Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 5 februarie 2014

Dimensiunea socială a reconcilierii în teologia paulină [2]

Corneliu Constantineanu, Trăiți în pace [!] Dimensiunea socială a reconcilierii în teologia paulină, Ed. Casa Cărții și Ed. Risoprint, Oradea și Cluj-Napoca, 2013, 311 p.

*

Prima parte…

*

În p. 88, autorul amintește despre studiile recente, care văd în Sfântul Apostol Pavel un om profund în materie de politică și cu o dimensiune socială pronunțată. Pentru că Evanghelia predicată de Pavel „nu era în niciun fel desprinsă de realitatea cotidiană și…avea în miezul său un mesaj politic”, p. 89.

În lumea antică, religia și politica erau strâns legate și nu divergente, p. 91.

Cap. al 3-lea se încheie în p. 98 și al 4-lea poartă numele: Identitate, alteritate și reconciliere: Viziunea lui Pavel asupra reconcilierii, p. 99.

„Reconcilierea are ca punct de plecare harul. Experiența personală a iertării, a harului și a reconcilierii i-au revelat lui Pavel natura radicală a harului divin, a unui Dumnezeu care a întins o mână vrăjmașilor Săi”, p. 109.

În p. 110 autorul distinge între obiectiv și personal în materie de mântuire, lucru pe care protestanții nu prea îl fac. Tocmai de aceea afirmă: „reconcilierea obiectivă este posibilă prin moartea și învierea lui Hristos”.

Însă în p. 113, autorul nu poate să împace sau nu vrea să admită concomitența experienței mistice cu cea socială în cel credincios. Tocmai de aceea neagă latura mistică a experienței în detrimentul celei sociale: „noua paradigmă de cunoaștere nu este o cale pur spirituală, extatică, mistică de cunoaștere la îndemâna câtorva doar, nicio cunoaștere abstractă sau izolată de celelalte”.

Însă cum se sfințește omul, dacă nu are o experiență mistică personală? Integrarea lui numai în latura liturgică și socială a Bisericii, fără experiența mistică a curățirii de patimi, nu îl face un om printre oameni…dar nu și un om al teologiei, al rugăciunii și al vederilor extatice, adică nu și un intim al lui Dumnezeu?

În p. 116-117, 119, autorul face paralele între II Cor și Is. Despre făptura nouă și Robul lui Dumnezeu.

În II Cor. 6, 2 Sfântul Pavel a citat Is. 49, 8, p. 120.

Din p. 123 vorbește despre pace (șalom) în VT.

Sfântul Profet Isaia vorbește despre pace ca despre o importantă caracteristică a restaurării lui Dumnezeu, p. 123.

Iar în p. 125, autorul presupune că lucrările Sfântului Duh din Rom. 5 și 8 sunt influențe de la Sfântul Isaia.

Al 4-lea cap. se termină în p. 140. Din p. 141, al 5-lea, are titlul: Dimensiunea socială a reconcilierii la Pavel (I): Narațiunea lui Hristos și reconcilierea în Romani 5-8.

Pentru Pavel, împăcarea și mântuirea se trăiau în realitatea Bisericii, p. 147.

În p. 181, autorul admite că termenul neprihănire din ed. Cornilescu e, de fapt, dreptate. Și că nu avem, în consecință, îndreptățire ci îndreptare.

Constantineanu folosește grafia Hristos și nu Cristos (ultima fiind încetățenită cu forța în România de catolici și neoprotestanți), dar pe Iisus îl scrie cu un singur i. Tot la fel spune Pavel, ca ortodocșii, și nu Paul, precum catolicii.

A devenit repetitiv și contribuțiile personale sunt minore. Are rețineri în a comenta, de unul singur, textele scripturale.

Cap. al 5-lea se încheie în p. 196. Al 6-lea se deschide în p. 197 și are titlul: Dimensiunea socială a reconcilierii la Pavel (II): Narațiunea lui Hristos și reconcilierea în Romani 12-15.

Sfântul Pavel evidențiază „unitatea evreilor cu neamurile”, p. 200.

Cap. al 6-lea se încheie în p. 242 și începe al 7-lea, care sper să fie mult mai dinamic decât ultimele capitole, în care autorul și-a pierdut aproape de tot elanul din primele 80 de pagini. Al 7-lea cap. începe în p. 243 și poartă titlul: Dimensiunea socială a reconcilierii pauline și contextul românesc.

Iar „situația românească” e o dispută între Biserica Ortodoxă Română și „bisericile evanghelice”, p. 244.

În p. 251, Dumitru Stăniloae este „teolog ortodox român de frunte”. Citat după Silviu Rogobete. După care e citat Dumitru Popescu, despre care autorul spune că este „un alt preot și teolog ortodox de seamă”, p. 251.

Și autorul, e drept, a mers cu mânuși în discuția despre spațiul ortodox…

În p. 255, „bisericile evanghelice” sunt penticostalii, baptiștii și creștinii după Evanghelie. Deși titulatura de „evanghelic” a fost asumată, mai înainte, de luterani.

Iar „bisericile evanghelice”, presupune autorul, citesc „mai direct și mai sârguincios decât ortodocșii” pe Sfântul Pavel, p. 256. Dacă ar fi făcut așa…atunci autorul putea să comenteze mai bine și de unul singur pe Pavel, intrând în profunzimea sa duhovnicească și nu rămânând la probleme filologice și la conexiuni textuale.

Nici acest capitol nu s-a ridicat la așteptările mele. Mă așteptam ca autorul să vorbească despre greșeala fundamentală de optică la adresa teologiei lui Pavel practicată în spațiul penticostal și nu la observații contextuale care să nu deranjeze prea mult.

Dacă autorul a afirmat că studiul de față e primul care se ocupă de „adevăratul Pavel”, care e și social, politic, holistic…de ce nu ne-a arătat, punctual, unde a greșit protestantismul și, în mod particular, penticostalismul în interpretarea Sfântului Pavel?

Mai pe scurt: autorul a plecat de la premise foarte bune ale cercetării, pentru că ne-a promis o vedere a lui Pavel ca nicio alta până acum, care să nu se cantoneze în soteriologie, a avut o desfășurare slabă a raționamentului, pentru că s-a ocupat doar de probleme filologice și termină cu concluzii inexistente, pentru că nu ne vorbește de radicala perspectivă pe care a anunțat-o la început.

De unde a tras autorul concluzia că Ortodoxia românească nu are „dimensiune socială” ci e doar „națională”, p. 265? Cum să intre în conflict națiunea cu aspectul social, când națiunea implică grija față de tot ceea o reprezintă? Puteam noi să ne păstrăm ca nație distinctă, dacă 2.000 de ani Biserica Ortodoxă Română nu ar fi avut rol determinant la nivel social, politic, economic, moral?

Tocmai pentru că Biserica Ortodoxă promovează „o spiritualitate care conduce la bunăstarea și dezvoltarea tuturor”, p. 265, există și alte culte în România. Dacă noi am fi fost exclusiviști, ca islamul radical spre exemplu, ar fi putut coabita cu românii ortodocși alte etnii și credințe?

Concluziile finale ale autorului încep în p. 269. Bibliografia din p. 275.

În concluzie, în afară de marele adevăr din p. 82, că Pavel a fost redus la un principiu abstract de către Luther, pentru că teologia paulină a fost privită unidimensional și de promisiunea de a ne dărui teologia socială a lui Pavel „pentru prima oară”, teza doctorală a Prof. Constantineanu e un eșec premeditat, pentru că nu ne-a dovedit, în mod punctual, în ce constă denaturarea teologiei lui Pavel de către Luther.

Din punctul meu de vedere, Luther l-a falsificat pe Sfântul Apostol Pavel pentru că a eliminat din discuție latura eclesial-sacramentală, soteriologia transfigurării și latura social-politică a epistolelor sale.

Martin Luther s-a oprit la primul capitol din Epistola către Romani, a considerat că îndreptarea prin credință e totul, a eliminat asumarea personală a mântuirii în Hristos, a dezîntrupat mântuirea omului, a desființat Biserica și Sfintele Taine, asceza și îndumnezeirea și a făcut din credință o filosofie antropologică, pentru că Scriptura, privită ideologic, a fost văzută doar din prisma soteriologiei non-eclesiale.

Dacă a avut curajul să afirme, în mod răspicat, că 5 secole s-a greșit, în protestantism, în materie de Pavel văzut integral, tocmai de aceea trebuia să ne arate și cangrena fundamentală.

Dacă nu a făcut-o, deși cred că putea…tocmai de aceea teza lui e un eșec asumat.

Biserica la Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian al Cartaginei

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Atenție teologică

***

Cap. al 21-lea al cărții

*

Biserica la Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian al Cartaginei

În De unitate Ecclesiae [Despre unitatea Bisericii], Sfântul Ciprian [n. cca. 200-†14 septembrie 258][1] vorbește despre Biserica lui Hristos ca despre „una Ecclesiam [Biserica una]”[2].

Despre care Sfântul Duh a vorbit în Cânt. Cânt. 6, 9[3], cf. LXX, spunând: „una este porumbița mea [mia estin peristera mu]”. Varianta latină oferită de Sfântul Ciprian fiind identică cu LXX: „una est columba mea”[4].

Iar pasajul vechitestamentar, precizează Sfântul Ciprian, se referă la relația dintre Hristos și Biserica Sa[5], care este o relație de iubire.

În cap. al 5-lea, el vorbește despre episcopi, care conduc Biserica lui Hristos, și care trebuie să dovedească că episcopatul este unul [unum] și nedespărțit [indivisum][6]. Acest lucru se dovedește prin aceea că fiecare dintre ei păstrează credința nestricată[7].

Iar dacă episcopatul unu păstrează credința Bisericii nestricată, atunci Biserica este aidoma soarelui, care, deși are multe raze, totuși lumina lui este una[8].

Tot în capitolul al 5-lea al tratatului eclesiologic, Sfântul Ciprian folosește sintagma „Ecclesia Domini [Biserica Domnului][9]”. Iar Biserica Domnului este scăldată [perfusa] de lumina Lui, fapt pentru care își întinde razele sale prin întreaga lume [per orbem totum][10].

Cu alte cuvinte, Biserica e divino-umană, pentru că cei credincioși sunt plini de lumina lui Hristos. Iar lumina Bisericii Lui pătrunde peste tot, întâmpină pe tot omul și oamenii se schimbă ontologic, dacă cred în Dumnezeu și devin membri ai Bisericii Sale prin Botez.

Biserica, subliniază Sfântul Ciprian, are un singur Cap și izvorul ei este unul și ea este mama una [una mater][11] a tuturor celor credincioși. Pentru că noi ne-am născut din pântecele Bisericii și ne-am hrănit cu laptele ei, și ne-am umplut de viața ei[12].

În cap. al 6-lea, Biserica este numită mireasa lui Hristos [sponsa Christi] și ea este nestricată și curată [incorrupta et pudica][13]. Tot aici Biserica este „una domum”[14] [casa una] a tuturor și ea ne păzește pe noi pentru Dumnezeu[15].

Însă cine se separă de Biserică, acela se unește cu cei stricați și se desparte de făgăduințele Bisericii[16]. Și pentru că apostaziază/ cade de la credință, el devine alienus [străin], profanus [păgân] și hostis [vrăjmaș] al Bisericii[17]. Lucru pe care Biserica îl mărturisește până azi: cine se departe de ea nu este decât un eterodox, un străin de dreapta credință și de dreapta viețuire.

Pentru că, spune autorul mai departe, „nu poate avea pe Dumnezeu de Tată, cine nu are Biserica de mamă [habere…non potest Deum Patrem, qui Ecclesiam non habet matrem]”[18].

Adică pentru Sfântul Ciprian nu exista noțiunea de „biserică” paralelă cu Biserica. Acest lucru era de neconceput. Pentru el Biserica era una, ea era Biserica Domnului, era condusă de episcopii ei și avea o singură credință.

Și după ce în cap. al 5-lea a comparat Biserica cu soarele și cu copacul, acum, în cap. al 6-lea, se referă și la o prefigurare scripturală a Bisericii.

Astfel, Sfântul Ciprian compară Biserica cu arca lui Noe, spunând că așa cum nimeni nu a scăpat de potop în afara arcei lui Noe, tot la fel nimeni nu va scăpa în afara Bisericii[19]. Mântuirea este în Biserică, după cum mântuirea a fost în arca lui Noe, pentru că și arca, cât și Biserica, sunt cele pe care le-a dorit Dumnezeu.

După acest exemplu, autorul vorbește despre persoanele dumnezeiești și despre unitatea Lor de ființă[20], citând I In. 5, 7. Însă din unitatea Treimii vine la noi „divina firmitate [tăria dumnezeiască]”[21], adică harul dumnezeiesc, prin intermediul „Sacramentis coelestibus [Tainelor cerești]”[22] ale Bisericii.

Taine cerești pe care le slujește ierarhia Bisericii și de care te lepezi prin ieșirea ta din Biserică. De aceea, cine e în afara Bisericii, subliniază din nou Sfântul Ciprian, „nu ține la această unitate [a Bisericii], nu ține legea lui Dumnezeu, nu ține credința Tatălui și a Fiului, nu ține la viață și mântuire[23].

Cap. al 7-lea începe cu o sintagmă fundamentală pentru eclesiologia ortodoxă și anume: „unitatis sacramentum [taina unității]”[24] Bisericii.

Unitatea Bisericii e aidoma veșmântului nerupt al lui Hristos[25]. Și unitatea Bisericii vine de la Tatăl[26]. De aceea, nu are veșmântul lui Hristos [indumentum Christi] cine sfâșie [scindit] și împarte [dividit] Biserica lui Hristos[27].

De unde înțelegem că pentru Ciprian fiecare dintre noi trebuie să fim conștienți de faptul că avem veșmântul lui Hristos, adică simțirea harului Său dar, în același timp, întreaga Biserică e veșmântul lui Hristos, pentru că fiecare dintre noi iubește și lucrează pentru unitatea Bisericii lui Hristos.

De aceea, taina și semnul veșmântului lui Hristos este unitatea Bisericii[28].

Biserica e una și unitatea ei a fost profețită la In. 10, 16[29], Iisus [al lui Navi] 2, 18, 19, Ieș. 12, 46, Ps. 67, 6 [LXX][30].

Și Biserica este domum [casa] și unanimitatis hospitium [locașul unității][31], pentru că Biserica lui Hristos, această casă a lui Dumnezeu, are unitate/ lucrare în comun, pentru că cei credincioși stăruie în înțelegere și simplitate[32].

În cap. al 11-lea, pe cei depărtați de Biserică, care și-au făcut „biserici” separate și străine de Biserica Domnului, autorul îi atenționează că nu au Sfinte Taine. Pentru că nu există decât un singur Botez, cel al Bisericii[33].

În cap. al 14-lea, în același fel, cu părintească severitate, Dumnezeiescul Ciprian atenționează, că nu pot exista Mucenici în afara Bisericii lui Hristos[34]. Pentru că nu poate moșteni Împărăția, cineva care a abandonat modul de viețuire al Bisericii[35].

Pentru Ciprian, creștinul este un om implicat, profund credincios, care rămâne [permanet] în Evanghelia lui Hristos și în credința adevărată [fidei veritate][36].

Autorul începe cap. al 15-lea cu precizări tot la fel de categorice. El afirmă că poți să prorocești și să scoți demoni, să faci mari minuni pe pământ și cu toate acestea să nu moștenești Împărăția lui Dumnezeu. De ce nu o moștenești? Pentru că nu ai mers pe calea dreaptă a Bisericii[37], adică ești în  afara ei.

Bineînțeles, el se referă aici la eterodocși, la cei care pot arăta toate aceste fapte speciale dar nu și dreaptă credință în viața lor.

În începutul cap. al 16-lea, Sfântul Ciprian deplânge reaua plagă [mali clades], care a apărut și se extinde tot mai mult. Și anume: „haereticae perversitatis et schismatum [răutatea ereticilor și a schismelor]”[38]. Pentru că ele sunt atentate demonice la adresa unității Bisericii.

În capitolul următor, Ciprian vorbește despre cel care se luptă cu Biserica și care e un om păcătos și pervers[39]. Iar cel care este așa, acela luptă împotriva preoților [sacerdotes] lui Hristos, împotriva Bisericii, împotriva planului lui Dumnezeu cu oamenii[40]. Pentru că este „vrăjmaș altarului, se răzvrătește împotriva jertfei[41] lui Hristos, e perfid pentru credință, e un sacrileg/ nelegiuit pentru religie”[42].

De aceea, eterodoxul îi disprețuiește [contemptis] pe episcopii Bisericii și îi abandonează [derelictis] pe preoții lui Dumnezeu[43], „îndrăznește să ridice alt altar [constituere audet aliud altare], să facă altă rugăciune cu expresii nepermise [precem alteram illicitis vocibus facere], să profaneze jertfa Domnului printr-o falsă jertfă [Dominicae hostiae veritatem per falsa sacrificia profanare]”[44].

Lucruri care s-au petrecut în istorie de multe ori și se mai petrec și acum. Pentru că fiecare biserică schismatică sau pseudo-biserică, inovează în mod nepermis în materie de eclesialitate.

Pentru ei și pentru noi toți, autorul ne amintește de pedeapsa lui Chore, Dathan și Abiron[45], dar și a regelui Ozias[46], când au vrut să inventeze în materie de cult.

Asemenea lor fac și cei care disprețuiesc tradiția lui Dumnezeu [Dei traditione] și doresc „alienas doctrinas [învățături străine]” de Biserica lui Dumnezeu și vor să introducă în ea învățături omenești[47].

În concluzie, Sfântul Ciprian apără unitatea Bisericii, care e un dar de la Dumnezeu și ne învață pe toți să rămânem credincioși Bisericii și Tradiției ei. Pentru că numai în Biserică e mântuire și sfințenie.


[2] Sancti Thascii Caecilii Cypriani, Episcopi Carthaginensis et Martyris, De unitate Ecclesiae, PL 4, col. 500.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, col. 501.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, col. 502.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, col. 503.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, col. 504.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, col. 505.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Idem, col. 506.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, col. 508.

[34] Idem, col. 510.

[35] Ibidem.

[36] Idem, col. 511.

[37] Ibidem.

[38] Idem, col. 512.

[39] Idem, col. 513.

[40] Ibidem.

[41] Se referă la Sfânta Liturghie, ca o continuare a discuției despre Sfântul altar.

[42] PL 4, col. 513.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, col. 514.

[47] Ibidem.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort