Ciprian Simuț, Doctrina mântuirii prin har în teologia lui John Bunyan, ed. coord. Corneliu C. Simuț, ed. literară Ramona Simuț, Ed. Universității Emanuel, Oradea, 2009, 238 p.

*

Prima și a doua parte.

*

În p. 105, Ciprian Simuț admite faptul că Bunyan vorbește subordinațianist despre persoanele Treimii.

Bunyan apelează, ca și Jean Calvin, la ideea de mântuire petrecută înainte de întemeierea lumii, tocmai de aceea mântuirea se va finaliza tot în veșnicie, după Judecata finală, p. 106.

Iar mântuirea nu se realizează în timp pentru teologul englez pentru că trupul nu poate să susțină lucrarea mântuirii, p. 106-107. Lucru care desființează Întruparea Domnului și îndumnezeirea omului.

Din p. 112 aflăm că „alegerea [care pentru Bunyan înseamnă predestinarea oamenilor] este lucrarea Tatălui, nu a Fiului”. Căci „Tatăl a predestinat anumiți oameni ca act propriu”, p. 112. De unde rezultă că Bunyan nu vedea lucrarea Treimii ca fiind unitară ci fiecare persoană considera că are o lucrare proprie, separată.

Dacă doar Tatăl predestinează oamenii, El „Îl împuternicește pe Fiul să împlinească pentru om iertarea vinei păcatului”, p. 112. În această ipostază Fiul e doar „instrumentul” prin care Tatăl ne mântuie. Pentru că instrumentalizarea Fiului și a Duhului de către Tatăl e consecința subordonării Lor față de Tatăl, cu care Bunyan operează în discuția triadologică.

Din acest motiv, din toată opera de mântuire realizată de Domnul în persoana Sa, Bunyan se concentrează doar pe sângele lui Hristos, adică pe Răstignirea Lui, p. 113.

În p. 117 autorul vorbește despre deoființimea persoanelor Treimii. Și pe baza ei ajunge la concluzia că Iisus Hristos „este și rămâne Dumnezeu și în trup”, p. 118, fapt pentru care jertfa lui Hristos ne-a adus neprihănirea, care „ne absolvă de vină”, p. 118.

Și văzând mântuirea noastră doar ca operă a lui Hristos, petrecută în persoana lui Hristos, de aceea înțelegem de ce soteriologia baptistă nu poate fi decât exclusiv hristologică. Acesta e motivul pentru care nu pot vorbi despre rolul Dumnezeului treimic în soteriologie, pentru că Hristos, „separat” de Tatăl și de Duhul, „i-a mântuit” pe oameni.

Iar mântuirea e, pentru Bunyan, o predestinare, dacă „omul mântuit este păstrat în credință [de către Dumnezeu] până la sfârșitul vieții. Credința mântuitoare nu poate fi nici anulată, nici retrasă, nici pierdută”, p. 119.

Pentru că mântuirea e tot la fel de „instrumentalizată” ca și persoana Fiului de către Tatăl. Cei credincioși, pentru Bunyan, sunt „ținuți” credincioși de către Dumnezeu și nu pentru că ei vor să fie credincioși pentru toată viața lor, pentru că Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice.

De ce nu admite Bunyan faptele bune în mântuirea omului? Pentru că „orice merit valid al omului ar anula gloria lui Dumnezeu”, p. 121. Cum s-ar putea petrece însă un asemenea lucru, dacă mântuirea se realizează în om și nu în afara lui?

Bunyan o ține pe-a lui și afirmă că „harul și faptele bune nu pot fi complementare, ci se exclud reciproc”, p. 122.

În p. 125 aflăm care e rolul Sfântului Duh în soteriologie pentru John Bunyan: „Duhul Sfânt Îl descoperă pe Cristos omului”. Pe când în p. 131, că „harul Duhului se manifestă în trupul și sufletul credinciosului”. Cum se manifestă harul însă în om, când mântuirea nu este inerentă/ interioară omului pentru Bunyan?

În capitolul despre închinare, care începe în p. 143, J. Bunyan spune că „Duhul Sfânt descoperă fiecărui om mântuit în parte cum trebuie să se închine”, p. 143-144 și tot Duhul Sfânt îl duce pe om la mântuire, p. 148.

Pentru Bunyan, păcatul de neiertat era apostazia iar păcatul împotriva Sfântului Duh era „atribuirea faptelor Sale Satanei”, p. 148.

Însă el tratează simplist apostazia, considerând că cei apostați „nu se mai pot pocăi. Ei nu mai simt nici impulsul vinei, nici dorința de iertare. Nu mai simt nimic apăsător în legătură cu Dumnezeu sau mântuirea. Dragostea lui Dumnezeu în mântuire nu mai există pentru ei”, p. 149. De unde știe asta, dacă nu a fost niciodată în această ipostază? De ce nu mai au apostații nicio frământare a conștiinței, când atunci au cu duiumul?

Tot la fel de simplist și de exclusivist gândește și păcatul împotriva Sfântului Duh: „Acest păcat nu va fi iertat. Dumnezeu are puterea să ierte un astfel de păcat, dar hotărăște să n-o facă”, p. 149. De unde rezultă că păcatul e mai „puternic” decât mila lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu poate ierta un păcat de care omul se pocăiește.

În p. 150, baptistul englez consideră că omul nu se poate căi sincer, dacă a căzut în apostazie sau în hulă. De ce nu?

În p. 153 aflăm ce înseamnă mântuirea pentru Bunyan. Mântuirea nu este o realitate ontologică pentru el, nu înseamnă curățire de patimi, umplere de har și îndumnezeirea omului, căci ea „nu înseamnă absența păcatului, ci recunoașterea vinei și perseverarea în credință”.

Din p. 185 înțeleg că Bunyan consideră că faptele bune sunt considerate ca „recompensă pentru păcat” și de aceea sunt negate, neconsiderându-le eforturi normale, ascetice, de luptă cu patimile.

Deși susține predestinarea, Bunyan consideră că aleșii sunt la fel de neputincioși ca și cei nealeși, p. 187. Pentru că omul păcătos și neputincios este obsesia teologului englez, carenu poate face nimic” pentru mântuirea lui, fapt pentru care Dumnezeu „face totul” în locul nostru p. 191.

De ce omul nu poate fi bun și nu poate face nimic bun pentru John Bunyan? Pentru că, dacă Dumnezeu „ar ține seama de bunătatea omului, harul n-ar putea fi numit har”, p. 191. Adică omul trebuie să fie considerat „cu totul rău și căzut”, pentru ca mântuirea „să fie în mod integral” a lui Dumnezeu, dată „cu totul gratuit”.

Însă asta e mentalitatea omului căzut, a omului neduhovnicesc. Pentru că omul duhovnicesc face totul în relație cu Dumnezeu și cu ajutorul Lui și nu își pune deloc problema că faptele lui bune L-ar „ofensa” pe Dumnezeu, pentru că ele reprezintă modul în care el Îl iubește pe Dumnezeu.

În p. 206 autorul vorbește despre Iad ca despre „locul groazei indescriptibile”.

În p. 211, ca urmare a predestinării, Dumnezeu mântuiește un om pe când milioane de oameni sunt lăsați în păcat.

„Glorificarea” trupurilor umane, care se va produce la venirea lui Hristos, reprezintă „ultimul stadiu al lucrării de mântuire desfășurată de Dumnezeu în om”, p. 212.

Concluziile cărții încep în p. 215.

Iar autorul chintesențiază materia cărții în Concluzii, cele 4-5 idei mari și late repetate la nesfârșit în carte, fără a avea vreun punct critic la adresa lui John Bunyan, ceea ce înseamnă că e de acord cu tot ceea ce a afirmat el.

Teologia baptistă este și astăzi promotoarea predestinării? Rămâne de văzut în alte cărți de teologie baptistă.

Did you like this? Share it: