Conducerea Bisericii în Postmodernism [2]

Daniel Fodorean, Conducerea Bisericii în Postmodernism, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2011, 243 p.

*

Partea întâi

*

Diaconii, în teologia baptistă, sunt persoane „delegate”, cu responsabilități în domeniul întrajutorării, p. 127.

Supravegherea: pristimi, copiao, epitropefo; păstorirea: proseho, mahome, diasco, p. 128.

Aubrey Malphurs, în Being Leaders, consideră că prezbiterul are „funcțiile supraculturale” de a proteja, a învăța și a direcționa, p. 128.

Îmi repugnă cuvântul „echipare”, când e vorba de „primirea Duhului” (cum îl folosesc penticostalii) dar și baptiștii: „echiparea pentru propovăduire”, p. 129. Echipamentul e pentru sportivi și soldați…dar nu și pentru oamenii credinței!

De ce „echipare” cu har, când pot fi folosite cuvintele îmbrăcare/ umplere/ ungere cu har, cu totul scripturale?  De ce un neologism, când există cuvinte românești cu o tradiție îndelungată?

La fel și în cazul romano-catolicilor români. De ce să spui „spovadă” sau „spirit” sau „liturgie”, când toți știu: Spovedanie, duh, Liturghie? Obscurizarea termenilor face impracticabilă teologia.

Autorul acceptă și „surse extracanonice” deși Scriptura e socotită fundamentală, p. 138.

Conducerea reformatoare, concluzionează autorul, e harismatică, are curaj, e disciplinată spiritual, dă motivație celor conduși și arată că e în stare de mișcări strategice, p. 155.

Odată cu discuția asupra Sfintelor Evanghelii, autorul vorbește despre „conducerea ucenicizatoare”, p. 155.

Bătrânețea „nu garantează maturitatea persoanei”, p. 161.

Cap. al 4-lea începe în p. 163: O posibilă paradigmă a conducerii Bisericilor Baptiste în postmodernitate.

În p. 172, autorul face un paralelism grafic între modernitate și postmodernitate. În care spune că modernitatea cerea o abordare instituțională pe când postmodernitatea una comunitară, în modernism biserica avea obiective, acum, în postmodernitate, ea are misiune predicatorială. Modernitatea cerea politici organizatorice, programe și structură, pe când postmodernitatea cere de la biserică „echipare”, viziune și valori, cât și strucuri simple, nedeterminate.

De la începutul cărții am tot așteptat o discuție despre conducerea bisericească în termenii postmodernismului, adică ai ideologiei postmoderne, și autorul mi-a servit atmosfera postmodernității.

De aceea cred că titlul cărții e greșit. În loc de „postmodernism”…ar trebuie să fie „postmodernitate”.

Pentru că numai la azi-ul nostru se referă autorul și nu la ideologia fondatoare a epocii noastre. De aceea postmodernitatea e văzută în cartea de față din punct de vedere teologic baptist și nu dinspre ideologia postmodernă spre teologia baptistă.

P. 187: „Conducerea Bisericii nu trebuie să fie o piedică în ceea ce privește relevanța misiunii Bisericii în cultura contemporană, ci aceasta trebuie să ofere un răspuns teologic și practic, cât și o îndrumare a comunității în a trăi și a împărtăși valorile Împărăției lui Dumnezeu pentru fiecare generație”.

În p. 188, autorul discută un sondaj de opinie. Din care rezultă, că tinerii baptiști cu vârsta de 11 ani vor un lider religios curajos și sociabil, care să știe unde vrea să meargă. Proporția: toate la 31, 6%.

Cei de 18 ani vor, în primul rând, un lider care să înțeleagă problemele celorlalți, apoi să fie sociabil.

Băieții baptiști și-au arătat disponibilitatea pentru stilul participativ, p. 189, pe când fetele baptiste conștientizează faptul, în proporție de 84, 8%, că liderii religioși sunt slujitorii lui Dumnezeu, p. 189.

În noul statut de organizare al cultului baptist din România (publicat în Monitorul Oficial pe 25 ianuarie 2008), p. 198, remarcă autorul, s-a produs o modificare de paradigmă: s-a trecut de la congregaționism la „un sistem de conducere interschimbabil, care reprezintă incorporarea unei dimensiuni episcopaliene și prezbiteriene a conducerii”, p. 199.

Tocmai de aceea, Marius Cruceru, de la un moment dat, a început să vorbească despre statutul său de „episcop” baptist al regiunii de vest. La fel și în penticostalism: Emil Meștereagă se prezintă ca „episcop” penticostal de București. Ceea ce înseamnă  că și penticostalii au schimbat paradigma de conducere.

Au făcut-o „pentru postmodernism” sau pentru ca „să se egalizeze” cu ceilalți episcopi ai Bisericilor „tradiționale”, așa cum le place să ne spună? Eu cred că a doua variantă e cea…„câștigătoare”.

Concluziile cărții încep în p. 201. Pagină 201 în care autorul deplânge pentru a doua oară „atitudinea puternic anticulturală, sectară și legalistă” a unei facțiuni baptiste din USA.

În p. 202, autorul insistă pe faptul că biserica baptistă nu trebuie să se izoleze de lume, ci, dimpotrivă, „trebuie să ducă mesajul lui Dumnezeu în lume folosind chiar și cultura pentru acest lucru”. Ceea ce înseamnă că, la nivelul credincioșilor baptiști, cultura e ceva „fără rost”.

În p. 204, autorul ne roagă să nu vedem în postmodernism „un dușman în totalitate” al Creștinismului ci ca pe „o oportunitate” pentru misiunea creștină.

Însă nu m-a convins deloc Dr. Daniel Fodorean în ceea ce privește „noua paradigmă” baptistă pentru România de după 2008.

Care e rolul și „viziunea” noilor „episcopi” baptiști români și, la urma urmei, care sunt ei?

S-au făcut schimbări și în materie de „sacramente”?

De ce nu se poate trece de la simbol la prezența mistică a harului lui Dumnezeu în „sacramentele” baptiste?

Ce triadologie predică teologia baptistă românească?

Mai cred în predestinație, ca primii baptiști?

Se face distincție, în teologia baptistă actuală, între mântuirea obiectivă în Hristos și mântuirea personală?

Ce înseamnă „sfințenie” în teologia baptistă românească?

Acestea sunt doar câteva întrebări pe care aș vrea să le pun unui teolog baptist român, care să fie în stare să îmi răspundă în mod avizat.

Bibliografia, p. 207-216. Anexele încep în p. 217. Pagină din care aflăm că subiecții sondajelor au fost din Cluj-Napoca, Dej, Iași, Galați, Ploiești, București, Timișoara, Arad, Constanța, Sibiu și Alexandria.

62, 6% dintre intervievați au răspuns că „adevărul nu este o noțiune foarte complicată și foarte greu de definit”, p. 227.

89, 2% : le plac discursurile bine organizate, p. 231. Asta pentru că nu mulți sunt în stare să vorbească profund și coerent.

Referindu-se la calitatea principală a pastorului, 200 de inși au spus că vor ca el să fie sociabil și doar unul-doi au cerut ca el să fie competent și niciunul dintre ei nu a vrut ca pastorul baptist să fie un om cultural p. 239. Pe scurt: baptiștii vor zâmbăreți la amvon…dar nu teologi!

Eu nu caut „sociabili” ci, în primul rând, teologi capabili să îmi spună în ce cred.

Însă, dacă se caută pastori „sociabili” e semn că voi mai citi câteva zeci de teze eterodoxe și mă voi lăsa păgubaș. Până acum nu am găsit un teolog român eterodox…adică baptist, penticostal, adventist etc., care să fie original și să aibă un proiect teologic de anvergură.

Patrologie (ed. Constantin Voicu)

Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Patrologie, vol. 1, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, 383 p.

Se ocupă de Părinții apostolici, Apologeții creștini și Școala alexandrină. Până la Sfântul Metodiu de Olimp.

Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Patrologie, vol. 2, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, 408 p.

Începe cu Sfântul Alexandru al Alexandriei și se termină cu Sfântul Niceta de Remesiana.

Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Patrologie, vol. 3, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010, 518 p.

Autorul îl introduce, în mod netradițional, pe Sfântul Dionisie Areopagitul în perioada a 3-a, tratându-l ca „pseudo”, când el este Părinte apostolic.

Cu el începe vol. al 3-lea, după care Leonțiu de Bizanț și Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ultimul tratat e, în mod surprinzător, Giovanni Pico della Mirandola și nu un Sfânt ortodox ca Sfântul Paisie de la Neamț sau Sfântul Nicodim Aghioritul.

Modul în care autorul îi tratează pe Sfinții Părinți și operele lor e de o superficialitate năucitoare, urmând manualele catolice în domeniul patrologic (viață, operă, doctrină + bibliografie).

Dacă aș fi citit această carte înainte de a-i citi pe unii dintre Sfinții Părinți…nu i-aș mai fi citit deloc, pentru că autorul nu mă convinge nicidecum despre abisalele lor teologii.

Un „manual” de teologie scris de la cap la coadă fără note de subsol și numai cu bibliografii finale la fiecare capitol. De aceea poți să spui tot ce îți trece prin cap într-un astfel de format „generos” cu plagiatul, pentru că și așa nu putem ști câte dintre afirmațiile autorului sunt acoperite de surse și cât e pură speculație subiectivă.

Un astfel de mod de a concepe o carte trebuie uitat. Trebuie socotit „o eroare a istoriei”.

Dau un exemplu elocvent din vol. al 2-lea, p. 152-154. Ce găsim aici? „Doctrina” Sfântului Ioan Gură de Aur.

Prima propoziție: „În privința doctrinei Sfântului Ioan Gură de Aur, ea este ortodoxă”, p. 152. Însă el „nu a scris niciun tratat dogmatic, în sensul adevărat al cuvântului”, p. 152. „El s-a simțit mai degrabă păstor de suflete și reformator social, decât teolog dogmatician”, p. 152.

Folosește de 5 ori pe omousios, p. 153. Unde  îl folosește și cum a ajuns autorul la această concluzie?

De aceea, a reduce niște coloși ai teologiei la câteva date despre ei, fără să ne trimită la surse, e o adevărată insultă la adresa bunului simț.

Părintele Dumitru Stăniloae. Biobibliografia (ed. Virginia Popa)

Virginia 1Virginia Popa, Părintele Dumitru Stăniloae. Biobibliografia, ed. a II-a (revizuită și adăugită), Ed. Trinitas a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 944.

*

Virginia 2

Cartea e formată din Cuvânt înainte (Patriarhul Daniel Ciobotea), Cuvânt de mulțumire (Lidia Stăniloae), Notă asupra ediției (autoarea), partea întâi se ocupă cu opera și e formată din 4 capitole, partea a 2-a este cu referințe despre viața și opera sa, cap. 5-6.

Părintele Stăniloae s-a născut la 16 noiembrie 1903 în satul Vlădeni, jud. Brașov, ca ultimul din cei 5 copii ai lui Irimie și Reveca. Mama lui era nepoată de preot, p. 13.

Pe 10 februarie 1917 începe liceul la Brașov, în 1922 e la Cernăuți cu bursă, în 1927 susține licența în teologie, cu Prof. Vasile Loichiță, cu titlul: Botezul copiilor, p. 13.

Pe 5 octombrie 1930 se căsătorește cu Maria Mihu, pe 25 septembrie 1932 e hirotonit preot, în 1938 publică la Sibiu Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama și tot acolo, în 1939: Ortodoxie și românism, p. 14.

În 1943, la Sibiu, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, p. 15.

Din 1947 locuiește în casa parohială a Bisericii „Sfântul Gheorghe Vechi” din București, p. 15.

Licența lui, în manuscris, are 98 f. și manuscrisul e păstrat, sub nr. 497, în Biblioteca Mitropoliei Ardealului. Ea a fost publicată în Studii Teologice NS, 9 (2013), nr. 1, text îngrijit de Ion-Dragoș Vlădescu, p. 23.

Catolicismul după război are 202 p., publicată la Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, p. 23.

Cursul de ascetică și mistică creștină, din 1947, e dactilografiat iar Cursul de antropologie, tot din 1947, are 240 p. dactilografiate, p. 24.

Teologia Dogmatică Ortodoxă a fost publicată în 1978, în 3 volume (504 p./ 380 p./ 466 p.), p. 25.

Adică 35 de cărți în română, p. 27 și 47 în alte limbi, ca traduceri, p. 34.

Studiile, articolele și capitolele publicate: începând din p. 35. Și sunt 970, cf. p. 114.

În versiune străină (încep în p. 116): 140, p. 129.

Predici și cuvântări: 47, p. 135.

Interviuri și convorbiri: 81, p. l 45.

Introduceri, prefețe și postfețe: 67, p. 154.

Recenzii: 73, p. 162.

Corespondență: 19, p. 165.

Traduceri: 45, p. 173.

Cap. al 2-lea se ocupă cu Bibliografia cronologică a operelor sale, p. 175-332.

Bibliografia alfabetică după titlul documentului e cap. al 3-lea: p. 333-489.

Al 4-lea: Bibliografia alfabetică după titlul publicației, p. 491-594.

Partea a 2-a începe în p. 595.

Cap. 5: Bibliografie după forma documentului, p. 597-601.

1. 2. Bibliografii (de aici încep să lipsească numele de pagină ale cărții), 1. 3. Monografii și volume colective, 1. 4. Studii, articole și cap. în monografii și volume colective.

Numerele de pagină reapar odată cu p. 626.

1. 5. Studii și articole, p. 655-735.

1. 6 recenzii, p. 737-767.

Cap. 6. Bibliografie alfabetică după autori, p. 769-942.

E o unealtă de lucru foarte utilă și complexă. Sper ca citările surselor să fie toate „în regulă”.

Virginia 3

Păcatul și pocăința în limba și cultura românească

Darvasan 1Cornel Dărvășan, Păcatul și pocăința în limba și cultura românească, ed. Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2010, 227 p.

 *

Darvasan 2Din Mulțumiri aflăm că studiul de față e rodul a 7 ani de muncă, p. 3 și reprezintă teza sa doctorală, p. 3.

Cornel Dărvășan e teolog român adventist.

Conducătorii științifici ai tezei: Prof. Dr. Ivan Evseev (a murit în timpul cercetării) și Prof. Dr. Ioan Viorel Boldureanu, p. 3.

Cartea a fost sponsorizată de George Doca, p. 3.

Cuvântul înainte (p. 5-7) e format din referințe ale cărții semnate de Ioan Viorel Boldureanu, Ionel Funeriu, Iacob Coman și Eugen Jurcă.

Argumentul cărții, p. 9-11.

Cuprinsul, p. 13-15, din care aflăm că această teză e formată din 4 capitole, precedate de secțiunile enumerate mai sus, plus Concluzii și Bibliografie (pe 3 secțiuni).

Primul capitol începe în p. 17 și poartă titlul: Introducere în axiologia și morala creștină (bază etico-filosofică și context istoric și cultural).

„Creștinismul vine cu o abordare holistică a omului”, p. 21, pe când păcatul „este o atitudine de viață, este o exacerbare a egoismului, o indolență față de semenul în nevoie și o nesiguranță în ceea ce privește valorile eterne ale moralei, esența ei”, p. 22-23.

„Biblia nu oferă niciun suport teoriei dualiste care susține că de la început a fost și Dumnezeu și Satana, adică și binele și răul, ci spune: „ai fost fără prihană” în ziua Creației”, p. 27.

Păcatul, în esența lui, este „o uzurpare a autorității lui Dumnezeu”, p. 28.

Pentru Ellen White, fondatoarea adventismului, păcatul era „tainic, de neexplicat”, p. 29. Autorul citează aici Ellen White, Tragedia veacurilor, Ed. Viață și Sănătate, București, 1981, p. 451-452, cf. Idem, p. 29, n. 31.

În p. 52 se termină primul iar al 2-lea cap. începe în p. 53: Ethosul tradițional românesc.

„Ceea ce este surprinzător este faptul că din cele mai vechi timpuri, poporul nostru a avut aplecare spre protecția animalelor, spre cumpătare în muncă, spre o relație deosebită cu natura”, p. 61.

„Conceptul de păcat se asociază mai ales cu nerespectarea unor ritualuri și tradiții, și nu cu legile scrise ale decalogului”, p. 67.

În p. 67, autorul citează Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare românești. Contribuții la reprezentarea spațiului, timpului și cauzalității, Ed. Cartea Românească, 1985, p. 6, în care vorbește despre cum e perceput locul rău în satul Poiana Mărului. Și, în acest sat românesc, locul rău e locul unde au jucat ielele, unde s-a ridicat volbura, unde s-a produs un vârtej de praf, unde s-a tăvălit un cal, unde s-a îngropat un om necurat, unde s-au făcut farmece, unde a păcătuit cineva, p. 67.

În p. 71, autorul citează numele dracului în folclorul românesc, după Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, cu o pref. de Acad. Constantin Daicoviciu, ed. îngrijită, studiu introd. și indice de Mircea Borcilă și Ion Mării, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971, p. 113-117. Dintre care enumerăm câteva: Aghiuță, Burghelea, Cel din baltă, Codică, Cornea, Făcăduță, Michiduță, Împelițatul, Matracuca, Mititelul, Nicodilă, Palima, Sarsailă, Scaloi, Vătaful, Zgaiba, Zgâmbea, p. 71.

„românul are în jur de 116 zile în care ar fi păcat să muncești efectiv”, p. 94.

Am aceeași înțelegere și folosire a lui Idem și Ibidem cu autorul.

„Rândunica este o pasăre cu valențe sacre pentru români. Este vestitoarea reînvierii naturii, este ceasornicul toamnei, semn că a mai trecut un an din viață”, p. 105.

Cap. al 2-lea se termină în p. 112 și al 3-lea începe în 113: Câmpul lexico-semantic păcat, vină, greșeală.

Peklo = iad (în slava veche), p. 117. În rusă, greh = păcat, p. 117.

creștinismul ortodox este principala dimensiune spirituală constitutivă a culturii românești în toate subsistemele ei”, p. 112.

Îndumnezeirea omului a fost  o „idee promovată original în scrierile eminentului teolog ortodox Dumitru Stăniloae”, p. 122.

Subcapitolul 3. 1 începe în p. 134 și are drept titlu: Păcatul și pocăința la Eminescu.

Cei 17 ani de „intensitate creatoare” ai lui Eminescu, p. 134, vorba lui Perpessicius.

„la Eminescu, viața trebuie trăită în intensitatea ei, fapt atât de clar exprimat în poezia sa de dragoste, și în special în poezia erotică, unde totul este trăit la maxim, singurătatea, voluptatea, iubirea, ura, decât o viață searbădă, dincolo de nori, în sferele astrale”, p. 136-137.

„La români, ca și la alte popoare, păcatul e o deviere de la norme îndătinate, de regulă îmbrăcate în haine sacrale, care se datorează unor slăbiciuni umane, ce nu sunt decât niște ispite sau înclinații ale trupului”, p. 170.

Cap. al 3-lea se încheie în p. 180, ultimul al tezei începe în p. 181, purtând titlul: Hermeneutica păcatului. În care sintetizează, la nivel lexical, denumirile păcatului și ale dracului.

Finalul capitolului 4: p. 202.

Concluziile încep în 203. Autorul a găsit „500 de cuvinte și expresii [în limba român] care se referă [în mod] direct sau indirect la problematica studiată”, p. 203.

Concluziile: p. 203-207. Bibliografia: 209-223, 225-227.

Autorul a păstrat grafia ortodoxă la Iisus Hristos, a folosit sintagmele Maica Domnului și Maica Precistă, a adoptat un ton plăcut în scriere, a citat exact din cărțile cu grafie veche.

Teza sa doctorală e una lingvistico-teologică, accesând în mod direct folclorul și literatura română, în care se observă influența pozitivă a coordonatorilor asupra sa.

Darvasan 3