Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Atenție teologică

***

Cap. al 21-lea al cărții

*

Biserica la Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian al Cartaginei

În De unitate Ecclesiae [Despre unitatea Bisericii], Sfântul Ciprian [n. cca. 200-†14 septembrie 258][1] vorbește despre Biserica lui Hristos ca despre „una Ecclesiam [Biserica una]”[2].

Despre care Sfântul Duh a vorbit în Cânt. Cânt. 6, 9[3], cf. LXX, spunând: „una este porumbița mea [mia estin peristera mu]”. Varianta latină oferită de Sfântul Ciprian fiind identică cu LXX: „una est columba mea”[4].

Iar pasajul vechitestamentar, precizează Sfântul Ciprian, se referă la relația dintre Hristos și Biserica Sa[5], care este o relație de iubire.

În cap. al 5-lea, el vorbește despre episcopi, care conduc Biserica lui Hristos, și care trebuie să dovedească că episcopatul este unul [unum] și nedespărțit [indivisum][6]. Acest lucru se dovedește prin aceea că fiecare dintre ei păstrează credința nestricată[7].

Iar dacă episcopatul unu păstrează credința Bisericii nestricată, atunci Biserica este aidoma soarelui, care, deși are multe raze, totuși lumina lui este una[8].

Tot în capitolul al 5-lea al tratatului eclesiologic, Sfântul Ciprian folosește sintagma „Ecclesia Domini [Biserica Domnului][9]”. Iar Biserica Domnului este scăldată [perfusa] de lumina Lui, fapt pentru care își întinde razele sale prin întreaga lume [per orbem totum][10].

Cu alte cuvinte, Biserica e divino-umană, pentru că cei credincioși sunt plini de lumina lui Hristos. Iar lumina Bisericii Lui pătrunde peste tot, întâmpină pe tot omul și oamenii se schimbă ontologic, dacă cred în Dumnezeu și devin membri ai Bisericii Sale prin Botez.

Biserica, subliniază Sfântul Ciprian, are un singur Cap și izvorul ei este unul și ea este mama una [una mater][11] a tuturor celor credincioși. Pentru că noi ne-am născut din pântecele Bisericii și ne-am hrănit cu laptele ei, și ne-am umplut de viața ei[12].

În cap. al 6-lea, Biserica este numită mireasa lui Hristos [sponsa Christi] și ea este nestricată și curată [incorrupta et pudica][13]. Tot aici Biserica este „una domum”[14] [casa una] a tuturor și ea ne păzește pe noi pentru Dumnezeu[15].

Însă cine se separă de Biserică, acela se unește cu cei stricați și se desparte de făgăduințele Bisericii[16]. Și pentru că apostaziază/ cade de la credință, el devine alienus [străin], profanus [păgân] și hostis [vrăjmaș] al Bisericii[17]. Lucru pe care Biserica îl mărturisește până azi: cine se departe de ea nu este decât un eterodox, un străin de dreapta credință și de dreapta viețuire.

Pentru că, spune autorul mai departe, „nu poate avea pe Dumnezeu de Tată, cine nu are Biserica de mamă [habere…non potest Deum Patrem, qui Ecclesiam non habet matrem]”[18].

Adică pentru Sfântul Ciprian nu exista noțiunea de „biserică” paralelă cu Biserica. Acest lucru era de neconceput. Pentru el Biserica era una, ea era Biserica Domnului, era condusă de episcopii ei și avea o singură credință.

Și după ce în cap. al 5-lea a comparat Biserica cu soarele și cu copacul, acum, în cap. al 6-lea, se referă și la o prefigurare scripturală a Bisericii.

Astfel, Sfântul Ciprian compară Biserica cu arca lui Noe, spunând că așa cum nimeni nu a scăpat de potop în afara arcei lui Noe, tot la fel nimeni nu va scăpa în afara Bisericii[19]. Mântuirea este în Biserică, după cum mântuirea a fost în arca lui Noe, pentru că și arca, cât și Biserica, sunt cele pe care le-a dorit Dumnezeu.

După acest exemplu, autorul vorbește despre persoanele dumnezeiești și despre unitatea Lor de ființă[20], citând I In. 5, 7. Însă din unitatea Treimii vine la noi „divina firmitate [tăria dumnezeiască]”[21], adică harul dumnezeiesc, prin intermediul „Sacramentis coelestibus [Tainelor cerești]”[22] ale Bisericii.

Taine cerești pe care le slujește ierarhia Bisericii și de care te lepezi prin ieșirea ta din Biserică. De aceea, cine e în afara Bisericii, subliniază din nou Sfântul Ciprian, „nu ține la această unitate [a Bisericii], nu ține legea lui Dumnezeu, nu ține credința Tatălui și a Fiului, nu ține la viață și mântuire[23].

Cap. al 7-lea începe cu o sintagmă fundamentală pentru eclesiologia ortodoxă și anume: „unitatis sacramentum [taina unității]”[24] Bisericii.

Unitatea Bisericii e aidoma veșmântului nerupt al lui Hristos[25]. Și unitatea Bisericii vine de la Tatăl[26]. De aceea, nu are veșmântul lui Hristos [indumentum Christi] cine sfâșie [scindit] și împarte [dividit] Biserica lui Hristos[27].

De unde înțelegem că pentru Ciprian fiecare dintre noi trebuie să fim conștienți de faptul că avem veșmântul lui Hristos, adică simțirea harului Său dar, în același timp, întreaga Biserică e veșmântul lui Hristos, pentru că fiecare dintre noi iubește și lucrează pentru unitatea Bisericii lui Hristos.

De aceea, taina și semnul veșmântului lui Hristos este unitatea Bisericii[28].

Biserica e una și unitatea ei a fost profețită la In. 10, 16[29], Iisus [al lui Navi] 2, 18, 19, Ieș. 12, 46, Ps. 67, 6 [LXX][30].

Și Biserica este domum [casa] și unanimitatis hospitium [locașul unității][31], pentru că Biserica lui Hristos, această casă a lui Dumnezeu, are unitate/ lucrare în comun, pentru că cei credincioși stăruie în înțelegere și simplitate[32].

În cap. al 11-lea, pe cei depărtați de Biserică, care și-au făcut „biserici” separate și străine de Biserica Domnului, autorul îi atenționează că nu au Sfinte Taine. Pentru că nu există decât un singur Botez, cel al Bisericii[33].

În cap. al 14-lea, în același fel, cu părintească severitate, Dumnezeiescul Ciprian atenționează, că nu pot exista Mucenici în afara Bisericii lui Hristos[34]. Pentru că nu poate moșteni Împărăția, cineva care a abandonat modul de viețuire al Bisericii[35].

Pentru Ciprian, creștinul este un om implicat, profund credincios, care rămâne [permanet] în Evanghelia lui Hristos și în credința adevărată [fidei veritate][36].

Autorul începe cap. al 15-lea cu precizări tot la fel de categorice. El afirmă că poți să prorocești și să scoți demoni, să faci mari minuni pe pământ și cu toate acestea să nu moștenești Împărăția lui Dumnezeu. De ce nu o moștenești? Pentru că nu ai mers pe calea dreaptă a Bisericii[37], adică ești în  afara ei.

Bineînțeles, el se referă aici la eterodocși, la cei care pot arăta toate aceste fapte speciale dar nu și dreaptă credință în viața lor.

În începutul cap. al 16-lea, Sfântul Ciprian deplânge reaua plagă [mali clades], care a apărut și se extinde tot mai mult. Și anume: „haereticae perversitatis et schismatum [răutatea ereticilor și a schismelor]”[38]. Pentru că ele sunt atentate demonice la adresa unității Bisericii.

În capitolul următor, Ciprian vorbește despre cel care se luptă cu Biserica și care e un om păcătos și pervers[39]. Iar cel care este așa, acela luptă împotriva preoților [sacerdotes] lui Hristos, împotriva Bisericii, împotriva planului lui Dumnezeu cu oamenii[40]. Pentru că este „vrăjmaș altarului, se răzvrătește împotriva jertfei[41] lui Hristos, e perfid pentru credință, e un sacrileg/ nelegiuit pentru religie”[42].

De aceea, eterodoxul îi disprețuiește [contemptis] pe episcopii Bisericii și îi abandonează [derelictis] pe preoții lui Dumnezeu[43], „îndrăznește să ridice alt altar [constituere audet aliud altare], să facă altă rugăciune cu expresii nepermise [precem alteram illicitis vocibus facere], să profaneze jertfa Domnului printr-o falsă jertfă [Dominicae hostiae veritatem per falsa sacrificia profanare]”[44].

Lucruri care s-au petrecut în istorie de multe ori și se mai petrec și acum. Pentru că fiecare biserică schismatică sau pseudo-biserică, inovează în mod nepermis în materie de eclesialitate.

Pentru ei și pentru noi toți, autorul ne amintește de pedeapsa lui Chore, Dathan și Abiron[45], dar și a regelui Ozias[46], când au vrut să inventeze în materie de cult.

Asemenea lor fac și cei care disprețuiesc tradiția lui Dumnezeu [Dei traditione] și doresc „alienas doctrinas [învățături străine]” de Biserica lui Dumnezeu și vor să introducă în ea învățături omenești[47].

În concluzie, Sfântul Ciprian apără unitatea Bisericii, care e un dar de la Dumnezeu și ne învață pe toți să rămânem credincioși Bisericii și Tradiției ei. Pentru că numai în Biserică e mântuire și sfințenie.


[2] Sancti Thascii Caecilii Cypriani, Episcopi Carthaginensis et Martyris, De unitate Ecclesiae, PL 4, col. 500.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, col. 501.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, col. 502.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, col. 503.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, col. 504.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, col. 505.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Idem, col. 506.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, col. 508.

[34] Idem, col. 510.

[35] Ibidem.

[36] Idem, col. 511.

[37] Ibidem.

[38] Idem, col. 512.

[39] Idem, col. 513.

[40] Ibidem.

[41] Se referă la Sfânta Liturghie, ca o continuare a discuției despre Sfântul altar.

[42] PL 4, col. 513.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, col. 514.

[47] Ibidem.

Did you like this? Share it: