Ispasire 1

Ciprian Simuț, Politica ispășirii. Aspecte politice ale doctrinei ispășirii, ed. teol. Corneliu Simuț, ed. liter. Ramona Simuț, Ed. Universității Emanuel, Oradea, 2011, 168 p.

*

Ispasire 2Cartea este dedicată lui Corneliu (frate) și Ramonei (cumnată) și e formată din Introducere, 9 capitole și Concluzii.

În introducere, autorul ne dă date, preluate online (p. 7-8), despre Rev. Timothy Gorringe, după care vorbește despre ce ne propune în carte.

Și ne propune două perspective de cercetare: teologia crucii ca metodă de interpretare și teologia crucii în sine, p. 9.

„Ideologia poate deveni teologie, dar și teologia poate deveni ideologie”, p. 10.

Știința nu ne desființează apetența pentru religie, p. 11.

Despre „metaforele biblice” la Gorringe, p. 12-13.

Cap. 1, cu titlul: Teologia crucii, începe în p. 15.

Martin Luther a folosit pentru prima oară sintagma teologia crucii în 1518, prin care a negat revelația naturală, p. 15. Împotriva teologiei romano-catolice, care vorbea de teologie naturală și supranaturală, ca și ortodocșii, Luther a afirmat că „singurul mod în care un om poate cunoaște pe Dumnezeu și pe Dumnezeu ca Persoană este suferința de la cruce a lui Cristos”, p. 15.

Iar autorul, în p. 17, vorbește în termeni dubioși despre chenoza Domnului: „Singurătatea lui Cristos, dar și alienarea de creație și chiar de Dumnezeu Tatăl arată spre măreția faptei Fiului”. Pentru că nu înțelege suferința Domnului, în umanitatea Sa, în termenii reali ai unirii ipostatice, ci vede în Hristos „sincope” ale dumnezeirii Sale.

Vinovăția de propriile fapte, p. 19.

„Unul dintre avantajele teologiei crucii este că promovează gândirea realistă”, p. 19.

Însă realismul acestei teologii exclusiviste e pe jumătate. Ea doar încercuiește păcatul, ni-l arată în mod expresiv, dar nu ne arată tot la fel de cuceritor și transfigurarea umanității prin Crucea Domnului. Teologia Crucii se reduce la Cruce și nu are de-a face cu Învierea Lui.

Dar ce să faci doar cu știința păcatului, scoasă în față de Crucea Domnului, dacă nu poți să birui păcatul prin puterea Învierii Lui? Căci dacă nu vorbim despre transfigurarea omului, cunoașterea păcatului e superficială. Numai cine vede Crucea Domnului ca pe umplere de putere dumnezeiască a umanității Sale, ca pe o victorie ontologică asupra păcatului și a morții, înțelege că transfigurarea Lui și a noastră sunt realități care încep acum, în clipa de față.

Cap. al 2-lea, Ispășirea, încep. în p. 25.

Există oameni care văd în Crucea Domnului „motorul antisemitismului”, p. 28.

Și tot în p. 28-29, autorul consideră că „protestanții asigură calea spre ispășire printr-o interpretare corectă a doctrinei ispășirii”. Interpretarea, dimpotrivă, e total non-eclesială!

Ceea ce protestanții numesc ispășire înseamnă doar o raportare mentală la mântuirea obiectivă în Hristos, fără nicio prelungire sacramentală în viața credinciosului. Ei nu trăiesc deloc, în persoana lor, consecințele operei de mântuire a Domnului, pentru că nu au mijloacele de transmitere ale harului, adică Sfintele Taine.

Întreaga teologie a „reformei” este non-sacramentală și non-eclesială, fapt pentru care e o filosofie existențialistă și atâta tot. Dacă nu ai experiență liturgică și mistică cu Dumnezeu, în adevărata și singura lui Biserică, nu ai nimic real, viu, duhovnicesc.

În p. 29, n. 28, Ciprian îl citează pe Wolfhart Pannenberg, cu spusa:  „Legea talionului nu a fost gândită pentru a justifica pedeapsa, ci pentru a nu îngădui o pedeapsă mai mare decât fapta”.

Cât de sadic sună, să spui una ca asta despre Dumnezeu: „Cristos a satisfăcut nevoia de dreptate din Dumnezeu prin înlocuirea omului cu Sine”, p. 30. Cum de nu își dă seama teologia „reformei”, că astfel de ziceri despre Dumnezeu, Îi fac alură de tiran, de avid după sânge, după moarte, după cruzime?

Tocmai de aceea teologia crucii, care e o teologie a Crucii fără Înviere, transformă mântuirea într-un act de cruzime și nu într-o biruință a oricărei cruzimi, în mod interior, în umanitatea lui Hristos, Care, prin Învierea din morți, a arătat cât de goală de sens e orice atitudine păcătoasă.

Dacă m-aș fi născut luteran sau calvin, baptist sau penticostal, nu mi-ar fi plăcut deloc imaginea unui Dumnezeu plin de cruzime, Care ne dă lecții de „eroism” prin aceea că Își omoară Fiul, ci aș fi căutat normalitatea lui Dumnezeu, adică milostivirea și bunătatea lui Dumnezeu cu omul, care întrec orice putință de exprimare. Asta m-ar fi făcut să fug de-acasă…și să caut adevărata credință și imagine a lui Dumnezeu.

Pentru că Crucea e un pasaj în lucrarea mântuitoare a lui Hristos și nu un punct terminus. Punctul terminus e acela în care Hristos Se înalță de-a dreapta Tatălui, plin de slavă în umanitatea Sa, pentru ca Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt să întemeieze, prin harul Treimii, Biserica la Cincizecime.

Tocmai de aceea a încuraja o discuție despre Cruce fără Înviere și Înălțare înseamnă a rămâne fără finalul împlinitor, bucuros al suferinței: pentru că suferința e spre viață și nu spre moarte.

Ispasire 3

În p. 31 și autorul admite victoria Învierii. Dar nu vorbește despre consecințele Învierii în viața de acum, care ne fac să ne îndumnezeim, ci sare imediat în eshaton, p. 32. Pentru că teologia protestantă vede mântuirea ca pe o realitate exclusivă a vieții veșnice, care nu are de-a face cu viața de acum, din prezent.

De aceea, o teologie care nu poate vorbi despre prezentul plin, frumos, bucuros al omului, e o teologie irelevantă pentru omul de azi. Pentru că omul vrea să fie împlinit, plin de har, aproape de Dumnezeu, în Biserica Lui și nu un trist, nu un continuu visător al veșniciei, pentru ca să ia acolo totul.

Curățirea de patimi, vederea lui Dumnezeu, îndumnezeirea omului încep de acum și acestea sunt împlinirea celui credincios.

De aceea, singura teologie relevantă e cea a Bisericii Ortodoxe, a adevăratei Biserici a lui Hristos, care e o teologie duhovnicească, experimentală, care te poate duce la a trăi ceea ce ea propovăduiește.

Acesta e motivul pentru care eu taxez orice teologie, care nu promite lucruri prezente și reale drept o teologie ideologică.

Însă nașterea în Hristos, viața nouă, simțirea harului, curățirea de patimi, teologia adevărată, vederea lui Dumnezeu, sfințenia, îndumnezeirea sunt ale Ortodoxiei. Și ele, cu toatele, au legătură organică între ele…și le poți trăi ca bucurie reală și deplină a omului credincios.

De aceea eu nu pot fi niciodată de acord cu un Dumnezeu lacom după moarte, după cruzimi, după pedepse, după împliniri ca la carte a unui dreptăți imaginare, ca în „teologia crucii”, pentru că Dumnezeul Bisericii, cu Care eu trăiesc, e Dumnezeul bucuriei, al sfințeniei, al frumuseții dumnezeiești, al milei…

Biserica vede Crucea Domnului ca pe o expresie a iubirii cutremurătoare a lui Dumnezeu față de noi și nu a revanșei! Dar când iubirea Lui e înțeleasă ca sete de dreptate atunci multe lucruri sunt în neregulă cu perspectiva noastră despre Dumnezeu.

Cap. al 3-lea: Conflictul dintre teologie și ideologie, începe în p. 35.

În sfârșit, autorul ajunge și la Gorringe, cu care a început cartea! Și care afirmă faptul că „una dintre cele mai eficiente sisteme de oprimare poate lua ființă prin pervertirea teologiei”, p. 37.

Însă nu numai inchiziția romano-catolică e mortală, ci și orice teologie fără har și fără sfințenie, orice teologie care nu are de-a face cu Biserica, care prinde teren, și naște altfel de oameni, care nu mai au normalitatea Bisericii lui Hristos.

Inchiziția e născută de scolastică, adică de modul distant de a vedea omul și de a-i face bine, binele cu forța, după cum întreaga derobare a „reformatorilor” de Biserică e o altă păgânizare a lumii.

Cei puși pe rug de inchiziție trebuiau să spună fraze, că se leapădă de câteva fraze…dar nu să arate o viață creștină. La fel, Luther și toată suita de după el, n-au mai vrut să știe despre Biserică, despre cum arată Biserica lui Hristos, ci au renunțat la ea pentru o abordare individualistă și non-eclesială a credinței sprijinite pe Scriptură.

Care e diferența dintre Mahomed și Luther în materie de excludere a Bisericii lui Hristos? Niciuna! Ambii și-au făcut religia lor, după măsuri proprii, ca și toți ereticii mai vechi, care s-au rupt de Biserică. Ei nu au slujit Bisericii!

Biserica a mers mai departe…Biserica e și acum…Biserica lui Hristos, singura, e aici, e Biserica Ortodoxă, toți pot vedea și experimenta acest lucru…de aceea, orice situare în afară de Biserică e…un act de cutezanță demonică.

Și iarăși stau și mă întreb, dacă poate exista un om credincios, care să nu își pună problema acută a veridicității Bisericii.

Și mă repet: dacă aș fi fost altceva decât ortodox, dacă m-aș fi născut într-o altă credință, și secta mea mi-ar fi spus că a apărut în secolul 3, 15, 19…dar nu în secolul 1, însă, în ciuda acestui fapt fundamental și nenegociabil, ea se crede, totuși, venită „de la Hristos”, întrebarea mea esențială și normală ar fi fost aceasta: cum poate să mai apară o altă „biserică”, dacă Biserica lui Hristos există și e vie? Dacă Biserica e condusă de Hristos, cine altcineva o poate sfinți și transfigura decât El? Dacă ea există…cum o mai poate „inventa” un om?

Când aș fi ajuns la acest conflict istoric…cu „secta mea”…i-aș fi dat papucii din viața mea. Pentru că Biserica reală nu are conflicte flagrante cu istoria, cu normalitatea și cu bunul simț.

Biserica vine în mod neîntrerupt de la Cincizecime. Ea are o istorie a ei. Ea are normalitatea ei, modul ei de-a fi, modul ei distinct de a trăi și de a se manifesta dar și derapaje punctuale de tot felul, pe care și le corectează din mers. Ea e interesată de toată istoria și de toată Tradiția ei și de toți Sfinții ei și nu face nazuri în materie de realitate.

De aceea, Biserica nu are probleme tabu, probleme de nediscutat, pentru că ea își asumă omul real din fiecare secol și întreaga istorie. Tocmai de aceea teologii ortodocși pot vorbi holistic și fără complexe despre tot felul de realități istorice, liturgice, duhovnicești, teologice, pentru că ei nu trăiesc, nu gândesc și nu scriu exclusivist. Ci toată Tradiția Bisericii e la îndemâna noastră când scriem și ne exprimăm, pentru că nu avem nimic de ascuns și nimic de minimalizat.

Cap. al 4-lea începe în p. 41 și poartă titlul: Legătura juridică dintre păcat și crimă. De ce nu duhovnicească? De ce juridism inchizitorial, dacă tot nu ne place de el?

Did you like this? Share it: