Predestinația la Jean Calvin

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Atenție teologică

***

Cap. al 20-lea al cărții.

*

Predestinația la Jean Calvin

Calvin își teoretizează greșeala emblematică în cartea a 3-a, cap. 21-24, din Institutio Christianae Religionis [Învățătura Religiei Creștine][1].

Și el include discuția despre predestinare între un capitol dedicat rugăciunii și altul dedicat învierii finale, pornind de la „alegerea eternă a lui Dumnezeu [aeterne Dei electionis]”[2].

Pentru că Dumnezeu, afirmă Calvin, oferă mântuirea [offeratur salus] numai pentru unii[3], lucru care poate fi perplexant [perplexa], admite el, pentru mulți[4].

Prima fundamentare biblică a predestinației autorul o încearcă cu Rom. 11, 5-6[5], de unde trage concluzia că Sfântul Pavel vorbește despre „o alegere prin har [electioni gratuitae]”, care ar exclude faptele bune[6].

Însă surpriza vine când îl citează pe Bernardus[7], adică pe abatele Bernard de Clairvaux[8], cu Sermones in Cantica canticorum [PL 183, col. 1161[9]][10], în sprijinul predestinației.

Pentru că binomul de sintagme folosit de Bernard, pe care îl citează Calvin, este „beatae predestinationis [fericita predestinare]” și „miserae damnationis [osânda jalnică]”[11].

Calvin însă nu e de acord cu înțelegerea predestinării dumnezeiești.

Pentru că omul, susține el, când vrea să cerceteze această problemă  a predestinării oamenilor, „intră în adâncurile înțelepciunii dumnezeiești [in divinae sapientiae adyta penetrare]”[12]. Căci explicația predestinării e taina lui Dumnezeu[13].

Citează din Sfântul Augustin un pasaj, din comentariul său la Evanghelia după Ioan (PL 35, col.1777)[14], dar nu „în sprijinul direct” al predestinării, cum a făcut-o citându-l pe Bernard, ci indirect. Pentru că a vrut să sublinieze faptul că există încă lucruri/ taine ale lui Dumnezeu, pe care noi, creștinii, nu le putem purta în viața noastră pământească și pe care le vom învăța în viața veșnică[15]. Și una dintre aceste „taine”, vrea să ne convingă Calvin, e și predestinarea.

Pe premisa că Scriptura este „schola Spiritus sancti [școala sfântului Duh]”[16], Calvin afirmă că suntem învățați prin Scriptură doar acele lucruri pe care trebuie să le știm[17]. Cu toate acestea el vorbește despre o învățătură, care nu i-a fost niciodată proprie Bisericii.

Însă Calvin se întoarce la Sfântul Augustin și se referă la De Dono perseverentiae liber[18], cf. PL 45, col. 993-1034[19], pentru a afirma că Augustin „a fost adesea acuzat că predică prea liber despre predestinare”[20] dar „el a combătut în mod zdrobitor acuzația care i s-a adus”[21].

Totodată, Calvin consideră că cine neagă predestinarea Îl insultă pe Dumnezeu în mod deschis [aperte maledicit Deo][22]. Iar predestinarea lui Dumnezeu înseamnă că, pe unii, El îi adoptă [adoptat]/ înfiază „în nădejdea vieții [in spem vitae]”, pe când, pe alții, îi adjudecă [adiudicat]/ condamnă „morții eterne [aeternae morti]”[23].

Însă Calvin îi acuză pe cei care consideră praescientiam [preștiința] lui Dumnezeu drept cauză a predestinării[24]. Pentru că, pentru el, preștiința lui Dumnezeu nu intră în coliziune cu predestinarea[25].

Prima definiție a lui Calvin dată predestinării o găsim la 21. 5: „Predestinationem vocamus aeternum Dei decretum, quo apud se constitutum habuit quid de unoquoque homine fieri vellet [Noi numim predestinare decretul veșnic al lui Dumnezeu, prin care a decis în Sine ce a dorit să fie cu fiecare om (în parte)]”[26].

Bineînțeles, aceasta fiind o afirmație teologică falsă, care invalidează întreaga operă de mântuire a lui Hristos și care statutează, mai înainte de crearea omului, căderea lui în păcat și nefericirea veșnică a unora, indiferent de ce ar face ei.

Pentru Calvin însă predestinarea e „voia” lui Dumnezeu. Pentru că El nu i-a făcut pe toți oameni „egali” și „proprii” mântuirii ci pe unii i-a praeordinatur [înainte-rânduit] la viață veșnică iar pe alții la osândă veșnică[27].

Autorul îl consideră pe Sfântul Patriarh Avraam nu un om ales de Dumnezeu datorită vieții lui căutătoare de adevăr ci datorită predestinării sale[28]. Pentru că Calvin trage concluzia nefastă cum că toți Sfinții Vechiului Testament au fost aleși exclusiv datorită voii lui Dumnezeu, a predestinării lor și nu pentru că ei ar fi avut o viață aparte.

De aceea, darurile duhovnicești ale Sfinților el le vede ca rezultate exclusive ale iubirii lui Dumnezeu, la care oamenii nu au avut nicio contribuție[29].

În 22. 1, Calvin ajunge și la Efes. 1, 4[30]. Din care trage concluzia că nu am fost aleși pentru noi ci pentru Hristos[31].

În 22. 8, Calvin se arată convins de faptul că Sfântul Augustin a mărturisit predestinarea după cum o face și el[32].

Însă Calvin vorbește în 22.10 despre exclusivismul lui Dumnezeu, deoarece „darul întoarcerii și duhul credinței [dari resipiscentiae & fidei spiritum]” nu e dat tuturor[33]. Pentru că, spune el, „învățătura mântuirii” nu-i are în vedere pe toți membrii Bisericii[34], ci El se milostivește de unii și îi exclude pe alții pentru că așa dorește[35].

Cei reprobați/ condamnați/ respinși de Dumnezeu sunt cei excluși[36], subliniază Calvin. Și el polemizează cu cei care Îl consideră pe Dumnezeu un tiran[37] datorită predestinației, motivând că Dumnezeu e drept, atunci când decide într-un fel sau altul[38].

În 23. 8, autorul precizează că „predestinația nu este nimic altceva decât împărțirea dreptății dumnezeiești [divinae iustitiae dispensatio]”[39], care e „tainică…dar irepoșabilă [occultae…sed inculpatae]”[40].

Iar după ce a inclus nedreptatea în Dumnezeu, consecințele acestei blasfemii în teologia lui Calvin sunt numeroase. Prima dintre ele e aceea că Calvin socotește că Dumnezeu „a hotărât” căderea omului în păcat.

Pasajul e acesta: „astfel, primul om a căzut [lapsus est enim primus homo], pentru că Domnul a gândit că acest lucru este util [quia Dominus ita expedire censuerat], dar de ce a gândit [astfel], nu știm [cur censuerit, nos latet]. Certum tamen est non aliter censuisse [totuși este cert că nu a gândit altceva], nisi quia videbat nominis sui gloriam inde merito illustrari [decât că a văzut că prin aceasta se aduce, după merit, slavă numelui Său]”[41].

În al doilea rând, Calvin a socotit slava lui Dumnezeu ca fiind sinonimă cu dreptatea Lui[42].

În al 3-lea rând, el exclude sinergia omului cu Dumnezeu la mântuirea sa iar în al 4-lea rând neagă consimțământul omului la alegerea lui[43].

În 24. 9, Calvin reafirmă faptul că predestinarea nu slăbește credința ci o confirmă[44]. Iar în 24. 10, el spune că cei chemați nu sunt alienos [străini] de religie nici înainte de iluminare[45].

În 24. 12, autorul vorbește despre „vocationis efficacia [chemarea eficace/ folositoare/ reală]” a lui Dumnezeu pentru cei aleși[46], prin care se pune în practică predestinarea lor pentru viață. Însă pe cei predestinați la damnare, Dumnezeu, spune Calvin, îi face să nu mai audă cuvântul lui Dumnezeu[47].

De unde deducem că Dumnezeu e „de vină” pentru necredința oamenilor și nu oamenii, care, de atâtea păcate, nu mai sunt în stare să simtă harul cuvintelor lui Dumnezeu.

Pentru că autorul nostru „explică” atât binele cât și răul pe baza predestinării, fără ca oamenii să aibă de-a face, în mod real, cu sfințenia. Păcatul e, pentru Calvin, abisal și a distrus totul în om, dar Dumnezeu îi mântuiește „în mod discreționar” pe unii și îi condamnă pe alții.

Mi-e greu să respir în întunericul spiritual al  teologiei lui Jean Calvin darămite să o gândesc ca reală, ca întemeiată pe Sfânta Scriptură. Pentru că autorul nostru a dus totul la extrem, negând din temelie orice efort ascetic și mistic al omului și orice sfințenie personală.