Doctrina mântuirii prin har în teologia lui John Bunyan [1]

Ciprian Simuț, Doctrina mântuirii prin har în teologia lui John Bunyan, ed. coord. Corneliu C. Simuț, ed. literară Ramona Simuț, Ed. Universității Emanuel, Oradea, 2009, 238 p.

*

În p. 10 și 15 din Introducere, autorul numește cartea…„teză”. De licență sau de doctorat? Nu ne specifică faptul.

Ea este dedicată părinților săi…și e formată din Introducere, două părți, Concluzii și Bibliografie.

În prima parte (Imputarea neprihănirii lui Cristos în îndreptățirea omului, p.  17-101), autorul vorbește despre lucrarea lui Hristos, lege, neprihănire, credință, om  și păcat. În a doua parte, p. 103-214, care poartă numele Harul lui Dumnezeu în îndreptățirea omului, Simuț vorbește despre Treime, închinare, păcat, har, omul în planul lui Dumnezeu, imuabilitatea lui Dumnezeu.

Iar lucrul pentru care îl felicit, e că „a avut curajul” să discute despre un teolog baptist. E pentru prima dată când citesc o carte a unui teolog român baptist despre un teolog baptist. Pentru că baptiștii români se ocupă de teologiile altora și nu de a lor.

Însă Bunyan este asumat și de anglicani dar și de baptiști, având dreptate cel de aici, care a spus că este „baptist-reformat”. Pentru că, la un moment dat, Ciprian Simuț ne va explica de ce Bunyan este „reformat”, adică un urmaș al lui Calvin.

Cum spuneam și altădată, eu prefer forma îndreptare…pentru că îndreptățire are un aspect negativ în limba română și nu pozitiv. Și îndreptarea omului e sinergică și nu o realitate exterioară lui.

Din Introducerea (p. 9-15) autorului, aflăm că John Bunyan e baptist, p. 9, și că el a pledat pentru faptul că mântuirea o primim „exclusiv pe baza meritelor lui Cristos, fără a fi nevoie de nicio faptă pentru obținerea iertării”, p. 9. Adică renunță cu totul la asceză și la sinergismul divino-uman al mântuirii.

Bunyan a suferit 12 ani de închisoare pentru crezul său religios, p. 12.

Din următoarea formulare a lui Ciprian: „Chiar dacă sunt coeterni și coegali cu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt Se supun voinței Tatălui” rezultă că Bunyan privea subordinațianist relațiile trinitare.

Pentru că persoanele treimice nu sunt numai coeterne și coegale ci și conlucrează la mântuirea noastră. De aceea Fiul și Duhul nu Se supun Tatălui ci conlucrează dimpreună cu Tatăl la toate actele creației și la mântuirea fiecăruia dintre noi.

În p. 13 se vede din nou carența nesocotirii relațiilor intratrinitare, pentru că autorul spune că Bunyan „accentuează ideea că harul este dat de fiecare Persoană a Trinității”. Adevărul e altul: toate persoanele Treimii la un loc dăruie același har, în mod comun și nu separat, pentru că harul dumnezeiesc necreat coboară de la Tatăl prin Fiul întru Duhul în Biserică și în fiecare dintre noi.

În p. 14 aflăm de ce John Bunyan este un baptist „reformat”: „Nu numai că iertarea este numai prin har, dar este hotărâtă din veșnicie. Astfel, Bunyan se declară adeptul predestinării, dogmă pe care o leagă de statutul omului în mântuire”. Pentru că predestinarea e învățătura fundamentală a lui Jean Calvin în soteriologie…dar și marea sa piatră de moară, prin care se aseamănă Coranului și nu Sfintei Scripturi.

Din Introducerea autorului eu am înțeles că omul, în perspectiva lui John Bunyan, nu trebuie să facă nimic pentru mântuire, pentru că mântuirea îi este „dată” mură-n gură de către Dumnezeu.

Autorul promite că va adopta metoda descriptivo-analitică…și că va analiza două cărți ale lui Bunyan: 1. Îndreptățirea prin neprihănire imputată (care are 52 de pagini în PDF) și 2. Mântuirea prin har sau discurs despre harul lui Dumnezeu (care are 35 de pagini în PDF), p. 15.

În Bibliografie observ că a folosit doar vol. 1 din operele lui J. Bunyan, p. 227.

Însă cum Bunyan este extremist în problema soteriologică și vorbește despre mântuirea „exclusiv prin har”, fără colaborarea omului, Ciprian nu are „ce dovedi”, p. 21. Deși vrea să dovedească că „rezultatul îndreptățirii…[este] mântuirea veșnică”, p. 21.

Pentru Bunyan, îndreptarea se face prin „imputarea neprihănirii lui Cristos”, p. 23. Dar „neprihănirea este în El, nu în noi”, p. 25, adică omul se preface că e „mântuit”, că e „altfel”.

Și Bunyan externalizează mântuirea omului, o vede numai în persoana Domnului, pentru că nu admite legătura personală dintre Dumnezeu și om: harul dumnezeiesc necreat. Dacă ar vorbi despre harul necreat al lui Dumnezeu coborât în om, atunci mântuirea ar fi personală, intimă, îndumnezeitoare și nu halucinant-exterioară ca în teologia lui, pentru că consecințele îndumnezeirii umanității lui Hristos ar coborî și în persoana noastră.

În p. 29, autorul accentuează această eroare flagrantă: „neprihănirea lui Cristos nu este a omului în mod personal și inerent”.

De aceea, mântuirea la John Bunyan e marea absență…pentru că e o realitate care nu atinge ontologia umană, deși, paradoxal, ea este în persoana lui Hristos. E ca și cum aș presupune că am citit sau am iubit…fără să fi întâlnit vreo carte sau vreo femeie.

În p. 30, aflăm că Bunyan socotea „lucrarea de mântuire” ca pe o realitate „împlinită pe deplin” și în mod „exclusiv” de Hristos, fără conlucrarea Tatălui și a Sfântului Duh. Semn că teologul baptist nu cunoștea conlucrarea și comuniunea treimică veșnică ci vedea persoanele Treimii ca fiind separate în acțiunile Lor iconomice.

Ciprian subliniază de multe ori că neprihănirea e a lui Hristos sau a persoanei lui Hristos dar nu ne explică niciodată dacă ea rezidă în umanitatea sau în dumnezeirea Domnului.

Pentru că atunci când vorbește despre lucrarea de mântuire a lui Hristos, Ortodoxia vorbește despre îndumnezeirea umanității lui Hristos, ca premisă a îndumnezeirii noastre, proces divino-uman care începe în viața aceasta.

Tocmai de aceea vederile mistice și Sfintele Moaște sunt pentru noi semne ontologice ale îndumnezeirii omului, adică consecințe ale împărtășirii noastre reale de neprihănirea/ îndumnezeirea umanității lui Hristos Dumnezeu.

Bunyan, remarcă și Simuț, este „exclusivist în ce privește faptele Legii”, p. 32, pentru că el neagă și Legea ceremonială și pe cea morală a VT, p. 33.

Referindu-se la faptul cum se îndreaptă omul în Hristos, Bunyan răspunde că acesta e unul „misterios”, p. 34/ tainic, pentru că „actul în urma căruia omul primește îndreptățirea este suferința lui Cristos”, p. 34.

Numai că suferința Domnului e în trecut și nu în prezent și lipsește din teologia lui legătura/ cordonul ombilical dintre persoana Lui și noi, adică harul dumnezeiesc necreat, primit prin Sfintele Taine ale Bisericii. În lipsa lor, a canalelor Sfintelor Taine prin care ne vine harul, mântuirea nu curge la noi, la modul actual, din persoana lui Hristos.

Însă când Luther a distrus sacramentologia Bisericii, el a făcut mântuirea lui Hristos inoperabilă. Sau fantasmatică. Pentru că ea nu mai coboară la om…

În p. 35, autorul subliniază că „valabilitatea jertfei [Domnului] este veșnică” iar „glorificarea [echivalent pentru îndumnezeire sau pnevmatizare] [trupului Său] garantează validitatea cuvintelor lui Dumnezeu”, p. 37. Adică glorificarea nu are de-a face cu noi ci doar cu Dumnezeu.

În p. 41-42, autorul vorbește despre diferența dintre cel mântuit și cel nemântuit. Deși, pentru Bunyan, și „cel mântuit” păcătuiește, p. 41, „pentru cel mântuit valoarea jertfei lui Cristos este veșnică și continuă. Puterea jertfei iartă oricând păcatul”, p. 42. Adică nu are nevoie de asceză, de pocăință, de fapte ale îndreptării credinciosul baptist, ci lui, când păcătuiește, „i se iartă” toate datorită jertfei lui Hristos.

Însă „i se iartă” în mod real, simțind și omul acest lucru sau doar „presupune” că i se iartă, așa cum presupune că e „mântuit”, doar pentru că „a crezut” în Hristos?

Tot în p. 42, autorul spune că iertarea păcatului se face prin mărturisirea lui. Cum să îl mărturisim? „Prin credință. Dacă mărturisirea [păcatului] este făcută pe baza convingerii că numai Cristos poate ierta, atunci iertarea va fi obținută”, p. 42.

Cum baptiștii nu au Pocăința ca Sfântă Taină și nu își mărturisesc păcatele la pastor, rezultă că mărturisirea păcatelor se face doar prin rugăciune.

Cum simte însă credinciosul baptist că l-a iertat Dumnezeu pentru că a mințit, pentru că și-a înșelat nevasta, a furat sau a turnat la Securitate? Poate ne va răspunde cineva în cunoștință de cauză…

Bunyan vorbește despre învierea Domnului ca despre o consecință a ispășirii tuturor păcatelor noastre, p. 43. Pentru că învierea Lui nu e văzută de teologul englez ca o transfigurare a umanității Sale ci ca o urmare soteriologică automată a morții pe Cruce. Căci Crucea e mai importantă pentru el decât Învierea Lui.

În p. 46, mântuirea e o realitate „ce nu se mai poate pierde”, pentru că ea nu are de-a face cu persoana credinciosului ci cu persoana lui Hristos.  Iar Dumnezeu nu scoate pe om din har, pentru că asta „ar nega puterea jertfei lui Cristos”, p. 46.

Însă din faptul că mântuirea nu e văzută ca relație vie cu Hristos a celui credincios, din care poți cădea oricând, dacă devii delăsător, ci ca depozit în persoana lui Hristos, tocmai de aceea teologia baptistă nu poate să explice apostazia sau erezia.

Dacă orice ar face credinciosul baptist…nu îi „periclitează” mântuirea, rezultă că există „mântuiți” apostați sau eretici, că oricine e „mântuit”, indiferent de ce-a făcut după…dacă a fost botezat în baptism și a crezut învățăturile baptiste.

Predestinarea este un motiv de „siguranță și liniște sufletească” pentru Bunyan, p. 50. Și „orice ar face cel mântuit, alegerea lui Dumnezeu nu poate fi schimbată”, p. 51. De unde rezultă că Dumnezeu te mântuiește „cu forța”, chiar și „fără să vrei”.

Deși exclude orice aport al omului la mântuirea sa și Îl socotește pe Dumnezeu împlinitorul exclusiv al mântuirii noastre, Bunyan este un literalist convins și nu un om cu apetențe spirituale.

Ne-o spune autorul în p. 52: „Bunyan respinge ideea că-l putem cunoaște pe Dumnezeu prin trăiri mistice sau prin rugăciuni de vreun fel sau altul, care nu sunt bazate pe Scriptură. Învățătura Bibliei trebuie asimilată”.

Însă vederile mistice și rugăciunile sunt scripturale, sunt prezente la Sfinții Scripturii, pentru că Dumnezeu Își vărsa slava Lui în ei. Cum vede Sfântul Moise pe Dumnezeu? Cum Îl vede Sfântul Ilie? Prin slava Lui. Cum a văzut vedenii Sfântul Isaia sau Sfântul Iezechiel? În mod mistic.

Și dacă renunți la rugăciune și la asceză și la vederile mistice…mai rămâne doar cititul Scripturii, pe care o înțelegi după cum îți place.