Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Atenție teologică

*

Cap. al 22-lea

*

Triadologia în tratatul Despre Sfântul Duh al Sfântului Vasile cel Mare

 Tratatul a fost adresat Sfântului Amfilohiu de Iconiu[1], pentru că s-a născut în urma unor întrebări ale acestuia.

Și Sfântul Vasile pornește discuția de la perspectiva ereticului Aetios despre Dumnezeul treimic[2]. Care dorea să arate în scrierile lui că este străină [allotrios] firea Fiului de a Tatălui iar firea Duhului e străină de firea celorlalte două persoane ale Treimii[3].  De unde rezultau trei dumnezei și nu un Dumnezeu în trei persoane.

Însă, după un scurt periplu în terminologia Scripturii, pentru a dovedi falsitatea unei opinii eretice legată de terminologie, Sfântul Vasile conchide că este lucru evlavios a gândi că Fiul este deodată [ama] cu Tatăl[4]. În sensul că nu a existat moment în care Tatăl să fie fără Fiul și Fiul fără Tatăl, adverbul grecesc ama putând fi tradus și prin: în același timp dar și prin: împreună cu.

Sfântul Vasile apăra egalitatea și deoființimea Fiului cu Tatăl, tocmai de aceea el nu e de acord cu minimalizarea Fiului în detrimentul Tatălui[5].

Ereticii care fac acest lucru greșesc, subliniază el, pentru că adevărata raportare la Tatăl și la Fiul e aceea că Ambii au aceeași ființă, slavă și vrednicie[6]. Iar noi trebuie să I ne închinăm și să-L slăvim pe Fiul dimpreună cu Tatăl[7].

Puțin mai încolo, Sfântul Vasile cel Mare ne atenționează că avem evlavie bună numai dacă nu separăm niciodată voința Tatălui de a Fiului[8]. Căci Fiul e „calea cea bună [agati odos]”, Care ne poartă către Tatăl[9] sau „urcușul [anodos] nostru către Dumnezeu [Tatăl] este prin Fiul”[10].

De aceea, „bunurile din Dumnezeu [ta ec tu Teu agata] [Tatăl] vin către noi prin Fiul [dia tu Iiu]”[11] iar Fiul este Cel care ne conduce pe noi către cunoașterea [sinesin] Tatălui[12].

Astfel, Tatăl nu are energie/ lucrare [energhian] proprie și separată de a Fiului[13] ci una comună cu a Fiului și cu a Duhului Sfânt. Căci Fiul este „strălucirea [apolampsas] Tatălui, făcându-le pe toate după asemănarea născătorului Său” [14]. Fiindcă Tatăl și Fiul, implicit și Duhul Sfânt, au putere și energie egale [isi][15].

Discutând In. 14, 9 [„Cel (care) M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”], Sfântul Vasile ne spune că a-L vedea pe Tatăl în Fiul nu înseamnă a vedea chipul sau forma Tatălui, ci a vedea bunătatea voinței [to agaton tu telimatos], care ține de ființa Tatălui, ființă care este identică [omion] și egală [ison] cu a Fiului și cu a Duhului Sfânt[16].

Din capitolul al 9-lea al tratatului trinitar, autorul începe discuția despre persoana Sfântului Duh[17]. Și ne spune că pnevmatologia pe care o va prezenta a preluat-o din Scripturi [ton Grafon] și din „Tradiția nescrisă a Părinților [tis agrafu Paradoseos ton Pateron]”[18].  Iar când spune Scripturi, Sfântul Vasile se referă la Sfintele Scripturi, la Vechiul și Noul Testament, pe când „Părinții” care au lăsat tradiție orală/ nescrisă, nu sunt părinții lui biologici, ci Sfinții Părinți ai Bisericii, teologii Bisericii, oamenii care întrupează teologia Bisericii.

Dar, după cum vedem, Sfântul Vasile cel Mare nu trăia monomania scrisului, ca în lumea protestantă, unde „cuvântul lui Dumnezeu” este doar Sfânta Scriptură ruptă de Tradiția Bisericii, ci teologia Sfântului Vasile avea două feluri de surse, scrise și nescrise, dar ambele tezaurizate/ păstrate de Biserică.

Pentru că Sfântul Vasile a apelat la arhiva sfântă a Bisericii, la oamenii care au întrupat credința Bisericii. Nu a căutat în afara Bisericii teologia Duhului Sfânt ci în Biserică.

Duhul Sfânt purcede [ecporefete] din Tatăl și este Duhul adevărului[19]. El este desăvârșitorul [telioticon] oamenilor[20] și dătătorul vieții [zois horigon][21].

Duhul Sfânt este neapropiat [aprositon] după ființa Sa dar e înțeles [horiton] prin bunătatea Sa[22]. El umple toate prin puterea Lui dar de El se împărtășesc numai cei vrednici[23].

Cei vrednici [tis axiis] de aici fiind cei care s-au curățit de patimi în așa fel, încât au fost găsiți vrednici de Dumnezeu, și Dumnezeu le-a arătat lor harul Său ca lumină. Pentru că vederea luminii dumnezeiești înseamnă împărtășirea de harul Duhului Sfânt, care e o împărtășire întru conștiență de slava Treimii. Tocmai de aceea harul se împarte celor vrednici pe măsura credinței [cat’ analoghian tis pisteos] lor[24].

Sfântul Duh este „simplu [după] ființă [dar] variat [după] puteri. Este prezent întreg [olon] în fiecare și este întreg peste tot”[25] unde Își întinde slava Lui.

Sfântul Duh „Se împarte fără pătimire și Se împărtășește în întregime, după asemănarea razei soarelui”[26]. Și aici Sfântul Vasile se referă la slava Duhului Sfânt și nu la ființa Lui. Căci slava Lui o împarte tuturor fără pătimire și prin ea Se dăruie tuturor, după cum soarele își dăruie razele tuturor.

Dar dacă nu facem această distincție absolut necesară între ființa Duhului și harul Său, noi nu putem explica cum Duhul Se împărtășește în mod deplin unui om credincios, dar El e prezent, în același timp, prin slava Lui, în fiecare om credincios care e vrednic de simțirea Lui. Pentru că El e, în mod concomitent, prin slava Sa, în toți cei credincioși.

Sfântul Vasile distinge între ființa și slava Duhului Sfânt. Fapt pentru care spune că Duhul Sfânt Se află în fiecare om credincios în parte, ca și când numai el ar avea harul Duhului Sfânt, dar, în același timp, El împarte întreg harul Său tuturor[27]. Pentru că harul Duhului e prezent în fiecare în parte și în toți în același timp. În toți cei drept-credincioși și curați în adâncul lor.

Însă, accentuează el, cei credincioși se împărtășesc de harul Duhului Sfânt pe cât au crescut – în sensul pe cât au crescut duhovnicește – și nu pe cât Duhul poate să dăruiască[28]. De unde rezultă diferențele personale dintre oamenii duhovnicești, pentru că fiecare primește harul dumnezeiesc pe măsura creșterii sale duhovnicești.

Dumnezeiescul Vasile folosește în 9. 23 substantivul ichiosis[29], care e fundamental pentru înțelegerea legăturii personale cu Dumnezeu. Pentru că prin ichiosis [unire intimă], Vasile vorbește despre legătura interioară dintre harul Duhului Sfânt și sufletul omului credincios.

În aceeași frază pe care o începe cu ichiosis [unire intimă], spre final, el folosește un alt derivat de la icheo [a locui] și anume substantivul ichiotitos [intimitate][30].

Cuvântul intimitate, Vasile l-a inclus în sintagma „intimitatea lui Dumnezeu [tis tu Teu ichiotitos]”. Însă sintagma „intimitatea lui Dumnezeu” nu se referă la relațiile intratrinitare ci la relația noastră interioară/ intimă cu Dumnezeu.

Tocmai de aceea, el spune, cu amărăciune, că ne-am înstrăinat de intimitatea lui Dumnezeu prin iubirea noastră față de trup[31]. Astfel, numai când ne vom curăți de rușinea [eshus] păcatului, la care am ajuns prin răutate, vom redobândi „frumusețea firească [fiseos callos]” a omului, adică curăția chipului lui Dumnezeu din noi[32].

Drumul ascetic al curățirii de patimi e neapărat în viața noastră bisericească, pentru că, spune Sfântul Vasile, numai astfel putem să ne apropiem de Duhul[33]. Adică de simțirea harului Său.

Însă lecția fundamentală pe care ne-o predă Sfântul Vasile cel Mare aici e aceea că teologia trinitară este o teologie a experienței personale, intime cu Dumnezeu. Pentru că numai din relația intimă cu Dumnezeu, noi putem să scriem adevărata teologie ortodoxă despre Prea Sfânta Treime.

De aceea, cunoașterea lui Dumnezeu presupune o înaintare continuă în sfințenie, din interiorul căreia facem o detaliere a lucrurilor pe care le trăim în mod real.

Căci Sfântul Vasile ne spune că Duhul Sfânt îi arată oameni duhovnicești, pe cei care i-a curățit de patimi și i-a luminat prin harul Său[34].

Curățirea de patimi însă e drumul spre luminarea dumnezeiască, adică spre prima vedere extatică. De aici încolo, de la prima vedere extatică a celui credincios, primită de la Dumnezeu în urma curățirii lui reale de patimi, începe viața duhovnicească.

Tocmai de aceea Sfântul Vasile a vorbit despre oamenii credincioși ca despre oameni duhovnicești [pnevmaticus], numai în urma curățirii și a luminării lor de către Duhul Sfânt, care se face în comuniune [chinonia] cu El[35].

Cei duhovnicești, continuă autorul, „au sufletele pnevmatofore [și] luminate de Duhul [e pnevmatofori psihe ellamftise para tu Pnevmatos]”[36], fapt pentru care împărtășesc și altora harul dumnezeiesc[37]. Pentru că alți credincioși pot simți în ei harul dumnezeiesc și se pot integra și ei, după exemplul celor duhovnicești, pe drumul curățirii de patimi.

Iar când ești plin de har, de aici vin și alte daruri dumnezeiești: „cunoașterea celor viitoare, vederea tainelor, descoperirea celor ascunse, înțelegerea harismelor, cetățenia cerească, conviețuirea cu Îngerii, bucuria fără margini, rămânerea în Dumnezeu”[38] prin harul Său.

După ce ne spune toate acestea despre persoana și lucrările Duhului Sfânt, autorul ne anunță că acestea sunt cele pe care el le-a înțeles despre „măreția și vrednicia lucrărilor” Duhului Sfânt[39].

Odată cu capitolul al 10-lea începe partea polemică pe tema pnevmatologiei[40].

Ereticii cu care Sfântul Vasile polemizează aici considerau că Duhul are altă ființă decât Tatăl și Fiul și că Duhul Le este inferior în vrednicie[41].

Însă el le amintește că Domnul ne-a spus să botezăm în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și că enumerarea Lor la un loc înseamnă comuniunea [chinonias] și unirea [sinafias][42] dintre persoanele Treimii.

Un pasaj din acest capitol este revelator pentru a înțelege mentalitatea eretică de ieri și de azi. Pentru că lucrurile sunt trase la imprimantă.

Sfântul Vasile cel Mare ne vorbește în capitolul al 10-lea al tratatului, despre cum reacționau ereticii timpului său, atunci când el dorea să îi învețe credința ortodoxă a Bisericii.

(imagine text)

Pasajul (prezent în imaginea supra) e acesta: „credința este cea atacată și scopul comun [chinos scopos] al tuturor împotrivitorilor și dușmanilor învățăturii celei sănătoase este [acela] de a clătina temelia credinței întru Hristos, [pentru] a o răsturna [și] a o scoate din Tradiția apostolică [ec tu ti apostolichin Paradosin]. De aceea, ca datornici de acum generoși[43], ei țipă [pe baza] dovezilor din Scripturi [dar] resping mărturia nescrisă a Părinților, [socotind-o] ca fără valoare”[44].

Așa că Martin Luther nu a fost original în a nega întreaga Tradiție a Bisericii și în a ideologiza Scriptura, pentru că și ereticii de până la el procedaseră la fel.

Împotriva ereticilor pnevmatomahi însă, Sfântul Vasile apără deoființimea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul, nelăsând ca adevărul să fie micșorat[45].  Pentru că mântuirea o primim prin Treime[46], întru Care noi ne-am botezat[47].

Pentru Sfântul Vasile, pnevmatomahii sunt apostați, pentru că ei s-au lepădat de credință[48]. Căci „nu poate cineva să se închine Fiului, decât numai în Duhul Sfânt, nici nu poate cineva să-L cheme pe Tatăl, decât numai în Duhul înfierii”[49].

În cap. al 12-lea, autorul lămurește un lucru foarte important și anume acela al pomenirii Treimii la Sfântul Pavel și, în mod extins, în întreaga Scriptură[50].

Și Vasile ne spune că Pavel omite adesea pe Tatăl și pe Duhul în discuția despre Botez și Îl amintește doar pe Fiul, ca la Gal. 3, 27 și Rom. 6, 3[51]. Dar din acest lucru nu trebuie să tragem concluzia că Botezul se face doar în numele lui Hristos, pentru că pomenirea numelui lui Hristos e o pomenire a întregii Treimi[52].

Cu alte cuvinte, nu trebuie să considerăm niciodată că o persoană a Treimii e despărțită de celelalte două, ci când e pomenită una dintre ele e pomenită întreaga Treime.

Iar exemplele sale scripturale vin ca să ateste acest lucru: că prin pomenirea unei persoane sunt pomenite toate trei[53].

În cap. al 15-lea, Sfântul Vasile pune triadologia în relație cu Botezul[54]. Botezul Bisericii se face prin trei afundări [trisin catadisesi] în apă și prin trei chemări, cu sensul de invocarea persoanelor Treimii[55].

De aceea, el nu este o spălare oarecare sau un lucru simbolic ci „marea Taină a Botezului [to mega Mistirion tu Baptismatos]”[56]. Pentru că Sfântul Botez, accentuează Sfântul Vasile cel Mare, ne luminează sufletele, dăruindu-ne cunoașterea lui Dumnezeu[57].

Însă autorul ne spune și în ce constă adâncul de taină al Botezului: în venirea Duhului [ti tu Pnevmatos parusias][58] la cel ce se botează. Venire a Duhului care se înțelege ca prezența în apă și în cel botezat a harului Sfântului Duh.

În cap. al 16-lea, autorul afirmă că Treimea a creat Puterile cerești[59]. Pentru că Tatăl a fost cauza primordială a existenței lor, Fiul a fost cauza lor creatoare, pe când Duhul Sfânt a fost cauza desăvârșitoare a Puterilor cerești[60].

De aceea, Puterile cerești au fost voite de Tatăl, au fost aduse întru existență prin lucrarea Fiului și s-au desăvârșit prin venirea Duhului[61]. Iar „desăvârșirea Îngerilor [înseamnă] sfințenie și rămânere în aceasta”[62], în sfințenie. Și tot aici, în 16. 38, autorul mai afirmă ceva important și anume că Îngerii au fost desăvârșiți îndată după crearea lor[63].

În 16, 39, Sfântul Vasile vorbește despre conlucrarea Fiului întrupat cu Duhul în viața Sa pământească[64]. Pentru că Duhul a fost prezent în trupul Domnului[65].

În cap. al 18-lea, autorul atinge problema falsă a „numărării” persoanelor Treimii[66], care e o neștiință și pentru mulți dintre creștinii de azi.

Și Sfântul Vasile ne spune că noi nu numărăm persoanele Prea Sfintei Treimi, în sensul să spunem că există primul, al doilea și al treilea[67], ci noi „mărturisim proprietatea ipostaselor și rămânem la monarhie”[68].

Tot în același capitol, autorul vorbește despre perihoreza persoanelor dumnezeiești, spunând că „Fiul este în Tatăl și Tatăl în Fiul”[69] iar Duhul Sfânt este unit cu Tatăl și cu Duhul[70], pentru că una e ființa Treimii. Iar în 18. 45, Vasile numește pe Dumnezeul treimic „Fericita Treime”[71].

Argumentele scripturalo-patristice vasiliene nu pot fi combătute și din ele rezultă că Duhul Sfânt e persoană a Treimii. Iar dacă vrem să Îl cunoaștem pe Dumnezeu, atunci trebuie să Îl cunoaștem numai ca Treime, pentru că El e din veci Treime.

De aceea, ne spune el, „calea cunoașterii lui Dumnezeu este de la Duhul cel unul, prin Fiul cel unul, în Tatăl cel unul”[72], pe când bunătatea, sfințenia și vrednicia împărătească sunt „din Tatăl, prin Unul-născut, în Duhul”[73]. La finalul cap. al 22-lea, Sfântul Vasile afirmă că numai Sfinții Îl văd pe Dumnezeu datorită curăției inimii lor[74].

În cap. al 27-lea, autorul se referă la „dogmele [dogmaton] păstrate în Biserică și propovăduite”[75], care au două surse: învățătura scrisă și Tradiția Apostolilor[76]. Dar ambele surse, subliniază Sfântul Pavel, au aceeași putere pentru evlavie[77].

Și el ne dă exemple de mărturii ale Tradiției, care fac parte din modul de a fi al unui ortodox, dar pe care nu le găsim în Scriptură: semnul Sfintei Cruci, rugăciunea făcută spre răsărit, cuvintele epiclezei[78] la Euharistie, existența altor rugăciuni liturgice la Liturghie, binecuvântarea apei Botezului, a uleiului ungerii și a celui care se botează, întreita afundare în apă la Botez, lepădarea de satana și de îngerii lui la Botez[79].

Toate acestea și multe altele vin din Tradiția Bisericii, pentru că Apostolii și Părinții Bisericii au predat Tainele în tăcere[80]. Tocmai de aceea și în problema pnevmatologiei, Sfântul Vasile a apelat la Tradiție, pentru că ea, ca și Scriptura, este sursa de adevăr a Bisericii.

Cap. al 29-lea e dedicat de autor Sfintei Tradiții, pentru a arăta că mărturiile ei sunt obiceiuri înrădăcinate ale Bisericii[81]. Îi amintește pe Sfântul Irineu al Lyonului, pe Sfântul Clement Romanul, pe Sfântul Dionisie Romanul, pe Sfântul Dionisie Alexandrinul, aducându-i ca martori pentru triadologia Bisericii[82].

Sfântul Vasile îl citează aici cu venerație pe Sfântul Irineu al Lyonului, citând spusa Sfântul Irineu, că oamenii trupești sunt cei fără Duhul[83], dar îl critică pe Origen pentru pnevmatologia lui defectuoasă, citând însă afirmații corecte ale sale în care vorbește despre dumnezeirea Sfântului Duh[84].

În 29. 74, Sfântul Vasile îl elogiază într-un mod aparte pe Sfântul Grigorie cel Mare, spunând că a fost un bărbat, care „a umblat în același Duh” cu Apostolii și cu Profeții[85]. Iar Grigorie cel Mare, citat aici, este Sfântul Grigorie al Neo-Cezareei, Făcătorul de minuni [213-270][86]. Dar în ciuda sfințeniei sale, precizează Vasile, pentru că afirmațiile teologice ale Sfântului Grigorie sunt incomplete, ele nu au fost preluate de către Biserică[87].

În concluzie, tratatul teologic al Sfântului Vasile cel Mare este o autentică expunere apologetică a triadologiei ortodoxe, el mărturisind egalitatea, deoființimea și perihoreza persoanelor Treimii.

Punând la un loc Tradiția și Scriptura, pentru că vedea în ele sursele eclesiale autentice ale teologiei ortodoxe, Sfântul Vasile cel Mare este promotorul unei scriituri teologice holistice, actualizate, apologetice și mântuitoare.


[1] VASILIU, Arhiepiscopu Chesarias Capadochias, PERI TU AGHIU PNEVMATOS, pros ton en aghiis Amfilohion episcopon Iconiu, en Basile de Césarée, Traité du Saint-Esprit, texte grec, introduction, traduction et notes de Benoit Pruche O. P., SC 17, Éditions du Cerf, Paris, 1947, p. 106 / Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri. Partea a III-a. Despre Sfântul Duh. Corespondență (Epistole), trad., introd., note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, PSB 12, Ed. IBMBOR, București, 1988, p. 17.

Le vom cita SC 17, p. și PSB 12, p.

[2] SC 17, p. 111/ PSB 12, p. 19.

[3] Idem, p. 117/ Idem, p. 22.

[4] Idem, p. 128/ Idem, p. 28.

[5] Ibidem/ Ibidem.

[6] Idem, p. 131/ Idem, p. 30.

[7] Ibidem/ Ibidem.

[8] Idem, p. 138/ Idem, p. 34.

[9] Ibidem/ Ibidem.

[10] Idem, p. 139/ Idem, p. 35.

[11] Ibidem/ Ibidem.

[12] Idem, p. 140/ Idem, p. 36.

[13] Ibidem/ Ibidem.

[14] Idem, p. 141/ Ibidem.

[15] Ibidem/ Ibidem.

[16] Idem, p. 143/ Idem, p. 37.

[17] Idem, p. 145/ Idem, p. 38.

[18] Ibidem/ Ibidem.

[19] Ibidem/ Ibidem.

[20] Idem, p. 146/ Ibidem.

[21] Ibidem/ Ibidem.

[22] Ibidem/ Idem, p. 39.

[23] Ibidem/ Ibidem.

[24] Ibidem/ Ibidem.

[25] Idem, p. 146-147/ Ibidem.

[26] Idem, p. 147/ Ibidem.

[27] Ibidem/ Ibidem.

[28] Ibidem/ Ibidem.

[29] Ibidem/ Ibidem.

[30] Ibidem/ Ibidem.

[31] Ibidem/ Ibidem.

[32] Ibidem/ Ibidem.

[33] Ibidem/ Ibidem.

[34] Idem, p. 148/ Ibidem.

[35] Ibidem/ Ibidem.

[36] Ibidem/ Ibidem.

[37] Ibidem/ Ibidem.

[38] Ibidem/ Ibidem.

[39] Ibidem/ Ibidem.

[40] Idem, p. 149/ Idem, p. 40.

[41] Ibidem/ Ibidem.

[42] Ibidem/ Ibidem.

[43] Spus la modul ironic.

[44] SC 17, p. 150/ PSB 12, p. 40.

[45] Idem, p. 151/ Ibidem.

[46] Ibidem/ Idem, p. 41.

[47] Idem, p. 153/ Ibidem.

[48] Idem, p. 154/ Ibidem.

[49] Idem, p. 155/ Idem, p. 42.

[50] Idem, p. 156/ Idem, p. 42-43.

[51] Ibidem/ Idem, p. 42.

[52] Ibidem/ Idem, p. 42-43.

[53] Idem, p. 156-157/ Idem, p. 43.

[54] Idem, p. 170/ Idem, p. 50.

[55] Idem, p. 170-171/ Ibidem.

[56] Idem, p. 171/ Ibidem.

[57] Ibidem/ Ibidem.

[58] Ibidem/ Ibidem.

[59] Idem, p. 175/ Idem, p. 52.

[60] Ibidem/ Ibidem.

[61] Ibidem/ Ibidem.

[62] Ibidem/ Idem, p. 52-53.

[63] Idem, p. 180/ Idem, p. 54.

[64] Ibidem/ Idem, p. 55.

[65] Ibidem/ Ibidem.

[66] Idem, p. 192/ Idem, p. 60.

[67] Ibidem/ Ibidem.

[68] Idem, p. 192-193/ Ibidem.

[69] Idem, p. 194/ Ibidem.

[70] Ibidem/ Ibidem.

[71] Ibidem/ Ibidem.

[72] Idem, p. 197/ Idem, p. 62.

[73] Idem, p. 198/ Ibidem.

[74] Idem, p. 212/ Idem, p. 69.

[75] Idem, p. 232-233/ Idem, p. 79.

[76] Idem, p. 233/ Ibidem.

[77] Ibidem/ Ibidem.

[78] Ibidem/ Ibidem.

[79] Idem, p. 234/ Ibidem.

[80] Idem, p. 234, 236/ Idem, p. 79, 80.

[81] Idem, p. 245/ Idem, p. 84.

[82] Idem, p. 247/ Idem, p. 85.

[83] Idem, p. 248/ Idem, p. 86.

[84] Idem, p. 249/ Ibidem.

[85] Idem, p. 251/ Idem, p. 87.

[86] Idem, p. 251, n. 1/ Idem, p. 87, n. 2.

[87] Idem, p. 252/ Idem, p. 87.

Did you like this? Share it: