Doctrina Trinității sociale în teologia lui Cornelius Plantinga jr. [1]
Ciprian Simuț, Doctrina Trinității sociale în teologia lui Cornelius Plantinga jr., editare teologică de Corneliu C. Simuț, editare literară de Ramona Simuț, Ed. Universității Emanuel, Oradea, 2011, 160 p.
*
Cartea e formată din date despre Plantinga jr., Introducere (p. 11-14), 8 capitole, Concluzii (p. 145-148) și Bibliografie (p. 149-160).
Datele despre Plantinga jr. sunt din lincul din titlu și el e calvin/ reformat, p. 9.
*
Însă, ca în toate cărțile sale pe care eu le cunosc (5 dintre ele), Ciprian Simuț nu dă citate din autorii pe care îi studiază ci prelucrează datele teologiei lor în termeni proprii. Încât nu știi care e Simuț și care e Plantinga jr. Nu știi cui îi aparțin afirmațiile. Asta una la mână…
În al doilea rând, el scrie o carte pentru ca să comenteze o altă carte a unui teolog. E ori în polemică cu o altă carte, până la desființarea ei ori e laudativ la adresa ei și nu are nicio poziție critică față de ea. Scrie carte la carte…dar îmi introduce o grămadă de note la subsol și cărți la bibliografie. Note și cărți însă care nu au nimic de-a face cu comentariul.
Și citările acestea auxiliare complică și mai mult lucrurile, pentru că nici din acelea nu citează textual. Mai pe scurt: citările de cărți la subsol sunt de umplutură…pentru că el polemizează cu sau laudă o singură carte.
*
În cartea de față, cartea discutată este Trinity, Incarnation, and Atonement, a lui Ronald J. Feenstra și Plantinga jr, din 1989.
Din ea, Ciprian Simuț citează de 5 ori în cap. 1, o dată în cap. 2, de 5 ori în cap. 3, o dată în cap. 4, de 17 ori în cap. 5, de 10 ori în cap. 6, de 24 de ori în cap. 7 și de 16 ori în cap. 8. Dar alături de unica și singura carte a lui Plantinga jr., Simuț citează încă 12 pagini de bibliografie, care nu au nimic de-a face cu titlul.
Așa că modul său de a scrie e foarte permeabil pentru plagiat, pentru impostură, pentru că e permeabil pentru diletantism teologic. Pune una în titlu și tratează altceva între coperțile cărții, fără să citeze din carte. Fapt pentru care nu au nicio credibilitate pentru mine studiile sale, până nu citesc și eu cărțile sursă, adică pe cele discutate de el. Pentru că numai așa pot să știu cum arată textul…și ce interpretare a primit ea în optica lui Simuț.
Dacă nu trece la un mod de a scrie urmăribil pas cu pas de către cititor, adică în care citările din cărți să fie la vedere, citatele să fie traduse și să fie o înlănțuire clară a subiectului, scrisul său e falimentar. Și e păcat să muncească în van la cărți care nu ne lămuresc nimic.
*
Însă cartea de față e prima dedicată soției sale, Ramona.
În Introducere, autorul afirmă că greșelile din doctrina despre Trinitate se repercutează în soteriologie, p. 11. E adevărat! Se repercutează în toată teologia. Lucru spus și de autor în p. 37: „interpretarea greșită a doctrinei Trinității va influența negativ toate celelalte doctrine, pentru că acestea nu se definesc independent unele de altele”.
În p. 13, el spune că „doctrina despre Trinitate presupune ca în cadrul Trinității să existe comunicare”. Însă Trinitatea arată că există comunicare și comuniune.
Plantinga jr. folosește termenul de perihoreză, p. 13, însă el crede că „Trinitatea este monistă, iar Dumnezeu poate fi numit Unul Dumnezeu”, p. 14. Adică vorbește despre Treime pentru ca să nege Treimea, dacă se întoarce la unitatea de ființă a Treimii gândită filosofic, ca și în romano-catolicism.
Însă Simuț nu ne arată unde a spus Plantinga jr. afirmația abia discutată. Noi trebuie să îl credem „pe cuvânt”…și, mai ales, să credem că „întotdeauna are dreptate”, atunci când afirmă una sau alta.
Dacă citatul era la vedere…atunci trăgeam concluzia de unii singuri, fără el. Dar dacă nu există niciun citat…ești „nevoit” să îl crezi, până când ajungi la autorul citat…și îl citești și tu.
Cap. 1 începe în p. 14. În p. 16 scrie de două ori oiconomică în loc de iconomică. În p. 17, „glorificarea” lui Dumnezeu, cu sensul de lăudarea Lui. Iar fiecare persoană a Treimii îndeplinește „o slujbă specifică”, p. 17.
Dacă până în p. 18 a vorbit despre Plantinga jr. și despre ce înseamnă pentru el sursele triadologiei (Scriptura și crezurile), în p. 19, fără niciun rost, a sărit la Moltmann. Pentru ca să ne spună ce crede Moltmann despre „persoană și relație în cadrul Trinității”. Dar dacă vrea să ne învețe despre Moltmann trebuie să scrie altă carte, mai explicită…pentru că din asta și așa nu înțelegem deloc ce spune el…și ce spune Plantinga jr. despre Treime.
Termină cu Moltmann, citează din Colin Gunton în p. 20, n. 15 și, în aceeași pagină 20, Simuț se reîntoarce la Plantinga jr. și ne spune că „în divinitate nu există și nu are cum să există[e] izolare, secrete sau teamă de transparență”, p. 20.
În p. 21, autorul vorbește despre sine, pentru că eu nu văd astfel lucrurile: „Omul trăiește în frica de a-și descoperi propria viață lăuntrică”. Dimpotrivă, omul vrea să își comunice propria sa viață lăuntrică, și nu se teme să fie cunoscut. De aceea și Ciprian Simuț și alți confrați baptiști sunt online, sunt pe Facebook, și nu se tem să fie cunoscuți…ci, dimpotrivă: sunt îndurerați că nu pot corupe la credința lor tot mai mulți români.
Sau comunicarea lor, de fapt, e doar aparentă, pentru că, în definitiv, nu vor decât să facă prozelitism?
Ne întoarcem la text…în p. 21…unde se afirmă că Dumnezeul trinitar e transparent și e lipsit de frică, tocmai pentru că nu are păcat.
Persoanele treimice „sunt în relație în esența Lor. Esența divinității are natură personală”, p. 21. Dumnezeirea e tripersonală, că de aceea e Treime de persoane. Însă aici se observă faptul că ființa precumpănește în fața discuției despre persoane, pentru că Ele sunt în relație nu între ci în ființa Lor.
În p. 23, autorul vorbește despre Aristotel, Seneca, Cicero, Quintillian, Plautus, Apuleius, Tertullian, Augustin, Marius Victorinus, Vasile cel Mare, Boetius, Toma de Aquino și nu citează din niciunul.
Ca și Corneliu Simuț, Ciprian folosește numai literatură secundară…și nu merge la sursele patristice. Nu citează din niciun Sfânt Părinte…dar „îi știe ca-n palmă”.
În p. 24 „îi cunoaște” și pe Petru Lombardul și pe Luther, mai îl amintește odată pe Augustin și termină cu Moltmann. Dar la note sunt citați Mantello și Rigg, cu Medieval Latin și Dennis Bielfeldt.
Tot să scrii cărți așa…fără citate și fără concizie și fără mergerea la surse.
Cap. al 2-lea începe în p. 29 cu o citare din Crezul Sfântului Atanasie. Dar în p. 30 și 31 se referă la Gunton și nu la Plantinga jr.
Pentru ca în p. 33 să spună un adevăr gol-goluț și uluitor de concis: „Răzvrătirea față de Biserica Romei a avut și fundament economic și politic. Mândria germană a fost mult mai puternică decât teologia”.
Dacă o spuneam eu, părea că „îl nefericesc” pe Martin Luther. Însă adevărul cam ăsta e: infatuarea lui Luther a mai creat niște „biserici” și „bisericile” născute din mândrie germană proastă, pozează acum „în sfinte întoarceri” la Biserica apostolică.
După o astfel de afirmație conștientizată…eu mi-aș fi dat „demisia” din baptism…Adică ce m-ar mai face să mă bucur că sunt „rezultatul reformei”, dacă eu mi-am dat seama că reforma e o mare infatuare umană?
De unde înțelegem că Simuț știe că e în eroare până-n gât…dar merge mai departe. Poate că așa fac mulți, din multe „biserici” surogat: își adorm conștiința și merg mai departe, chiar dacă au străluciri de adevăr, care le contestă secta.
Dar după afirmația foarte frumoasă de deasupra (pentru că adevărul e frumos și când e vorba de virtute și când e vorba de păcat, căci el este imparțial), urmează o alta tot la fel de clară: „prinții [Europei, se subînțelege] s-au folosit de mișcarea Reformei, pe care au sponsorizat-o, pentru a-și împlini propriile năzuințe politice și economice”, p. 33.
Adică la întrebarea: cum s-a răspândit secta lui Luther?, răspunsul din partea autorului e prompt și…de bun simț: prin folosirea lui Luther, de către prinții Europei, drept carne de tun împotriva papei de la Roma. Și prinții au trecut la luteranism sau calvinism nu pentru că erau „mari convertiți” ci pentru că erau mari profitori.
Și eu ajunsesem la aceeași părere, deși nu cred că am citit atât de multă teologie protestantă precum pare a fi citit autorul.
Pentru că, Luther, fără sprijin politic, ar fi fost ars pe rug ca Hus. De către cine? De către romano-catolici. Pentru că Martin Luther este un eretic al romano-catolicismului. Ca și Calvin.
De la Luther, în p. 34, autorul coboară până la anul 313, în p. 35 ajunge la Sinodul I Ecumenic. Și demersul Sfântului Constantin cel Mare „a fost nobil” cu credința creștină, p. 35. Se referă la convocarea Sinodului I Ecumenic împotriva arianismului.
