Sandru 1

Prof. Trandafir Sandru, Lucrarea Duhului Sfânt (Pneumatologie), ed. a II-a, Ed. Seminarul Teologic Penticostal, București, 1991, 313 p.

 *

Sandru 2

Cartea e formată din Introducere, 5 părți și concluzii și reprezintă teologie penticostală.

Și începe cu persoana Sfântului Duh, învățătura despre Sfânta Treime, Dumnezeirea Sfântului Duh, în prima parte. În a doua despre lucrările Sfântului Duh, în a 3-a despre daruri, în a 4-a despre darurile spirituale și slujirea Bisericii, iar în a 5-a: capitol istoric despre lucrarea Duhului Sfânt.

Autorul ne vorbește despre Sfântul Duh nu ca despre o persoană a Treimii ci ca despre „o Ființă, care posedă un corp spiritual, la fel ca Dumnezeu Tatăl”, p. 15.

În p. 19 însă, Sfântul Duh este o „Persoană care posedă un corp spiritual cu însușiri personale, ca rațiune, sentimente și voință”.

Cuvântul Treime nu e scriptural, p. 20, dar „învățătura despre Sfânta Treime este o învățătură revelată”, p. 20.

În p. 21, Sandru vorbește despre Fiul ca despre „instrumentul mântuirii omului și al revelației externe”, pe când Duhul este „organul revelației în Vechiul Testament și, începând cu ziua Cincizecimii, lucrează pe pământ la pregătirea Bisericii lui Dumnezeu”, p. 21.

Iar dacă Fiul este „Mijlocitorul nostru în cer”, Duhul Sfânt este „Mijlocitorul nostru aici pe pământ”, p. 21. Ca și când Sfântul Duh nu ar fi tot în cer, ci ar fi pe pământ.

Vorbind despre „relațiile de colaborare” în Treime, autorul spune că Tatăl a colaborat cu Fiul la creație dar nu și Duhul, Tatăl și Duhul L-au trimis pe Fiul în lume iar persoanele Treimii „au fiecare partea de contribuție la lucrarea de sfințire a credincioșilor”, p. 22.

Autorul vorbește și despre „relații de subordonare” în Treime și afirmă că nu există rugăciune către Sfântul Duh în Scriptură, p. 22.

Sandru numără persoanele Treimii și Îl consideră pe Sfântul Duh „a treia Persoană din Dumnezeu”, p. 23.

Duhul Sfânt, în VT, „a luminat și călăuzit o serie de bărbați, care au avut roluri importante pentru poporul lui Israel”, p. 28.

În p. 35 autorul vorbește despre botezul cu Duhul Sfânt ca despre un eveniment ce inițiază „o mare confruntare cu Satana. După acest botez, diavolul prin luptele și ispitele sale, se descoperă ca o ființă reală”. Căci „după orice botez cu Duhul Sfânt, când Dumnezeirea devine o realitate pe cale experimentală, Satana nu se lasă și lupta cu el devine mai dârză”, p. 35.

Întreaga Treime a contribuit la Învierea Domnului, p. 38.

„Duhul Sfânt înmoaie inimile ca să se poată imprima mai ușor în ele chipul Domnului Isus Hristos. Cele tari, ca cremenea, sub flacăra Duhului Sfânt se înmoaie și devin ca și ceara”, p. 51.

Pogorârea Duhului Sfânt la Rusalii confirmă mesianitatea Domnului dar atestă și faptul că Domnul e în cer, că jertfa lui a fost acceptată de către Tatăl iar mântuirea omului a devenit o realitate, p. 99.

Cele patru lucrări de bază ale Duhului Sfânt” sunt pocăința, p. 109, nașterea din nou, p. 111, botezul cu Duhul Sfânt, p. 115 și sfințirea, p. 125.

Discuția despre „botezul Duhului Sfânt” începe în p. 115 a cărții și e desemnată drept „o „cufundare”…o experiență precisă de care credincioșii își dau seama. Acest botez, spre deosebire de botezul în apă, este însoțit de un semn exterior, după care cei care asistă recunosc prezența Duhului Sfânt și că a avut loc un astfel de botez”, p. 115.

„Botezul cu Duhul Sfânt afectează întreaga noastră ființă”, p. 116, iar mediul botezului e Duhul Sfânt, pe când Cel care botează e Domnul Iisus Hristos, p.116.

Dar dacă creștinul nu se lasă în mâna lui Hristos, el „riscă să piardă acest botez” cu Duhul Sfânt, p. 116.

Botezul cu Duhul Sfânt „este o continuare a lucrării de la convertire și nașterea din nou”, p. 117, „ridică părtășia noastră cu Dumnezeu cel nevăzut la rangul de experiență personală”, p. 117, „ne dă putere să ducem sfințirea noastră până la capăt”, p. 117, „ne ajută să fim martori ai Domnului, dându-ne puterea să-L mărturisim”, p. 118, ne face să rostim „rugăciuni supranaturale”, p. 118, „realizează venirea în noi a Mângâietorului”, p. 118, „ne deschide perspectiva de a fi conduși la tot adevărul”, p. 118.

În p. 120, autorul vorbește despre „botezul cu Duhul Sfânt” ca despre „primirea unei puteri interioare”.

Semnul exterior al botezului cu Duhul Sfânt e vorbirea în limbi, p. 122.

„Vorbirea în alte limbi, ca dar al Duhului Sfânt, este o vorbire veritabilă, fie că este rostită în grai cunoscut, fie că este rostită într-unul necunoscut de asistență”, p. 123.

Vorbirea în alte limbi „este o vorbire fluentă, curgătoare, inteligibilă. Ea nu este o frenezie”, p. 124.

„Cel care vorbește [în limbi] este pe deplin conștient. Nu este în stare de transă sau în extaz. Vorbirea se află sub controlul lui personal. Folosirea expresiei de „vorbire extazică [extatică] referitoare la vorbirea în alte limbi este greșită”, p. 125.

În p. 127, autorul descrie sfințirea ca pe „o experiență trăită zi de zi de credincioși”. Iar pentru ca omul să se sfințească e nevoie de cuvântul lui Dumnezeu, de sângele lui Hristos și de Duhul Sfânt, p. 127.

În p. 170, autorul ne atenționează că „nu devenim imuni [la ispitele demonilor] nici chiar după botezul cu Duhul Sfânt și nici chiar atunci când am atins treapta superioară a sfințeniei”.

„Prin darul deosebirii duhurilor putem cunoaște dacă o lucrare vine de la Dumnezeu, dacă o ființă spirituală este un trimis al Domnului (un înger), ori o lucrare de rătăcire. Putem ști dacă o lucrare aparține Duhului Sfânt, sau vine din duhul omului. Acest dar ne vine în ajutor spre a nu fi înșelați de elemente răuvoitoare sau de prooroci și învățători falși”, p. 172.

În p. 195: „Prin darul feluritelor limbi înțelegem vorbirea supranaturală prin care credinciosul, înzestrat cu acest dar, vorbește într-o limbă pe care niciodată n-a învățat-o”.

„Putem afirma că Duhul Sfânt este cel mai mare orator și excelent omiletician. Să ne lăsăm dar călăuziți de El”, p. 257.

„Ungerea Duhului Sfânt” în timpul predicării „nu este ceva dat pentru totdeauna, ci e un dar condiționat, prezența ungerii fiind asigurată și lărgită de același proces care a generat-o la început: dorul fierbinte după Dumnezeu, rugăciunea necurmată și, bineînțeles, aprecierea ungerii de sus și căutarea ei cu orice preț”, p. 260.

Primul „botez cu Duhul Sfânt” a fost trăit de tânăra Agnes Ozman, pe 31 decembrie 1900, p. 269.

Pe 1 ianuarie 1901, în jurul orei 11 noaptea, după ce pastorul Parham și-a pus mâinile peste ea, „Duhul Sfânt s-a coborât asupra mea și am început să vorbesc în alte limbi, slăvind pe Dumnezeu. Am vorbit câteva limbi, și aceasta a fost clar manifestată când am vorbit într-un nou dialect”, p. 270.

Adică Agnes Ozman nu s-a îndoit deloc de experiența ei, nu a suspectat-o a fi o posesie satanică, pentru că ea „se credea vrednică” de o asemenea experiență duhovnicească, „aidoma” cu Sfinții Apostoli.

Prima comunitate penticostală ia ființă în România în comuna Păuliș din județul Arad. În ziua de 10 septembrie 1922, p. 271.

Did you like this? Share it: