Unitatea Bisericii în teologia lui Karl Rahner și Heinrich Fries
Ciprian Simuț, Unitatea Bisericii în teologia lui Karl Rahner și Heinrich Fries, ed. coord. Corneliu C. Simuț, ed. Ramona Simuț, Ed. Universității Emanuel, Oradea, 2009, 161 p.
***
Cartea de față este un răspuns apologetic dat cărții citate în n. 1, p. 7: Heinrich Fries, Karl Rahner, Unity of the Churches: An Actual Possibility, Paulist Press, Mahwah, NJ, 1985.
Autorul și-a structurat cartea în Introducere (p. 7-14), 8 capitole (p. 15-142), Concluzie generală (p. 143-152) și Bibliografie (p. 153-161).
În Introducere, autorul se referă la cele 8 teze, „de sorginte catolică”, ale celor doi autori ai cărții citate p. 7.
Însă din modul cum ne explică Ciprian Simuț problematica cărții, el a terminat cartea încă din introducere. Pentru că știe deja ce trebuie să scrie…iar cartea nu e o cercetare teologică, în urma căreia trage concluzii, ci el știe, încă din introducere, ce concluzie va trage. Adică totul e coregrafie editorială, teatru al ideilor preconcepute și nu dezbatere teologică.
Tocmai de aceea, cartea de față ne arată că autorul nu e copt pentru teologie ci pleacă la drum cu idei preștiute.
La teza 1, autorul „va demonstra” că Scriptura „este singura autoritate”, p. 9.
La teza 2 va arăta că e nevoie de „unitatea limbajului teologic” pentru stabilirea unui dialog teologic „cât mai eficient”, p. 10. Cum însă se va unifica limbajul teologic, când fiecare cult vorbește în limbaj propriu?
La teza 3, autorul va spune că bisericile protestante se definesc prin aversiunea lor față de dogmele romano-catolice, p. 11.
La teza patru, autorul va spune că „oficiul petrin nu poate fi garantul unității eclesiale”, p. 12. Și, totodată, că învățătura papală „nu poate fi nici obligatorie, nici impusă vreunei biserici”, p. 12.
În dezbaterea tezei 5, autorul va „demonstra că funcția episcopului este inacceptabilă în bisericile protestante”, p. 12.
La teza a 6-a va vorbi despre „nesiguranța doctrinară” și despre pericolul ca toate bisericile „partener” să devină romano-catolice, p. 13.
La teza a 7-a va arăta că „celebrarea Cinei nu necesită validarea pastorului protestant de către un episcop catolic”, p. 13.
Și la ultima teză, a 8-a, propusă de autorii romano-catolici, Ciprian „va demonstra” că Cina Domnului, deși „este un element al unității eclesiale, ea nu garantează unitatea ecumenică așa cum o înțeleg Rahner și Fries”, p. 13.
Autorul ne devoalează și sfârșitul cărții sale încă din introducere: va arăta că unitatea bisericii „este irealizabilă datorită identității Bisericii Protestante [care, că e împărțită în multe entități religioase diferite?], la care aceasta nu va renunța, cum de altfel nu [o] va face nici Biserica Ortodoxă”, p. 14.
În „Scopul tezei”, Dr. Ciprian Simuț îngroașă ideea de fond: „biserica nu va putea fi unificată instituțional într-o singură entitate, chiar dacă se păstrează unitatea eclesială”. Pentru că autorul pledează pentru „unitatea spirituală a oamenilor mântuiți în Cristos” și nu pentru instituționalitate, p. 14.
Consider că aici, în p. 14, cartea s-a terminat. Autorul nu mai are ce să ne spună, dacă a spus deja ce va decide în fiecare situație.
Continuăm însă să ne prefacem, ca și autorul, că avem de-a face cu o cercetare „serioasă”, în urma căreia decidem „rezultatul”.
Cap. 1 începe în p. 15 și vorbește despre „fundamentele” bisericii unificate, care ar fi Scriptura și crezurile.
Crezul apostolic e acceptat numai de romano-catolici, p. 20, pe când Crezul niceo-constantinopolitan este „cel mai important crez al bisericii, acceptat fără critici sau contradicții”, p. 21.
E singurul, de fapt, al Bisericii. Până la 1054 și după, Biserica nu a avut alt crez decât acesta.
Însă în concluziile parțiale, de la sfârșitul cap. 1, autorul reduce revelația dumnezeiască la Scriptură, p. 25, excluzând Tradiția Bisericii, ca și când Scriptura ar putea fi înțeleasă și explicată fără racordarea ei la Tradiție, adică la modul în care ea a luat naștere.
Cap. al 2-lea al cărții se ocupă de limbajul teologic, p. 27 sq
Diferența dintre a afirma și a înțelege crezurile Bisericii, p. 34.
În cap. al 3-lea se ocupă de „autonomia liturgică” a confesiunilor, p. 39.
Rahner pledează pentru o recunoaștere, din partea Romei, a pluralității bisericilor, p. 40. Același teolog susține că protestanții trebuie „să recunoască și să observe celelalte sacramente în principiu, chiar dacă nu le va practica”, p. 48.
Însă autorul conchide că protestantismul nu poate accepta sacramentele romano-catolice și nici nu poate accepta funcția papei, p. 50-51.
Din p. 53 începe al 4-lea capitol, care se ocupă cu cu funcția papalității. Iar cei doi teologi romano-catolici vor ca toate bisericile „partener”, care vor să se unească cu Biserica Romei, trebuie să îl considere pe papă „garantul concret al unității bisericii în dragoste și adevăr”, p. 53.
În comparație cu Corneliu Simuț, care a minimalizat evenimentul dramatic de la 1054, Ciprian Simuț vorbește despre el ca despre momentul marii schisme, p. 53, 63, 103.
Biserica ortodoxă nu recunoaște „infailibilitatea papei” și „primatul papal”, p. 64.
Fapt pentru care autorul afirmă că „papalitatea trebuie să se descentreze și să nu rămână izolată”, p. 66, însă, totodată, și faptul că „bisericile protestante nu ar trebui să accepte primatul papal”, p. 83.
În al 5-lea cap. al cărții, care începe în p. 85, Ciprian dezbate problema episcopatului în „biserica unificată” propusă de Rahner și Fries.
Și ei le recomandă protestanților și neoprotestanților, care nu au funcția episcopală, să își dorească o structură episcopală proprie, p. 86.
Succesiunea apostolică, pentru catolici, înseamnă, ca și pentru ortodocși, „o succesiune neîntreruptă de episcopi”, p. 94.
Catolicii nu acceptă „ordinarea pastorilor protestanți”, p. 96. Nici Ortodoxia nu o acceptă.
Iar autorul e de acord cu funcția episcopală în protestantism însă fără valoare harismatică, p. 88-99. Doar ca organizator al bisericii, p. 99.
Cap. al 6-lea se ocupă cu „schimburile frățești”, p. 101…autorul reducând totul la „adevărul biblic”, p. 113, într-o discuție despre unitatea Bisericii, care ține cont, deopotrivă, de Tradiția Bisericii, de prezent, cât și de viitorul Bisericii.
Cap. al 7-lea se ocupă cu „elementele comune ale liturghiei în biserica unificată”, p. 115.
Catolicii nu acceptă botezul și cina protestante, p. 116. Nici ortodocșii.
Autorul însă concluzionează că nici protestantismul nu poate evita clericalismul, p. 121, atâta timp cât pastorii sunt ordinați.
Iar cei doi teologi catolici propun ca la ordinarea protestantă să fie prezent și un episcop romano-catolic, p. 122.
Cap. al 8-lea se ocupă cu „părtășia bisericii unificate”, p. 125.
Unitatea Bisericii, pentru Fries, se face în adevăr, p. 126.
Pentru Simuț însă „sacramentele nu au nicio putere spirituală”, p. 141. Adică sunt goale de har, de prezența lui Dumnezeu.
Atunci de ce le mai fac neoprotestanții, dacă sunt forme fără conținut dumnezeiesc?
În Concluzia generală, autorul neagă din nou, pas cu pas, tezele „unirii”, pentru că e atent la faptul ca „bisericile protestante” să nu-și piardă „identitatea”, p. 146.
Însă „identitatea” protestantă s-a format pe baza excluderii romano-catolicismului și nu pe Scriptură. Ea s-a format pe negație, pe excludere și nu pe pozitivitate teologică.
Autorul își închide cartea într-un ton spiritualist extremist, pentru că unitatea Bisericii, în perspectiva sa, nu este sinergică ci exclusiv spirituală: „unitatea bisericii este în Duhul Sfânt. Nu doctrina unifică biserica, nici cultura, nici pacea socială, nici încercările ecumenice. Singura unitate este cea în Duhul Sfânt, care deja există. Instituționalizarea bisericii nu poate realiza unificarea”, p. 152.
Însă, dacă Biserica e unificată în Duhul Sfânt, de ce mai e nevoie de Scriptură și de Taine și de Ierarhia Bisericii, dacă Biserica e cu totul spirituală?
Chiar stau și mă gândesc cum a ajuns Ciprian Simuț la o asemenea extremă, atâta timp cât o dă cu Scriptura în sus și jos, reduce totul la Scriptură și cere ca toate elementele „unificării” să fie biblice?
