Ciprian Simuț, Politica ispășirii. Aspecte politice ale doctrinei ispășirii, ed. teol. Corneliu Simuț, ed. liter. Ramona Simuț, Ed. Universității Emanuel, Oradea, 2011, 168 p.

*

Prima parte…

*

Statul nu pedepsește „orice încălcare a moralității…dar orice păcat este pedepsit de Dumnezeu”, p. 41.

În p. 42, autorul vorbește despre Dumnezeu ca despre „o ființă socială”. Poate că a vrut să vorbească despre Dumnezeul treimic ca despre un Dumnezeu al comuniunii. Sau despre comunitatea/comuniunea persoanelor dumnezeiești ale Treimii.

Relevanța păcatului e „doar în contextul Scripturii”, p. 43. Eu aș spune: al Bisericii.

*

Însă după 4 cărți ale lui Corneliu Simuț…și acum, la a 3-a a lui Ciprian Simuț, îmi dau seama care e carența majoră a modului lor de a scrie: nu sunt gânditori analitico-sintetici.

Ei își construiesc discursul după cum se zidește un zid: pun piatră lângă piatră, în mod monoton, spun în fraze simple adevăruri generale, împart opera în fraze după cum se taie pasărea în bucăți dar nu îmi oferă judecăți de valoare despre opere și autori și nici scanări de profunzime ale realităților pe care le discută.

De aceea, am senzația foarte ciudată că mi se liniarizează gândirea citindu-i, adică mi se sleiește puterea de a sintetiza, de a mă scufunda în text, de a spune în două fraze lucruri profunde despre conținutul unei cărți…pentru că modul lor de a scrie e manufacturat, e lipire de cărămidă lângă cărămidă și nu e o aprofundare gândită, rumegată, înțeleasă

*

Gorringe vorbește despre liniștea de la Cruce și despre liniștea de trei zile, p. 51.

În p. 54, autorul spune o mare minciună despre Scriptură și Biserică dar în care el crede, pentru că baptismul este iconoclast: „Substanța creștinismului, bazată pe principii biblice, este puternic iconoclastă. Creștinismul nu este o religie a vizualului sau a elementelor care pot fi văzute, simțite și mărturisite ca simboluri sacre cu puteri mistice, chiar dacă Cuvântul S-a făcut trup, iar mărturia apostolilor, împreună cu legitimarea creștinismului, prevedea ceea ce au văzut și simțit în Cristos. Esența creștinismului este transcendentul Dumnezeu, care S-a întrupat și a murit pe cruce”.

Pentru că teologia baptistă iconoclastă, neavând de-a face cu teologia și Tradiția Bisericii una, nu are toate mărturiile istorice, vizuale, materiale ale Bisericii. Pe ea nu o interesează locurile unde au trăit și au pătimit Hristos și Sfinții Lui, nu o interesează Sfinții Bisericii, ci doar ideologizarea Scripturii și a istoriei Bisericii. Tocmai de aceea nu are apetență pentru vizualitatea eclesială.

Însă a vorbi despre esența Creștinismului ca despre transcendența lui Dumnezeu, când transcendența Lui se face imanentă prin întruparea Fiului și prin umplerea noastră de harul Treimii, înseamnă a disprețui întruparea Fiului și toate consecințele ei. E o întoarcere în Vechiul Testament. O necăutare a curății de patimi și a îndumnezeirii.

Iar dacă nu cauți transfigurarea umanului, tocmai de aceea nu înțelegi ce rol are iconografia Bisericii: acela de a-ți arăta omul transfigurat, omul spre care tu trebuie să tinzi.

Pentru că Scriptura îți arată, ca și icoana, ca și cultul, ca și dogma, ca și Tradiția: cum arată Sfinții Bisericii. Care e scopul nostru, al tuturor, în viață: sfințenia, dar și cum arată ea la propriu: în mod personalizat, în Sfinții Lui.

În p. 57 începe cap. al 5-lea: Beneficii și influențe sociale. Care se ocupă, mai întâi, cu raportarea lui Max Weber la calvinism, p. 57-59.

În p. 71, autorul consideră că supunerea este „elementul definitoriu al eficienței lucrării de mântuire făcută de Fiul”. Însă, după o frază, aflăm că supunerea nu este o realitate umană, ci „supunerea face…parte din lucrarea lui Cristos, nu din capacitățile omului”. Adică doar Hristos Se supune…și noi nu?!

Însă nu se termină p. 71…și aflăm că „supunerea devine parte a voinței omului”. Pentru că autorul nu poate sau nu știe să se exprime corect și direct, despre ce înseamnă dar al lui Dumnezeu, care devine și realitate interioară a omului.

Dar dacă teologia baptistă vorbește despre mântuire ca realitate exterioară omului, care are loc în Hristos, dar nu și în om, cum mai poate vorbi despre daruri dumnezeiești, ca despre realități interioare omului?

În cap. al 6-lea, Simuț se ocupă de Ispășirea de-a lungul secolelor. Începând cu p. 79.

În prima afirmație a capitolului, autorul spune că termenul de ispășire „a fost creat în secolul al XVI-lea”, p. 79. Nimic mai fals! Odată cu Luther și Calvin, ispășirea/ iertarea/ mântuirea/ răscumpărarea a fost distorsionată. A fost interpretată non-eclesial, adică în afara Tradiției Bisericii.

Nu, nu „se pretinde”, p. 80, faptul că Sfântul Constantin cel Mare a avut o vedenie a Crucii Domnului pe cer ci el chiar a văzut acest lucru! A pretinde ceva ca adevărat…înseamnă a minți. Sfântul Constantin nu a mințit că a avut o vedenie! Căci el a văzut ce a văzut. La fel cum Sfântul Pavel L-a văzut pe Domnul în lumina dumnezeiască, în drum spre Damasc sau Sfântul Petru a văzut o vedenie, prin care a fost învățat că toate neamurile trebuie să intre în Biserică.

Ideologizarea istoriei e o consecință a punerii datelor autentice sub semnul întrebării sau a fantazării pe tema ei. Iar autorul, ca și fratele lui, se ocupă mai degrabă cu ideologizarea istoriei Bisericii, cu strâmbarea ei, cu folosirea ei dintr-o altă perspectivă decât cea tradițională, și nu cu mărturisirea smerită a datelor istoriei Bisericii.

În p. 81, autorul admite faptul că „reforma” a făcut din Sfânta Cruce un „obiect abominabil, condamnabil”. Da, acest sacrilegiu este expresia lipsei de evlavie a protestantismului față de Sfânta Cruce a Domnului!

Cartea de față n-are niciun farmec, pentru că n-are nicio continuitate. E o carte făcută la normă și nu pentru a cerceta ceva anume.

Cap. al 7-lea: Metaforele ispășirii, din p. 91.

Moartea Domnului din perspectiva țapului ispășitor, p. 107.

În p. 112, autorul are dreptate când afirmă că tratatul anselmian a ștampilat teologia mântuirii în protestantism. Numai că l-a ștampilat la modul cel mai grețos cu putință, făcând din răstignirea Domnului o presupusă „satisfacere a dorinței de răzbunare” a Tatălui pe umanitate, negând faptul că e momentul de maximă tărie și frumusețe dumnezeiască, în care Fiul întrupat Își arată iubirea pentru noi.

Cap. al 8-lea: Trăirea autentică și iluzia ispășirii, începe în p. 131.

Citirea Scripturii prin călăuzirea Duhului Sfânt, p. 131.

Însă baptiștii simt harul Duhului Sfânt, dacă nu au Biserică și nici Taine și nici racordare la sfințenia Treimii? Eu cred că asta e marea iluzie: să îți închipui că ce spune Scriptura despre omul duhovnicesc se petrece și cu tine, deși tu nu ești în Biserica lui Hristos. Asta e marea iluzie, marea amăgire!

Cap. al 9-lea: Soluția ultimă a umanității: solidaritatea, p. 137 sq.

Concluziile cărții: p. 153-156. Bibliografia, p. 157-168.

O carte de suprafață, fără adâncimi…pentru că e compozită și nu gândită.

Gândirea e un tăvălug, care subsidiarizează întregul mesaj. Trage totul spre unde te duce cercetarea. Când însă nu ai gândire teologică, adică una care vede esența cărții, atunci te învârți în jurul a câtorva idei.

Tocmai de aceea teologia protestantă e atât de seacă, de anostă: pentru că ea nu cercetează viața lui Dumnezeu cu oamenii din interiorul ei ci încearcă să încapsuleze viața în câteva fraze, pe care să le înveți ca papagalul.

Însă raportarea la viața cu Dumnezeu e o raportare într-o continuă frumusețe și detaliere bucuroasă, pentru că tu vorbești despre o realitate personală și nu povestești povești citite.

De aceea, teologia reală e ca poezia reală: e o relatare din mijlocul evenimentelor, de la fața locului, din starea în fața lui Dumnezeu și din starea în slava lui Dumnezeu…în care palpită tot felul de trăiri simple, plenare, dumnezeiești.

Did you like this? Share it: