Corneliu Constantineanu, Trăiți în pace [!] Dimensiunea socială a reconcilierii în teologia paulină, Ed. Casa Cărții și Ed. Risoprint, Oradea și Cluj-Napoca, 2013, 311 p.

*

Autorul e teolog penticostal, aceasta e teza sa doctorală, inițial publicată în engleză (în 2010), și actualmente este rector al Institutului Teologic Penticostal din București.

Înainte de pagina de titlu există 6 pagini cu aprecieri ale cărții, semnate de Daniel Mariș, Otniel Bunaciu, John Tipei, Miroslav Volf, Peter Kuzmič, Haddon Willmer, A. Katherine Grieb, Robert Jewett, James Miller, Kent E. Brower, Armand J. Boehme.

De la Peter Kuzmič aflăm că Constantineanu „a studiat în Croația sub îndrumarea lui Miroslav Volf”.

Volf și Kuzmič sunt referenții științifici ai cărții.

Cartea este dedicată soției sale, Ioana, și fiicelor sale: Anamaria și Carmen.

Din Cuprins, pus înainte, aflăm că lucrarea de față are următoarea configurație: Mulțumiri, Cuvânt-înainte, semnat de Corneliu Simuț, Abrevieri, Introducere, 7 capitole, Concluzii și Bibliografie.

Din Mulțumiri, aflăm că a primit bursă de studii de la Langham Partnership International, p. 15 iar Haddon Miller i-a deschis ochii „asupra dimensiunilor sociale și politice ale Evangheliei”, p. 15. Peter Kuzmič l-a influențat pozitiv la modul durabil, p. 16.

Corneliu Simuț, în Cuvânt-înainte, îl consideră pe autor deschizător de drumuri, p. 19. Și recomandă cartea, pentru că „ne scoate din tipare și ne obligă să gândim altfel”, p. 21.

Abrevierile în p. 23-24, iar Introducerea începe în p. 25.

Și autorul începe prin a ne spune că studiul de față este „rezultatul unei cercetări îndelungate”, p. 25. De câți ani? Și că aici avem de-a face cu „o versiune ajustată și întrucâtva prescurtată”, p. 25. De ce a avut nevoie de ajustare și prescurtare, o teză „bine scrisă”?

De ce autorul l-a folosit pe reconciliere în loc de împăcare, când împăcare e pe înțelesul tuturor?

Primul capitol are numele: Reconciliere și interpretare narativă în teologia paulină: Considerații metodologice și începe în p. 27.

În lucrarea sa, autorul vrea să explice „relația dintre teologie și practică” în problema împăcării, p. 30. Pentru că a observat faptul că teologia paulină a fost interpretată „în cheie individualistă”, p. 31.

Da, în protestantism și neoprotestantism așa s-au petrecut și se petrec lucrurile: se neglijează teologia tradițională și comunitară și se încurajează individualismul interpretativ! Dar individualismul e încurajat pe baza principiilor teologiei protestante și nu din cauza unui teolog sau altul, care ar dori să iasă în evidență. Pentru că individualismul și exclusivismul sunt metode exegetice în protestantism și nu dă loc pentru o sinteză a surselor Tradiției Bisericii.

În p. 33 autorul se întreabă: „Care era modul lui Pavel de a teologhisi, care era modul său de a argumenta teologic?”. Dorind să afle „resursele [teologice] folosite de Pavel, cum anume le-a prelucrat acesta, influențele care au determinat modul de argumentare al lui Pavel și ce a vrut el să obțină prin intermediul tuturor acestora”, p. 33.

VT a fost „un factor determinat” pentru teologia Sfântului Pavel, p. 34.

Până acum s-a analizat latura etică a împăcării în mod exclusiv, spune Constantineanu, și s-a neglijat aspectul social, p. 35.  De aceea, el vrea să privească teologia Sfântului Pavel din perspectiva relației dintre teologie și etică/ practică, p. 36.

Trecând în revistă bibliografia recentă a temei, autorul concluzionează că nu ne putem axa doar pe împăcarea dintre Dumnezeu și om în teologia paulină ci trebuie să vedem împăcarea și pe verticală și pe orizontală, p. 47. Această dublă analiză duce la „o paradigmă mai holistică, mai integrativă”, p. 47, a realității împăcării. Și sunt de acord cu autorul în acest punct! Pentru că exclusivismul, în materie de teologie, naște separatism și niciodată împăcare.

În p. 52, vorbind despre „parametrii cercetării”, autorul ne spune că s-a concentrat asupra a 4 texte pauline: Rom. 5, 1-11, II Cor. 5, 11-21, Efes. 2, 11-22 și Colos. 1, 15-23.

Primul capitol se termină în p. 53 iar al doilea se deschide în p. 55, având titlul: Studiile pauline pe tema reconcilierii: O trecere în revistă a literaturii de specialitate.

Reconcilierea/ împăcarea e un termen paulin, p. 60. Iar Sfântul Pavel a înțeles, în urma vederii extatice convertitoare pe care a avut-o, că împăcarea cu Dumnezeu presupune și o împăcare cu cei pe care el îi persecuta, adică cu creștinii, p. 62.

Pentru Ralph Martin, reconcilierea e conceptul de bază al teologiei pauline, p. 65. În p. 65 el se ocupă de o altă carte a lui Martin, în care acesta spune răspicat, că tema reconcilierii la Pavel e prioritară în fața discuțiilor despre îndreptare, mântuire și comuniune cu Hristos.

În p. 73, autorul ne anunță, că „după știința mea, nu există niciun studiu care să fi încercat să trateze în particular aspectul social al reconcilierii în teologia lui Pavel”.

În p. 75, autorul vorbește despre „înțelegerea individualistă” Post-Reformă a Sfântului Pavel, care i-a făcut pe protestanți să renunțe la celelalte dimensiuni ale teologiei pauline. Și acesta e un mare adevăr dramatic!…

Tot în p. 75, Corneliu vorbește și despre „limitările” metodei istorico-critice.

În p. 75 se încheie cap. al 2-lea și al 3-lea, cu titlul: De la Creație la noua creație: Cadrul fundamental al concepției lui Pavel despre reconciliere, începe în p. 77.

Din prima pagină a capitolului al 3-lea, din p. 77, autorul precizează că Sfântul Pavel avea o poziție pozitivă despre lume și nu ultimativă.

În p. 82, autorul spune ceva capital: că Pavel a fost citit până azi „prin lentile augustiniene și lutherane [mai degrabă luterane decât după teologia Sfântului Augustin, pentru că Augustin nu a părăsit Biserica, dar Luther și-a făcut o biserică „paralelă” cu Biserica n.n.], așa încât Pavel „a fost redus”, mai mult sau mai puțin, la un principiu abstract al „îndreptățirii prin credință” înțeles într-un sens foarte restrâns”.

De vreo 15 ani și eu mă întreb același lucru: cum de a ajuns romano-catolicul Martin Luther la o asemenea „superioritate” exclusivistă față de Biserică, încât să nege toată Tradiția ei și să facă una „pe baze noi”? Ce orgoliu trebuie să ai, ca să crezi că Biserica „începe cu tine”, chiar și după 16 secole de existență neîntreruptă a ei?

De aceea, mi se pare o îndrăzneală revoluționară, ca în teza doctorală a unui penticostal să văd semne de întrebare fundamentale vizavi de teologia exclusivistă a protestantismului.

Însă până acum, adică 5 secole la rând, nu și-a dat nimeni seama în lumea protestantă, că Luther „a îngustat” în mod strigător la cer perspectiva eclesială? Nu și-a dat nimeni seama că „așa nu e bine”, că nu asta e „întoarcerea” la primordialitatea Bisericii ci o manieră teologică nihilistă și exclusivistă?

Mai pe scurt: autorul ne spune că timp de 5 secole, protestantismul a trunchiat teologia Sfântului Pavel. Și acesta e un mare adevăr! Pentru că Luther și-a început nebunia nihilistă tocmai înțelegându-l individualist și exclusivist pe Sfântul Apostol Pavel.

De aceea, Corneliu Constantineanu vine și spune că „Pavel nu a ignorat [contextul social și cultural al vremii lui n.n.], ci a luat în considerare cu mare atenție fiecare context nou în care se aflau el sau noii creștini și a prezentat Evanghelia în limbajul adecvat și folosind categoriile [semantice n.n.] agreate de diverșii săi destinatari”, p. 83-84.

În p. 85 ne atrage atenția asupra unei alte greșeli: de-a considera epistolele pauline doar ca tratate teologice când ele sunt adresate „unor comunități reale compuse din oameni, care trăiau în medii sociale complexe”.

Sfântul Pavel, în sfătuirile sale, privea lucrurile într-o perspectivă comunitară dinamică, fiind „foarte preocupat de relațiile credincioșilor cu societatea în ansamblu și voia ca creștinii să se comporte ca membri responsabili ai acesteia”, p. 88.

Tocmai de aceea Biserica nu s-a ghetoizat timp de 2000 de ani ci se extinde continuu, pentru că își asumă lumea așa cum e pentru a o înduhovnici.

Did you like this? Share it: