Predică despre problemele vieții [12 februarie 2014]

Iubiții mei,

dacă oamenii, din ce în ce mai mult (observ asta cu durere, cu adâncă durere…), nu mai știu să vorbească direct și cu sens sau să se exprime în scris cu eleganță, dacă li s-a destructurat interior puterea de a urmări șirul expunerii, e semn că sunt agitați.

Că sunt profund agitați…neliniștiți în ființa lor.

Că sunt mereu fugăriți de frica reală că nu se ridică la nivelul…așteptărilor…

Societatea în ansamblu…dar și lumea lor mică (familie, rude, serviciu, prieteni, cunoscuți) le cer lucruri peste puterile lor.

Nu vor sau, mai ales, nu pot să se ridice la înălțimea așteptărilor pe care alții le au de la ei.

Dar frica de acum…când sunt mai mari…sau maturi…e rodul indolenței de-o viață, a indolenței nerealiste, aceea din cauza căreia nu și-au făcut temele la timpul lor.

La grădiniță, la cea mai mică durere, au fugit la părinți…

La școală au dat fuga la părinți ca să ducă daruri la profesori…și să îi treacă clasa.

Au așteptat ca părinții să îi însoare, să le dea casă, să le facă menajul…deși acum sunt căsătoriți…

Dar când sunt puși în fața timpului limită, când sunt somați să fie maturi, când sunt tratați cu indiferență și nimeni nu îi poate scăpa de durere…atunci a dori e, în ființa lor, mai puternic decât a putea.

Își doresc să aibă bani…dar nu știu cum se fac.

Își doresc să fie respectabili…dar fără școală.

Nu vor să se spetească muncind, să înnebunească de durere, de stres, de emoție…dar vor totul pe tavă.

De aceea frica, care îi face afazici la gândire, e mai puternică în ei decât grija față de cuvinte, de gesturi, de privirile celorlalți.

Nu se mai pot stăpâni pentru că sunt robii multor patimi.

Iar grijile sau problemele sunt continue amânări niciodată soluționate.

Da, știu, cineva care îți spune verde în față adevărul e un om „rău”, „insensibil”!

Însă tu când ești sensibil cu alții? Când îi vezi pe cei pe lângă care treci, pe cei lângă care trăiești? Ce vei face mâine, dacă acum, la 25, la 35, la 45 de ani nu poți comunica…din cauza patimilor care te sleiesc, din cauza vieții extreme, fără odihnă, fără calm?…

Înțeleg foarte bine de ce astfel de oameni își doresc foarte mult divertismentul: pentru că râsul pare că nu le face reproșuri.

Numai că râsul e primul nostru reproș…reproș mocnit…pentru că ne arată fără valoare.

Îi înțeleg, de asemenea, și pe cei care cred că își pot arunca amarul într-o sticlă de vin. Pentru că dezamăgirea crede că poate scăpa printr-un alt exces.

Însă excesele scad prin abstinență și nu prin mărirea cangrenei.

Un om care a curvit scapă de plăcere prin înduhovnicirea ei, prin căutarea curăției lui Dumnezeu.

Un om care a băut mult scapă de beție prin setea continuă după adevărul lui Dumnezeu.

Și oricât vi s-ar părea de „ciudat”, de plăcere și de durere se scapă prin mult citit teologic și duhovnicesc, printr-o pocăință plină de atenție, prin post, printr-o curăție continuă și printr-o dorință continuă după sfințenia lui Dumnezeu trăită la Sfintele slujbe ale Bisericii.

Pentru că păcatul, fiind o realitate ontologică nefastă, fiind proprietatea noastră și boala noastră, se vindecă prin virtuțile dumnezeiești, prin împlinirea voii lui Dumnezeu cu noi.

Și dacă avem probleme reale atunci ele au un singur nume: patimile noastre.

De care ne vindecăm prin continuul bine al rugăciunii, al postului, al curăției, al facerii de bine, al evlaviei, după cum prin continua indiferență și lipsă de atenție…am lăsat ca patimile noastre să fie mai puternice decât noi.

Însă pe acest păcat, care ne poleiește continuu cu urât, nu-l putem dezrădăcina de unii singuri…chiar dacă l-am făcut de unii singuri.

Avem nevoie de harul lui Dumnezeu, de energia Sa necreată și dumnezeiască, care e curățirea noastră de orice păcat.

Har pe care îl primim prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii și, mai ales, spovedindu-ne și împărtășindu-ne mereu cu Domnul.

Căci curăția bisericească a omului, adevărata lui frumusețe ontologică, se trăiește prin harul Său. Se trăiește când harul lui Dumnezeu ne ajută să împlinim poruncile Lui și să facem fapte bune în mod continuu.

Iar gândurile bune, sentimentele bune, rugăciunea pentru altul, grija pentru el, bucuria de a-i face daruri și surprize frumoase, de a-l ajuta constant, sunt faptele bune izvorâte din dragoste de Dumnezeu și de oameni.

Insist pe faptul că adevăratele probleme ale omului sunt patimile sale.

Răutatea e o patimă. Delăsarea e o patimă. Nesimțirea e o patimă. Nemunca e o patimă. Negrija de aproapele și de binele tuturor e o patimă. Indiferența e o patimă. Necomunicarea e o patimă.

Cum să afli durerea altuia, dacă nu vorbești cu el? Și cum să vorbești cu cineva, dacă omul nu te simte sincer ci duplicitar? Pentru ce să mai răspunzi răului cu rău, când vezi că omul e plin de răutate și de prostie?

Atenționarea, mustrarea prind la omul cu bun simț…și nu la cel care merge ca tractorul pe trotuar.

Unii, e drept, au nevoie de multe palme de la Dumnezeu ca să înțeleagă ce să facă. Și  cu mulți dintre noi așa s-au petrecut lucrurile…

Dar toate sunt spre folosul nostru, tot greul, toată umilința, toată durerea, dacă ne liniștim, dacă ne punem nădejdea numai în Dumnezeu și dacă încercăm să facem lucrurile cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cu oamenii cu care vorbesc…îi întreb adesea cum simt criza începută în 2009. Și dacă simt că vom ieși din ea…în curând…

Și cei mai mulți dintre ei sunt sceptici. Îmi spun că va fi și mai rău…și se uită la 2014…ca la un început care nu știu unde duce…

Însă eu văd în teama aceasta de ziua de mâine un semn bun, de îndreptare, a oamenilor.

Dacă te gândești la ziua de mâine…înseamnă că ai învățat din plin lecția austerității, lecția lui Dumnezeu, Care a vrut să-ți spună prin intermediul ei că trebuie să fii ponderat, că trebuie să te limitezi la cât poți și la cât ai, la posibilitățile pe care le ai.

Așa că oamenii bulversați, contorsionați în ei înșiși, neliniștiți, frivolizați de dorințe dar și de frică, vor înțelege lecția neorânduielii, atunci când își vor da seama că nu pot mai mult…decât pot. Că a cere lucruri mari de la ei înșiși…înseamnă a muri înainte de vreme.

Și ați recunoaște limitele…e o mare liniștire!

Cum e o mare sporire duhovnicească faptul de a te împărtăși, cu bucurie și smerenie, de roadele darurilor duhovnicești ale altora.

Dacă altul traduce și tu nu poți, dacă altul cunoaște și tu nu știi, dacă alții pot să facă lucruri pe care tu nu poți să le faci, atunci învață de la ei cu bucurie și cu recunoștință. Mulțumindu-le și lor, ca unora care se ostenesc la educarea, la cizelarea ta…dar, în primul rând, lui Dumnezeu, Celui care ne dă daruri tuturor pe măsura noastră.

Ieșirea din probleme se face, așadar, prin recunoașterea lor.

Prin recunoașterea lor…și prin rugăciune multă către Dumnezeu, pentru ca El să ne dea puterea să le purtăm sau să le rezolvăm.

Dacă fugi de probleme, atunci ele se înmulțesc.

Și dacă se înmulțesc…atunci crește neorânduiala, frica, oboseala extremă, descurajarea în noi.

De la un timp, când am înțeles că fiecare durere, nedreptate care mi se face sau bucurie pe care o trăiesc sunt daruri de la Dumnezeu care mă zidesc, am început să Îi mulțumesc Lui pentru tot binele și pentru toată durerea pe care o trăiesc.

Am devenit din ce în ce mai mulțumitor…și pe fiecare zi simt să mă rog pentru oameni, să îi înțeleg, să nu le fiu nicidecum o povară…

Iar dacă nu vrei să fii o povară…atunci încerci, pe fiecare zi, să te curățești de patimi…pentru că lucrurile pentru care nu ești plăcut…sunt cele care te fac dizgrațios.

Iar păcatul e singurul lucru dizgrațios la noi, pentru că celelalte sunt firești.

De aceea, iubiții mei, acum, când ne pregătim pentru Postul Mare, vă rog să ne vedem problemele personale ca pe niște probleme ale mântuirii. Care țin de relația noastră cu Dumnezeu și cu oamenii și cu întreaga existență.

Pentru că păcatele noastre sunt cele care stau împotriva mântuirii noastre, a fericirii noastre veșnice.

Și Îl rog pe Dumnezeul nostru treimic să ne întărească pe fiecare în parte, pe fiecare zi, pentru ca să ne înțelegem bolile noastre sufletești și să le vindecăm prin harul Său.

Pentru că fără El nu putem face nimic, dar stând în Biserica slavei Sale, cu ajutorul confraților noștri, putem să venim către El cu pocăință și cu schimbare continuă a vieții noastre. Amin!