Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 1 februarie 2014

Doctrina mântuirii prin har în teologia lui John Bunyan [1]

Bunyan 1Ciprian Simuț, Doctrina mântuirii prin har în teologia lui John Bunyan, ed. coord. Corneliu C. Simuț, ed. literară Ramona Simuț, Ed. Universității Emanuel, Oradea, 2009, 238 p.

*

Bunyan 2În p. 10 și 15 din Introducere, autorul numește cartea…„teză”. De licență sau de doctorat? Nu ne specifică faptul.

Ea este dedicată părinților săi…și e formată din Introducere, două părți, Concluzii și Bibliografie.

În prima parte (Imputarea neprihănirii lui Cristos în îndreptățirea omului, p.  17-101), autorul vorbește despre lucrarea lui Hristos, lege, neprihănire, credință, om  și păcat. În a doua parte, p. 103-214, care poartă numele Harul lui Dumnezeu în îndreptățirea omului, Simuț vorbește despre Treime, închinare, păcat, har, omul în planul lui Dumnezeu, imuabilitatea lui Dumnezeu.

Iar lucrul pentru care îl felicit, e că „a avut curajul” să discute despre un teolog baptist. E pentru prima dată când citesc o carte a unui teolog român baptist despre un teolog baptist. Pentru că baptiștii români se ocupă de teologiile altora și nu de a lor.

Însă Bunyan este asumat și de anglicani dar și de baptiști, având dreptate cel de aici, care a spus că este „baptist-reformat”. Pentru că, la un moment dat, Ciprian Simuț ne va explica de ce Bunyan este „reformat”, adică un urmaș al lui Calvin.

Cum spuneam și altădată, eu prefer forma îndreptare…pentru că îndreptățire are un aspect negativ în limba română și nu pozitiv. Și îndreptarea omului e sinergică și nu o realitate exterioară lui.

Din Introducerea (p. 9-15) autorului, aflăm că John Bunyan e baptist, p. 9, și că el a pledat pentru faptul că mântuirea o primim „exclusiv pe baza meritelor lui Cristos, fără a fi nevoie de nicio faptă pentru obținerea iertării”, p. 9. Adică renunță cu totul la asceză și la sinergismul divino-uman al mântuirii.

Bunyan a suferit 12 ani de închisoare pentru crezul său religios, p. 12.

Din următoarea formulare a lui Ciprian: „Chiar dacă sunt coeterni și coegali cu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt Se supun voinței Tatălui” rezultă că Bunyan privea subordinațianist relațiile trinitare.

Pentru că persoanele treimice nu sunt numai coeterne și coegale ci și conlucrează la mântuirea noastră. De aceea Fiul și Duhul nu Se supun Tatălui ci conlucrează dimpreună cu Tatăl la toate actele creației și la mântuirea fiecăruia dintre noi.

În p. 13 se vede din nou carența nesocotirii relațiilor intratrinitare, pentru că autorul spune că Bunyan „accentuează ideea că harul este dat de fiecare Persoană a Trinității”. Adevărul e altul: toate persoanele Treimii la un loc dăruie același har, în mod comun și nu separat, pentru că harul dumnezeiesc necreat coboară de la Tatăl prin Fiul întru Duhul în Biserică și în fiecare dintre noi.

În p. 14 aflăm de ce John Bunyan este un baptist „reformat”: „Nu numai că iertarea este numai prin har, dar este hotărâtă din veșnicie. Astfel, Bunyan se declară adeptul predestinării, dogmă pe care o leagă de statutul omului în mântuire”. Pentru că predestinarea e învățătura fundamentală a lui Jean Calvin în soteriologie…dar și marea sa piatră de moară, prin care se aseamănă Coranului și nu Sfintei Scripturi.

Din Introducerea autorului eu am înțeles că omul, în perspectiva lui John Bunyan, nu trebuie să facă nimic pentru mântuire, pentru că mântuirea îi este „dată” mură-n gură de către Dumnezeu.

Autorul promite că va adopta metoda descriptivo-analitică…și că va analiza două cărți ale lui Bunyan: 1. Îndreptățirea prin neprihănire imputată (care are 52 de pagini în PDF) și 2. Mântuirea prin har sau discurs despre harul lui Dumnezeu (care are 35 de pagini în PDF), p. 15.

În Bibliografie observ că a folosit doar vol. 1 din operele lui J. Bunyan, p. 227.

Însă cum Bunyan este extremist în problema soteriologică și vorbește despre mântuirea „exclusiv prin har”, fără colaborarea omului, Ciprian nu are „ce dovedi”, p. 21. Deși vrea să dovedească că „rezultatul îndreptățirii…[este] mântuirea veșnică”, p. 21.

Pentru Bunyan, îndreptarea se face prin „imputarea neprihănirii lui Cristos”, p. 23. Dar „neprihănirea este în El, nu în noi”, p. 25, adică omul se preface că e „mântuit”, că e „altfel”.

Și Bunyan externalizează mântuirea omului, o vede numai în persoana Domnului, pentru că nu admite legătura personală dintre Dumnezeu și om: harul dumnezeiesc necreat. Dacă ar vorbi despre harul necreat al lui Dumnezeu coborât în om, atunci mântuirea ar fi personală, intimă, îndumnezeitoare și nu halucinant-exterioară ca în teologia lui, pentru că consecințele îndumnezeirii umanității lui Hristos ar coborî și în persoana noastră.

În p. 29, autorul accentuează această eroare flagrantă: „neprihănirea lui Cristos nu este a omului în mod personal și inerent”.

De aceea, mântuirea la John Bunyan e marea absență…pentru că e o realitate care nu atinge ontologia umană, deși, paradoxal, ea este în persoana lui Hristos. E ca și cum aș presupune că am citit sau am iubit…fără să fi întâlnit vreo carte sau vreo femeie.

În p. 30, aflăm că Bunyan socotea „lucrarea de mântuire” ca pe o realitate „împlinită pe deplin” și în mod „exclusiv” de Hristos, fără conlucrarea Tatălui și a Sfântului Duh. Semn că teologul baptist nu cunoștea conlucrarea și comuniunea treimică veșnică ci vedea persoanele Treimii ca fiind separate în acțiunile Lor iconomice.

Ciprian subliniază de multe ori că neprihănirea e a lui Hristos sau a persoanei lui Hristos dar nu ne explică niciodată dacă ea rezidă în umanitatea sau în dumnezeirea Domnului.

Pentru că atunci când vorbește despre lucrarea de mântuire a lui Hristos, Ortodoxia vorbește despre îndumnezeirea umanității lui Hristos, ca premisă a îndumnezeirii noastre, proces divino-uman care începe în viața aceasta.

Tocmai de aceea vederile mistice și Sfintele Moaște sunt pentru noi semne ontologice ale îndumnezeirii omului, adică consecințe ale împărtășirii noastre reale de neprihănirea/ îndumnezeirea umanității lui Hristos Dumnezeu.

Bunyan, remarcă și Simuț, este „exclusivist în ce privește faptele Legii”, p. 32, pentru că el neagă și Legea ceremonială și pe cea morală a VT, p. 33.

Referindu-se la faptul cum se îndreaptă omul în Hristos, Bunyan răspunde că acesta e unul „misterios”, p. 34/ tainic, pentru că „actul în urma căruia omul primește îndreptățirea este suferința lui Cristos”, p. 34.

Numai că suferința Domnului e în trecut și nu în prezent și lipsește din teologia lui legătura/ cordonul ombilical dintre persoana Lui și noi, adică harul dumnezeiesc necreat, primit prin Sfintele Taine ale Bisericii. În lipsa lor, a canalelor Sfintelor Taine prin care ne vine harul, mântuirea nu curge la noi, la modul actual, din persoana lui Hristos.

Însă când Luther a distrus sacramentologia Bisericii, el a făcut mântuirea lui Hristos inoperabilă. Sau fantasmatică. Pentru că ea nu mai coboară la om…

În p. 35, autorul subliniază că „valabilitatea jertfei [Domnului] este veșnică” iar „glorificarea [echivalent pentru îndumnezeire sau pnevmatizare] [trupului Său] garantează validitatea cuvintelor lui Dumnezeu”, p. 37. Adică glorificarea nu are de-a face cu noi ci doar cu Dumnezeu.

În p. 41-42, autorul vorbește despre diferența dintre cel mântuit și cel nemântuit. Deși, pentru Bunyan, și „cel mântuit” păcătuiește, p. 41, „pentru cel mântuit valoarea jertfei lui Cristos este veșnică și continuă. Puterea jertfei iartă oricând păcatul”, p. 42. Adică nu are nevoie de asceză, de pocăință, de fapte ale îndreptării credinciosul baptist, ci lui, când păcătuiește, „i se iartă” toate datorită jertfei lui Hristos.

Însă „i se iartă” în mod real, simțind și omul acest lucru sau doar „presupune” că i se iartă, așa cum presupune că e „mântuit”, doar pentru că „a crezut” în Hristos?

Tot în p. 42, autorul spune că iertarea păcatului se face prin mărturisirea lui. Cum să îl mărturisim? „Prin credință. Dacă mărturisirea [păcatului] este făcută pe baza convingerii că numai Cristos poate ierta, atunci iertarea va fi obținută”, p. 42.

Cum baptiștii nu au Pocăința ca Sfântă Taină și nu își mărturisesc păcatele la pastor, rezultă că mărturisirea păcatelor se face doar prin rugăciune.

Cum simte însă credinciosul baptist că l-a iertat Dumnezeu pentru că a mințit, pentru că și-a înșelat nevasta, a furat sau a turnat la Securitate? Poate ne va răspunde cineva în cunoștință de cauză

Bunyan vorbește despre învierea Domnului ca despre o consecință a ispășirii tuturor păcatelor noastre, p. 43. Pentru că învierea Lui nu e văzută de teologul englez ca o transfigurare a umanității Sale ci ca o urmare soteriologică automată a morții pe Cruce. Căci Crucea e mai importantă pentru el decât Învierea Lui.

În p. 46, mântuirea e o realitate „ce nu se mai poate pierde”, pentru că ea nu are de-a face cu persoana credinciosului ci cu persoana lui Hristos.  Iar Dumnezeu nu scoate pe om din har, pentru că asta „ar nega puterea jertfei lui Cristos”, p. 46.

Însă din faptul că mântuirea nu e văzută ca relație vie cu Hristos a celui credincios, din care poți cădea oricând, dacă devii delăsător, ci ca depozit în persoana lui Hristos, tocmai de aceea teologia baptistă nu poate să explice apostazia sau erezia.

Dacă orice ar face credinciosul baptist…nu îi „periclitează” mântuirea, rezultă că există „mântuiți” apostați sau eretici, că oricine e „mântuit”, indiferent de ce-a făcut după…dacă a fost botezat în baptism și a crezut învățăturile baptiste.

Predestinarea este un motiv de „siguranță și liniște sufletească” pentru Bunyan, p. 50. Și „orice ar face cel mântuit, alegerea lui Dumnezeu nu poate fi schimbată”, p. 51. De unde rezultă că Dumnezeu te mântuiește „cu forța”, chiar și „fără să vrei”.

Deși exclude orice aport al omului la mântuirea sa și Îl socotește pe Dumnezeu împlinitorul exclusiv al mântuirii noastre, Bunyan este un literalist convins și nu un om cu apetențe spirituale.

Ne-o spune autorul în p. 52: „Bunyan respinge ideea că-l putem cunoaște pe Dumnezeu prin trăiri mistice sau prin rugăciuni de vreun fel sau altul, care nu sunt bazate pe Scriptură. Învățătura Bibliei trebuie asimilată”.

Însă vederile mistice și rugăciunile sunt scripturale, sunt prezente la Sfinții Scripturii, pentru că Dumnezeu Își vărsa slava Lui în ei. Cum vede Sfântul Moise pe Dumnezeu? Cum Îl vede Sfântul Ilie? Prin slava Lui. Cum a văzut vedenii Sfântul Isaia sau Sfântul Iezechiel? În mod mistic.

Și dacă renunți la rugăciune și la asceză și la vederile mistice…mai rămâne doar cititul Scripturii, pe care o înțelegi după cum îți place.

Capture

Predică la Întâmpinarea Domnului [2014]

Intampinarea Domnului

Iubiții mei,

din modul cum știm să îi întâmpinăm pe oameni, arătăm cum Îl întâmpinăm pe Dumnezeu în fiecare zi a vieții noastre!

Din modul cum știm să vedem, să înțelegem, să-i observăm în profunzime…pe oameni.

Pentru că raportarea noastră intimă la Dumnezeu transpare în raportarea noastră față de oameni.

Dumnezeu trebuie înțeles și iubit, față de El trebuie să ne manifestăm plini de evlavie și de atenție…Iar această stare pe care o avem în fața lui Dumnezeu, o avem și în relațiile cu oamenii și cu tot ceea ce ne înconjoară.

Căci noi, oamenii, ne manifestăm holistic, ca un întreg…și dacă suntem una în fața lui Dumnezeu, trup și suflet, tot la fel suntem și în fața oamenilor.

Acesta e motivul pentru care iubirea de Dumnezeu e legată de iubirea față de oameni…și iubirea față de oameni, cea autentică, cea reală, profundă, duhovnicească, se naște din iubirea față de Dumnezeu.

Așa că, dacă Îl întâmpinăm pe Dumnezeu cu sinceritate și cu multă sfială, dacă Îl credem pe El în toate cele ale Sale și potrivit Tradiției Bisericii Sale…și pe oameni îi vom primi în inima noastră cu atenție și cu conștiință. Păsându-ne de ei, ca de noi…pentru că, împreună cu toți, suntem chemați la a fi moștenitori ai Împărăției Sale.

În Evanghelia praznicului de azi [Lc. 2, 22-40], primirea în brațe a Domnului (v. 28), de către Sfântul Simeon, este întâmpinarea Lui.

Iar când „L-a primit pe El întru brațe”, Simeon „a binecuvântat pe Dumnezeu [evloghisen ton Teon]” [Lc. 22, 28, GNT]…

Pentru că întâmpinarea cuiva ține de înțelegerea lui, înțelegere care naște evlavie, respect, admirație față de cineva.

Și e normal ca atunci când nu înțelegi…când nu sesizezi cine este cel din fața ta…sau când nu înțelegi omul din opera lui…să nu te ridici plin de respect, de evlavie, de admirație, de iubire față de el.

Dar Simeon, despre care Lc. 2, 25 spune că „Duhul Sfânt era peste el”, cât și Profetesa Anna, care era plină de „postiri și rugăciuni [nisties che deisesin]” [Lc. 2, 37, GNT], Îl înțeleg pe Pruncul adus la Templu, de Prea Curata Sa Maică și de Sfântul Iosif, și Îl mărturisesc tuturor ca Stăpân [Despotis] [v. 29] și ca Răscumpărător al oamenilor [v. 38].

Pentru că Sfânta Anna „vorbea despre El tuturor celor care așteptau răscumpărarea [litrosin] Ierusalimului”  [Lc. 2, 38, GNT].

Însă numai Stăpânul întregii creații poate fi și Răscumpărătorul oamenilor din robia demonilor, a păcatelor și a morții. Din această întreită și groaznică robie.

O simplă revoluție, o simplă schimbare de conducere, prin eliminarea romanilor din Ierusalim, nu însemna răscumpărarea reală a lui Israil…ci răscumpărarea reală a oamenilor este duhovnicească și ontologică, profund umană, și, prin aceasta, universală.

Pentru că răscumpărarea făcută de Hristos în umanitatea Sa, prin aceea că a vindecat umanitatea noastră de păcat și de moarte și a îndumnezeit-o, devine o împărtășire a întregii umanități, în măsura în care crede în El și trăiește întru El, de răscumpărarea Lui.

Căci Hristos Dumnezeu dorește să ne umple pe toți de slava Lui, pentru ca să ne umplem de puterea de a birui în noi păcatul, moartea și pe demoni.

De aceea Biserica Ortodoxă vorbește despre bucurie și împlinire în mod ascetic, pentru că reala bucurie și împlinire a omului vin prin credința în Hristos și prin învingerea, prin puterea Lui, a tot păcatul în noi înșine.

Bucuria vine din lăuntrul nostru, pentru că acolo se petrec biruințele împotriva păcatului.

Și vine din lăuntrul nostru, pentru că acolo, de la Botezul nostru, avem harul Prea Sfintei Treimi, care ne ajută să facem tot lucrul bun și ne luminează mintea spre toată înțelegerea dumnezeiască.

De ce doar ei doi L-au întâmpinat pe Domnul? Pentru că doar ei doi, Simeon și Anna, L-au înțeles. Pentru că ei se pregăteau pentru…vederea Lui. Pentru înțelegerea Lui.

De aceea nu trebuie să ne mire că sunt atât de puțini oamenii duhovnicești, oamenii care se umplu pe fiecare zi de slava lui Dumnezeu, de teologie și de înțelegerea profundă a oamenilor.

Pentru că atâția vor, de fapt…să fie cu Dumnezeu.

Atâția trăiesc realmente cu Dumnezeu în fiecare clipă a vieții lor.

Iar cum Dumnezeu iubește libertatea oamenilor, ca ei să vină în mod liber și cu toată iubirea spre El, pentru că L-au înțeles pe El din revelările Lui, tocmai de aceea El Se află în Sfinții Lui, prin slava Sa și Se bucură întru ei, pentru că și Sfinții Lui Își găsesc iubirea, împlinirea și odihna numai în slava Sa.

Troparul zilei vorbește despre veselia lui Simeon, „a Bătrânului Drept” [Mineiul lunei lui fevruarie, ed. BOR 1893, p. 18], atunci când L-a primit în brațe pe Mântuitorul sufletelor noastre [Ibidem].

Căci El este Cel pe care Moisis L-a văzut „sub întuneric [ὑπὸ τὸν γνόφον]” în muntele Sina și despre care au vorbit Profeții [Mineiul pe februarie, ed. cit., p. 19/ Ed. grecească a Mineiului].

De aceea, în mod liturgic, noi trebuie să Îl întâmpinăm „cu cântări dumnezeiești” [Mineiul pe februarie, ed. cit., p. 19] pe Hristos iar pe oameni să-i întâmpinăm cu toată deschiderea și atenția noastră.

Pentru că trebuie să căutăm în oameni binele pe care l-au făcut și îl fac…dar, mai ales, să sesizăm binele de care sunt în stare și la care trebuie să îi îndemnăm.

Din acest motiv, un real Părinte duhovnicesc nu poate încuraja păcatul, extremismul, indolența, delăsarea în oameni ci, dimpotrivă, toată înclinarea omului spre bine, spre virtute, spre atenție, spre evlavie, spre o viață echilibrată.

Trebuie să îi facem pe oameni să își conștientizeze starea de păcătoșenie dar și rădăcinile de bine din ei, care trebuie să înmugurească și să dea roade.

Pentru că omul are multe păcate…dar și multe posibilități ca să facă binele.

Pentru că el poate să muncească pentru alții, în mod fizic, intelectual sau duhovnicește dar și să dăruiască din cele ale sale.

Și atunci când muncești pentru oameni, în favoarea lor…îi faci și pe ei să se trezească din letargie, din somnolența păcatului și să facă lucruri frumoase, coerente, valorice.

Pentru că Domnul S-a smerit pe Sine întru toate…spre folosul nostru…și El este exemplul prim de întrajutorare a semenilor noștri.

De la El învățăm continuu să căutăm binele și folosul duhovnicesc al celorlalți, deopotrivă și al nostru, pentru că împlinirea noastră nu e în rău ci în facerea de bine.

Maica lui Dumnezeu, născând mai presus de fire pe Domnul și fără lehuzie, nu avea nevoie de perioada de curățire impusă de Lege. Dar ea s-a smerit pe sine și a ascultat Legea.

Pentru că și Dătătorul Legii S-a întrupat și a împlinit Legea, desăvârșind-o în umanitatea Sa, pentru ca să ne învețe să trecem întotdeauna de la literă la duhul și înțelegerea textului…după cum trebuie să trecem de la înfățișarea omului…la adâncul vieții și al experienței sale.

Adică nu trebuie să ne uităm la aparențe…și să ne încurcăm în ele…ci să mergem spre adâncul omului cu înțelegerea lui…pentru că pe acest drum al înțelegerii ne binecuvintează Dumnezeu cu adevărata raportare la oameni.

Sfântul Simeon profețește despre Domnul și spune că El „stă întru căderea [ptosin] și învierea [anastasin] multora” [v. 34, GNT], pentru că va fi „întru semn al împotrivirii [is simion antilegomenon] [Ibidem].

Pentru că mulți I se împotrivesc…în cuvânt și în faptă, pentru că faptele lor sunt rele [In. 3, 19].

Și în aceasta constă „judecata [i crisis]” lumii: în faptul că lumea iubește mai mult întunericul decât Lumina [Ibidem], decât pe Hristos, Lumina lumii.

Și de aceea El este un semn al multor împotriviri, al multor contestări, pentru că El e Adevărul și nu minciuna sfruntată. Iar cei care vor minciuna sau vor adevărul diluat, amestecat cu minciună…nu vor adevărul întreg.

Dar Biserica păstrează și mărturisește despre Hristos întregul adevăr al persoanei și al operei Sale.

De aceea, cei care I se împotrivesc lui Hristos, se împotrivesc și Bisericii Sale și caută „biserici” și „spiritualități” paralele cu Hristos și cu Biserica Lui.

Căci Sfântul Simeon, Purtătorul de Dumnezeu, vorbește despre noi și despre lumea noastră. Pentru că profeția lui e în lucru, e în acțiune…se petrece acum!

Pentru că Cel care ne desparte pe unii de alții e Hristos, adevărata raportare la Hristos.

Și dacă vrem să trăim în Biserica Lui, în Biserica Ortodoxă, atunci El este întru învierea noastră din morți, pentru că ne scoate din moartea păcatului și ne face vii întru El, prin harul Său.

Dar dacă nu trăim după exigențele Lui, atunci cădem în moarte, pentru că nu vrem să trăim din și prin viața veșnică, care izvorăște din persoana Sa divino-umană.

Iar când Simeon s-a referit la Maica Domnului și la sabia care va trece prin sufletul ei [Lc. 2, 35]…s-a referit și la suferința prin care vom trece fiecare dintre noi  în drumul mântuirii noastre.

Pentru că sabia a străpuns sufletul ei când Domnul era maltratat cu ură demonică și apoi a fost răstignit pe Cruce…dar și pe noi ne străpunge sabia durerii de fiecare dată când păcătuim…când suntem trădați…când ne simțim părăsiți

Dar sabia este întotdeauna pentru ca „să se descopere/ reveleze gândurile/ judecățile [dialoghismi] din multe inimi” [Lc. 2, 35, GNT].

Ispitele, durerile, suferințele noastre sunt pentru ca să vedem ceidei avem…și ce idei au și alții despre noi.

Ce crezuri avem, ce înrădăcinare în adevăr avem…și dacă, după toate greutățile…noi rămânem tot cu El…și nu cu mințirea de sine.

Dar pentru ca să fim cu El trebuie să creștem mereu întru înțelegerea Lui. Să ne întărim duhovnicește și să ne umplem de toată înțelepciunea lui Dumnezeu, de toată teologia Sa experimentală [Lc. 2, 40].

Pentru că numai când ne umplem de tot adevărul Lui, ne umplem și de slava Lui. Pentru că slava Lui se pogoară acolo, în omul unde este întreaga teologie a Bisericii, crezută și trăită în mod intim, în fiecare clipă a vieții sale.

Așadar, iubiții mei, nu-L putem întâmpina pe El, dacă nu Îl cunoaștem, dacă nu Îl știm, dacă nu Îl vedem, dacă nu Îl simțim cu noi tot timpul!

De aceea, mulți dintre noi, nemergând cu El tot timpul…Îl confundă cu altcineva.

Însă El nu este un triumfalist, nu este un meschin, nu este un lăudăros, nu este un insensibil la durerile și nedreptățile altora, nu iubește slava trecătoare și nu Se conformează cutumelor noastre rigoriste și inumane.

Dumnezeul nostru e Dumnezeul delicateții și al bunei-voiri, al simplității și al bucuriei, al entuziasmului pentru bine și al sfințeniei.

Dumnezeu ne vrea liberi cu adevărat, liberi în lăuntrul nostru, neînfricoșați de demoni și de oameni, dar plini de evlavie și de sfințenie în toate zilele noastre.

El ne vrea un praznic continuu, o bucurie plină de lucru, de lucrare sfântă, în care să ne găsim împlinirea împlinind pe alții, iubind pe alții, îmbrățișând pe alții.

Acesta e motivul pentru care, în viața de zi cu zi și la nivel online, vă îmbrățișez prin tot ceea ce fac și doresc binele vostru real, pentru că binele făcut cu Dumnezeu, binele plin de slava lui Dumnezeu, e binele care rămâne veșnic.

De aceea, să ne dorim cu toții binele care nu trece și bucuria care nu trece, adică adevărata relație cu Dumnezeu și cu oamenii.

Și bucurându-ne de zăpada aceasta, primită în dar de la Dumnezeu, să vrem să fim și noi albi la suflet, prin Spovedanie și prin împărtășirea cu Domnul, pentru ca El să fie în noi Bucuria noastră cea veșnică. Amin!

Cu februarie la rever

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort