Predică la Duminica a 33-a după Rusalii [2014]

Iubiții mei,

Evanghelia zilei [Lc. 18, 10-14], care ne vorbește, la începutul Triodului, despre închipuirea de sine a fariseului și recunoașterea de sine a vameșului, este o imagine familiară interiorității noastre.

O știm prea bine. Ne caracterizează!…

Ea ne vorbește despre…multe, prea multe clipe din viața noastră.

Căci fiecare dintre noi suntem când unul când altul, în diverse momente ale zilei și ale nopții…și ale vieții noastre.

Tocmai de aceea înălțarea de sine, ce trăim noi, în noi, vizavi de ceea ce credem că suntem în fața altora…e o stare zdrobită în smerenie de Dumnezeu, în vedere de sine…și smerenia, care e o continuă coborâre în durere și în conștientizarea de sine…nu își dorește slava deșartă, goală, fără consistență personală.

Smerenia nu își dorește să parvină…ci să se golească de rău.

Însă când nu vrem smerenia…pendulăm continuu între exagerarea de sine…și constatarea stării personale lamentabile.

Pentru că într-o clipă…ni se pare că suntem importanți, frumoși, impunători prin ceea ce știm și facem…netrecători…după cum tot o clipă ne trebuie ca să ne simțim goi, neîmpliniți, fricoși, lași, fără apărare, fără putere, fără…bucurie…

Vrem să părem alții…în fața oamenilor. Ne închipuim alții. De obicei „mai buni”, mult „mai capabili”…

Iar închipuirea de sine nu ne lasă să ne spovedim curat lui Dumnezeu. Pentru că închipuirea de sine deformează realitatea noastră interioară. O coafează…

Însă când vrei să mergi în fața lui Dumnezeu nu trebuie să mergi cu adevăruri coafate, cu cuvinte și cu o atitudine țanțoșă, prin care cauți să „îți scuzi” păcatele…ci trebuie să fii un judecător nemilos cu tine, drept, care îți spui toată viața lui Dumnezeu…așa cum este…

Vederea de sine…e o mărturisire cu lacrimi și cu durere în fața lui Dumnezeu a adevărului nostru interior.

De aceea, pregătirea pentru Paști, pentru trecerea spre comuniunea veșnică cu Dumnezeul treimic, începe de la vederea de sine a vameșului…care e îndreptare, prin har, înaintea lui Dumnezeu [Lc. 18, 14].

Pentru că e un mare har de la Dumnezeu să vrei să te vezi așa cum ești…să îți vezi atent păcatele…și, în urma constatării profunde a stării tale, pe fiecare zi, să vrei să te schimbi de la rău spre bine.

De aceea: îndreptare. Îndreptare a vieții. Schimbare continuu de macaz…de la rău…spre alipirea de Dumnezeu.

Pentru că îndreptarea vieții e activă, e prin tot ceea ce crezi și faci și dorești pe care zi.

Îndreptarea ortodoxă e ascetică și are relevanță ontologică.

Ea are loc în noi și ne umple de har.

Ea reprezintă o continuă schimbare, săpare în noi, prin har și prin fapte bune, prin pocăință și prin înțelegeri teologice, a ființei noastre.

Pentru ca harul lui Dumnezeu să țâșnească în noi…în mod simțit și îndumnezeitor…aidoma unei fântâni arteziene într-un parc plin de verdeață.

Căci după cum a învăța o limbă străină înseamnă a învăța grafie, cuvinte, legături între cuvinte, semnificații, modul de a fi al limbii, tot la fel a-ți îndrepta viața, în Ortodoxie, înseamnă a păși pe drumul curățirii de patimi, al luminării dumnezeiești, al simțirii harului și al înduhovnicirii continue.

Pentru că drumul vameșului de la templu spre casă…a fost o pogorâre a harului lui Dumnezeu în el, prin pocăința și schimbarea continuă a vieții lui.

Dumnezeu ne-a dat o imagine simplă despre cât de ușor se petrec și păcatele…dar și îndreptările/ ridicările noastre din păcate.

Ne-a atenționat să ne privim serios, în adâncul nostru, și pe drum și la Biserică și acasă…și oriunde…pentru că oriunde putem păcătui…dar, tot la fel, peste tot, oriunde ne putem și pocăi.

Iar când am făcut păcatul, când am căzut în ceva anume…tot atunci trebuie să cădem în fața lui Dumnezeu, a slavei Sale, recunoscând faptul că păcatul ne aparține în întregime și să ne pocăim pentru păcatul nostru.

Adică să ne pară rău, cu adevărat și din toată ființa noastră, pentru ce am făcut. Să nu ne găsim nicio „plăcere” în păcatul nostru și nicio „îndreptățire” pentru faptul de a păcătui.

Și astfel să scriem păcat cu păcat pe foaia noastră de spovedanie…că altfel le uităm…să ne pocăim pentru ele…și apoi să venim la preotul duhovnic și să le mărturisim de la cap la coadă…pentru ca să primim iertarea desăvârșită, de la Hristos Dumnezeu, prin preot, pentru ele.

O imagine despre interiorul nostru, iubiții mei, despre sufletul nostru pe care îl vede Dumnezeu clipă de clipă!

Atotvederea Lui nu ne scapă din atenție…

Tocmai de aceea, a ne judeca pe noi înșine înseamnă a ne găsi păcătoși de relele pe care le-am făcut dar, în același timp, să vedem că toată îndreptarea/ schimbarea/ înfrumusețarea noastră am făcut-o cu Dumnezeu, prin harul Său și prin toată fapta cea bună.

Ceea ce a uitat fariseul din parabolă a fost aceea că îndreptățirea de sine, care merge mână în mână cu minimalizarea celorlalți, nu ne face mai buni decât suntem…ci vanitoși.

Ne face să ne îngâmfăm pentru câteva lucruri bune pe care le-am făcut…pe care le-am făcut nu singuri ci cu ajutorul lui Dumnezeu…dar să trecem cu vederea toate păcatele pe care le-am făcut…cât și lucrurile bune pe care nu le-am început deloc.

Îngâmfarea e o perspectivă falsificatoare de sine, pentru că unilateralizează doar binele pe care l-am făcut.

Însă pogorârea în pocăință și recunoașterea faptului că avem continuu nevoie de mila și de ajutorul lui Dumnezeu, ne fac să fim realiști cu noi înșine și cu ceea ce putem să facem.

Pentru că Cel care ne întărește să facem lucruri bune, adică să ne pocăim, să Îi slujim Lui, să scriem, să predicăm, să muncim…e Dumnezeu…și nu are rost să ne arătăm CVul lui Dumnezeu, pentru că El ni-l știe mai înainte…ca să ne naștem.

De aceea, starea de om simțit, de om smerit, de om care își vede și bunele și relele…e plăcută de oricine, pentru că te arată om sociabil și cu vedere profundă a lucrurilor.

Pentru că omul pocăit, îndreptat, schimbat, înduhovnicit e o mare binecuvântare pentru viața socială, atâta timp cât el este un factor de echilibru, de unitate și de înțelepțire continuă.

„Să nu ne rugăm ca fariseul, fraților”, ne învață Triodul, astăzi început, „că cel ce se înalță pe sine, se va smeri. Să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameșul, prin postire, strigând: Dumnezeule, milostivește-Te spre noi, păcătoșii!” [Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 14].

Pentru că postirea și pocăința și toată fapta noastră bună sunt în fața lui Dumnezeu, a Celui care ne cercetează inimile și conștiința, și Care ne ridică/ ne îndreaptă din căderile noastre, spre simțirea slavei Sale.

Pe scurt: nicio clipă a vieții noastre nu e străină de ochii lui Dumnezeu și în fiecare clipă putem să cădem din mântuirea lui Dumnezeu.

De aceea, ridicându-ne din fiecare păcat al nostru, să Îl vedem pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeul nostru treimic, ca început și cuprins și împlinire a vieții noastre, pentru că El este bucuria noastră cea veșnică. Amin!