romantismul teologic a fost o manifestare adversă față de iluminismul raționalist, care a propus sentimentul ca metodă teologică și imaginația, p. 71.

Pentru Schleiermacher „evlavia creștină…, întemeiată evident pe sentimente, trebuie considerată fundamentul religiei creștine”, p. 73.

Pentru David Friedrich Strauss (1808-1874), Noul Testament a fost „ornamentat” cu mituri filosofice, p. 77. El neagă teofania Botezului Domnului, p. 78 și a separat în NT între evenimentele istorice și „ornamentele mitice”, p. 79.

Pentru Strauss nici învierea Domnului nu este un eveniment istoric, deși o consideră „elementul central al credinței creștine”, p. 79.

Ferdinand Christian Baur (1792-1861) găsea că la origina Creștinismului „stau stoicismul, epicureismul, scepticismul, eclectismul și iudaismul, acesta din urmă lăsând moștenire creștinismului un concept nealterat despre Dumnezeu”, p. 83.

Baur considera că Evanghelia Sfântul Ioan „nu are nicio tangență cu realitatea istorică”, p. 83 ci vedea numai Evanghelia după Matei, în mod „relativ”, ca „singura sursă demnă de încredere a istoriei evenimentelor descrise în evangheliile biblice”, p. 84.

Pentru Feuerbach „cunoașterea despre Dumnezeu este cunoașterea de sine a omului”, p. 91.

Pentru Johann C. Konrad von Hoffmann (1810-1877) interpretarea corectă a Scripturii presupune credință dar și o înțelegere spirituală, p. 97.

Albrecht Benjamin Ritschl (1822-1889) susține că „experiența creștină trebuie să fie punctul de pornire al gândirii teologice”, p. 102. Însă pentru el „prezența lui Cristos în biserică nu este o prezență supranaturală sau real-spirituală” ci Îl vede ca prezență istorică a trecutului bisericii, p. 104-105.

Wilhelm Hermann (1846-1922) pledează pentru „Isus cel istoric”, p. 108.

Adolf von Harnack (1851-1930) considera că „evangheliile au fost distorsionate de învățătura elenistă; cu alte cuvinte, dogma creștină a stricat mesajul inițial al lui Isus”, p. 111.

Apendicele despre Bultmann l-a introdus și în Studii de teologie dogmatică, ed. 2007, p. 141-157.

Bibliografia, p. 151-155.

*

După cele 4 cărți citite și discutate aici (De la cununa de spini la mitra de aur/ Studii de teologie dogmatică/ Metodologie, cristologie și pluralism religios în teologia lui Hans Küng și cea de față) și pe care le-am primit în dar de la dumnealui, pot spune că scrisul Prof. Corneliu C. Simuț este sintetic dar nu credibil, pentru că citarea și interpretarea surselor e defectuoasă și, adesea, ideologizează sursele din perspectivă confesională.

Mi-a plăcut la Corneliu dorința lui de a cunoaște, în mod pragmatic, cât mai mulți teologi, însă nu mi-a plăcut faptul că nu teoretizează propria lui teologie baptistă. Pentru că, mai întâi de toate, mi-ar fi plăcut să mă convingă că își cunoaște propria lui teologie, pentru ca apoi să se extindă și la altele.

Scrie concis, dă bibliografie, împarte textul în capitole în mod judicios…însă scrisul său nu e încă unul personal. Pentru că nu are încă mize pentru care luptă. Adică nu văd o gândire sistemică la el ci doar prelungiri în diverse direcții de cercetare.

În afară de o strâmbare a realităților istorice și teologice pentru ca să rimeze cu baptismul, eu nu am văzut un alt țel al autorului.