Corneliu Constantineanu, Trăiți în pace [!] Dimensiunea socială a reconcilierii în teologia paulină, Ed. Casa Cărții și Ed. Risoprint, Oradea și Cluj-Napoca, 2013, 311 p.

*

Prima parte…

*

În p. 88, autorul amintește despre studiile recente, care văd în Sfântul Apostol Pavel un om profund în materie de politică și cu o dimensiune socială pronunțată. Pentru că Evanghelia predicată de Pavel „nu era în niciun fel desprinsă de realitatea cotidiană și…avea în miezul său un mesaj politic”, p. 89.

În lumea antică, religia și politica erau strâns legate și nu divergente, p. 91.

Cap. al 3-lea se încheie în p. 98 și al 4-lea poartă numele: Identitate, alteritate și reconciliere: Viziunea lui Pavel asupra reconcilierii, p. 99.

„Reconcilierea are ca punct de plecare harul. Experiența personală a iertării, a harului și a reconcilierii i-au revelat lui Pavel natura radicală a harului divin, a unui Dumnezeu care a întins o mână vrăjmașilor Săi”, p. 109.

În p. 110 autorul distinge între obiectiv și personal în materie de mântuire, lucru pe care protestanții nu prea îl fac. Tocmai de aceea afirmă: „reconcilierea obiectivă este posibilă prin moartea și învierea lui Hristos”.

Însă în p. 113, autorul nu poate să împace sau nu vrea să admită concomitența experienței mistice cu cea socială în cel credincios. Tocmai de aceea neagă latura mistică a experienței în detrimentul celei sociale: „noua paradigmă de cunoaștere nu este o cale pur spirituală, extatică, mistică de cunoaștere la îndemâna câtorva doar, nicio cunoaștere abstractă sau izolată de celelalte”.

Însă cum se sfințește omul, dacă nu are o experiență mistică personală? Integrarea lui numai în latura liturgică și socială a Bisericii, fără experiența mistică a curățirii de patimi, nu îl face un om printre oameni…dar nu și un om al teologiei, al rugăciunii și al vederilor extatice, adică nu și un intim al lui Dumnezeu?

În p. 116-117, 119, autorul face paralele între II Cor și Is. Despre făptura nouă și Robul lui Dumnezeu.

În II Cor. 6, 2 Sfântul Pavel a citat Is. 49, 8, p. 120.

Din p. 123 vorbește despre pace (șalom) în VT.

Sfântul Profet Isaia vorbește despre pace ca despre o importantă caracteristică a restaurării lui Dumnezeu, p. 123.

Iar în p. 125, autorul presupune că lucrările Sfântului Duh din Rom. 5 și 8 sunt influențe de la Sfântul Isaia.

Al 4-lea cap. se termină în p. 140. Din p. 141, al 5-lea, are titlul: Dimensiunea socială a reconcilierii la Pavel (I): Narațiunea lui Hristos și reconcilierea în Romani 5-8.

Pentru Pavel, împăcarea și mântuirea se trăiau în realitatea Bisericii, p. 147.

În p. 181, autorul admite că termenul neprihănire din ed. Cornilescu e, de fapt, dreptate. Și că nu avem, în consecință, îndreptățire ci îndreptare.

Constantineanu folosește grafia Hristos și nu Cristos (ultima fiind încetățenită cu forța în România de catolici și neoprotestanți), dar pe Iisus îl scrie cu un singur i. Tot la fel spune Pavel, ca ortodocșii, și nu Paul, precum catolicii.

A devenit repetitiv și contribuțiile personale sunt minore. Are rețineri în a comenta, de unul singur, textele scripturale.

Cap. al 5-lea se încheie în p. 196. Al 6-lea se deschide în p. 197 și are titlul: Dimensiunea socială a reconcilierii la Pavel (II): Narațiunea lui Hristos și reconcilierea în Romani 12-15.

Sfântul Pavel evidențiază „unitatea evreilor cu neamurile”, p. 200.

Cap. al 6-lea se încheie în p. 242 și începe al 7-lea, care sper să fie mult mai dinamic decât ultimele capitole, în care autorul și-a pierdut aproape de tot elanul din primele 80 de pagini. Al 7-lea cap. începe în p. 243 și poartă titlul: Dimensiunea socială a reconcilierii pauline și contextul românesc.

Iar „situația românească” e o dispută între Biserica Ortodoxă Română și „bisericile evanghelice”, p. 244.

În p. 251, Dumitru Stăniloae este „teolog ortodox român de frunte”. Citat după Silviu Rogobete. După care e citat Dumitru Popescu, despre care autorul spune că este „un alt preot și teolog ortodox de seamă”, p. 251.

Și autorul, e drept, a mers cu mânuși în discuția despre spațiul ortodox…

În p. 255, „bisericile evanghelice” sunt penticostalii, baptiștii și creștinii după Evanghelie. Deși titulatura de „evanghelic” a fost asumată, mai înainte, de luterani.

Iar „bisericile evanghelice”, presupune autorul, citesc „mai direct și mai sârguincios decât ortodocșii” pe Sfântul Pavel, p. 256. Dacă ar fi făcut așa…atunci autorul putea să comenteze mai bine și de unul singur pe Pavel, intrând în profunzimea sa duhovnicească și nu rămânând la probleme filologice și la conexiuni textuale.

Nici acest capitol nu s-a ridicat la așteptările mele. Mă așteptam ca autorul să vorbească despre greșeala fundamentală de optică la adresa teologiei lui Pavel practicată în spațiul penticostal și nu la observații contextuale care să nu deranjeze prea mult.

Dacă autorul a afirmat că studiul de față e primul care se ocupă de „adevăratul Pavel”, care e și social, politic, holistic…de ce nu ne-a arătat, punctual, unde a greșit protestantismul și, în mod particular, penticostalismul în interpretarea Sfântului Pavel?

Mai pe scurt: autorul a plecat de la premise foarte bune ale cercetării, pentru că ne-a promis o vedere a lui Pavel ca nicio alta până acum, care să nu se cantoneze în soteriologie, a avut o desfășurare slabă a raționamentului, pentru că s-a ocupat doar de probleme filologice și termină cu concluzii inexistente, pentru că nu ne vorbește de radicala perspectivă pe care a anunțat-o la început.

De unde a tras autorul concluzia că Ortodoxia românească nu are „dimensiune socială” ci e doar „națională”, p. 265? Cum să intre în conflict națiunea cu aspectul social, când națiunea implică grija față de tot ceea o reprezintă? Puteam noi să ne păstrăm ca nație distinctă, dacă 2.000 de ani Biserica Ortodoxă Română nu ar fi avut rol determinant la nivel social, politic, economic, moral?

Tocmai pentru că Biserica Ortodoxă promovează „o spiritualitate care conduce la bunăstarea și dezvoltarea tuturor”, p. 265, există și alte culte în România. Dacă noi am fi fost exclusiviști, ca islamul radical spre exemplu, ar fi putut coabita cu românii ortodocși alte etnii și credințe?

Concluziile finale ale autorului încep în p. 269. Bibliografia din p. 275.

În concluzie, în afară de marele adevăr din p. 82, că Pavel a fost redus la un principiu abstract de către Luther, pentru că teologia paulină a fost privită unidimensional și de promisiunea de a ne dărui teologia socială a lui Pavel „pentru prima oară”, teza doctorală a Prof. Constantineanu e un eșec premeditat, pentru că nu ne-a dovedit, în mod punctual, în ce constă denaturarea teologiei lui Pavel de către Luther.

Din punctul meu de vedere, Luther l-a falsificat pe Sfântul Apostol Pavel pentru că a eliminat din discuție latura eclesial-sacramentală, soteriologia transfigurării și latura social-politică a epistolelor sale.

Martin Luther s-a oprit la primul capitol din Epistola către Romani, a considerat că îndreptarea prin credință e totul, a eliminat asumarea personală a mântuirii în Hristos, a dezîntrupat mântuirea omului, a desființat Biserica și Sfintele Taine, asceza și îndumnezeirea și a făcut din credință o filosofie antropologică, pentru că Scriptura, privită ideologic, a fost văzută doar din prisma soteriologiei non-eclesiale.

Dacă a avut curajul să afirme, în mod răspicat, că 5 secole s-a greșit, în protestantism, în materie de Pavel văzut integral, tocmai de aceea trebuia să ne arate și cangrena fundamentală.

Dacă nu a făcut-o, deși cred că putea…tocmai de aceea teza lui e un eșec asumat.

Did you like this? Share it: