Iubiții mei,

Sfântul Profet Isaias vorbea la un moment dat despre Hristos în acești termeni: „Ca Păstor [Pimin] va paște turma Lui și brațul Lui va aduna mieii și va mângâia pe cele care au în pântec” [Is. 40, 11, LXX].

Adică vorbea despre El în termeni pragmatici…în termeni direcți, așa cum ne cere nouă capitalismul să fim: să fim „mobili”, mereu „disponibili”, să scoatem bani din piatră seacă, să vedem „oportunitățile” la orizont, să ne împlinim „planul” de afaceri.

Însă, pentru ca să lucrezi ca Hristos în Biserică și în societate…trebuie să mergi pe teren.

Trebuie să îți lași confortul acasă, trebuie să îți lași grijile față de sănătate și față de imaginea personală acasă…și să pleci…după turmă.

Oriunde ar fi membrii…viitoarei turme.

Noi, ortodocșii, care ne-am pomenit mulți la Biserică…nu cam știm în România ce înseamnă „să convingi” oameni să vină la Biserică.

Și nici ce înseamnă să fii teolog și preot pentru secolul 21…

La noi pare totul „de-a gata”, ușor, plauzibil…

Dar Hristos, mai întâi, fuge după turmă, Își câștigă turma, pentru că îi adună pe miei, pe cei foarte mici, dar și pe mamele mieilor, implicit și pe tații mieilor.

El Se adresează tuturor.

Însă ca să îi convingi pe cei mici…trebuie să le vorbești pe limba lor.

Și copiii își dau seama și cine îi minte…dar și cine a venit nepregătit la ei. Cât și pe cei care nu au nervi pentru copii.

Propovăduirea ortodoxă, cartea ortodoxă, Bisericile, Mănăstirile ortodoxe însă se fac cu bani…pentru că totul se face cu bani.

Însă, mai întâi de toate, se fac cu har.

Harul, dăruirea și banii necesari construiesc lucrurile rotunde, frumoase…și numai dacă ești pragmatic reușești.

Însă reușești doar când pragmatismul e al unei persoane duhovnicești, plină de teologie…și nu când ești un șmecher care profiți de oameni.

Pentru că pragmatismul real e pe termen lung…și nu pe termen scurt.

Dacă crezi că doar ridicarea Bisericii sau a capelei sau a cabinetului medical înseamnă pragmatism, atunci te înșeli. Pragmatismul real trebuie să se arate tocmai după ce ai făcut clădirile…și asta din discuțiile cu oamenii. Din ceea ce faci în interiorul oamenilor…și nu în fața lor.

Dar, adesea, preoții noștri ridică doar clădiri…însă nu nasc și ortodocși autentici prin slujirea și propovăduirea lor.

Sunt concentrați la clădiri…pe când oamenii pleacă…din parohia lor.

Și că lucrurile nu merg bine la noi, se vede din nivelul scăzut de muncă teologică, de amabilitate teologică, de discuție teologică, de frumusețe teologică care există în România.

Indiferența, intoleranța și aroganța în materie de relație arată carențele noastre.

Cei care s-au crezut pragmatici în căsătorie…au ajuns să vadă că pragmatismul financiar sau organizatoric nu creează iubire.

Cei care au afaceri doar pe bază de profit…dar umilesc oamenii…își dau seama în cele din urmă că vor fi lăsați de izbeliște de angajați, tocmai atunci când se așteaptă mai puțin.

Pentru că pragmatismul real se bazează pe credința sănătoasă în Dumnezeu, pe iubirea de oameni și pe specializări reale.

Ca să faci lucruri pentru oameni…trebuie să le faci dimpreună cu ei.

Ai nevoie de asentimentul lor real și nu mimat, de entuziasmul lor și nu de grimasele lor.

Pentru că Păstorul nostru, al tuturor, are relații reale cu noi, frumoase, sfinte, pline de adevăr și așa vrea să avem relații și între noi.

Ce înseamnă însă, să ai un Dumnezeu real?

Înseamnă să ai o Biserică reală. Și Taine reale. Și har. Și mântuire reală. Înseamnă ca Ortodoxia să ne arate că ne putem mântui, că ne putem sfinți, că are relevanță ontologică.

Căci dacă nu ne sfințim în mod real….atunci nu trăim în Biserica una, sfântă, catolică și apostolică.

Dacă Biserica Ortodoxă nu ar fi Biserica reală…dacă nu ar veni de la Hristos, dacă nu ar fi cea care a luat ființă la Cincizecime, de ce ne-am fi mințit cu existența ei, dacă ea nu ar fi fost Biserica lui Hristos?

Cum să schimbi Biserica pe un surogat de biserică, dacă Biserica e una?

De aceea, gândind pragmatic în materie de eclesialitate, nu poți fi decât ortodox, pentru că ortodocșii sunt în Biserica lui Hristos de la Cincizecime.

Orice altă credință, care nu e a Sfinților Părinți ai Bisericii, e o impostură.

Pentru că credința, ca și limba, ca și obiceiurile bune se transmit din generație în generație…și toți se împărtășesc de ele.

Nu sunt un moft ci o avere fundamentală a unei națiuni.

Ce înseamnă a avea un învățământ bun? Înseamnă a avea un învățământ cu materii de studiu, care să cuprindă toată istoria unei științe sau a unei tehnologii.

Ca să înveți matematică trebuie să o iei cu începutul. Să parcurgi lucrurile din secol în secol…pentru ca să ajungi la înțelegerea ultimelor discuții în domeniu.

Ca să cunoști literatura și cultura română nu poți începe cu Eminescu, ci trebuie să o iei cu secolul I creștin și cu primele scrieri în latină…și cu primele în română dar cu grafie slavonă…și apoi ajungi la cele apropiate de limba noastră curentă.

Istoria, dacă e ascultată cu atenție, te învață adevărul.

Istoria Bisericii e plină de adevăruri mântuitoare.

Pentru fiecare secol al Bisericii ai biblioteci întregi de citit.

Trebuie să o iei cu începutul, să nu bagatelizezi lucrurile, să studiezi cu evlavie…și vei vedea câtă ordine, câtă frumusețe, câtă împlinire există în teologia Bisericii…fie că vorbim despre ce a scris Sfântul Apostol Pavel sau Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Părintele Dumitru Stăniloae.

Însă toate ale Bisericii, cu mare acuratețe, au trecut de la secol la secol, pentru că Biserica pășește, prin fiecare secol, ca o fecioară plină de slavă dumnezeiască, pentru că e mireasa lui Hristos.

În viața cu Dumnezeu trebuie să fii pragmatic…pentru că mântuirea e pragmatică. Se face prin credință, prin rugăciune, prin post, prin teologie.

A teoretiza și teorie vin din greacă la bază, nu din franceză și germană după cum spune DEX-ul nostru…pentru că ele înseamnă a vedea pe Dumnezeu.

Teoria e vedere a lui Dumnezeu, adică experiență.

Pentru ca să scrii teorie trebuie să ai practică.

Cartea se naște din viață și nu din fantezie.

De aceea, greul e practica…greul e greul…pentru că a ști înseamnă a fi.

Iar despre acest a fi care cunoaște, ne vorbește Domnul în In. 17, 3, când spune: „aceasta este viața veșnică: ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” [GNT].

Însă cunoașterea este teorie, adică experiență reală a lui Dumnezeu.

E vedere a slavei Lui, e simțire a Lui, e înțelegere luminată a voii Lui.

Căci cine înțelege că Tatăl e singurul Dumnezeu adevărat, înțelege, la fel, că și Fiul și Duhul sunt tot singurul Dumnezeu adevărat, pentru că Dumnezeul nostru e tripersonal și nu monopersonal.

Iar credința în El nu înseamnă să aștepți de la Dumnezeu totul, ca „un leneș teologic”…ci să conlucrezi cu El pas cu pas la curățirea ta de patimi și la umplerea ta de cele bune.

De unde și românul vorbește despre „para mălăiață”…și „gura lui nătăfleață”…ca despre o anti-muncă, pentru că munca e conlucrare cu Dumnezeu și nu presupune pasivitate din partea omului.

De aceea, eu cred că ortodoxul conștient de ce este el, adică fiul Bisericii lui Hristos, e adevăratul om pragmatic.

Are pragmatism soteriologic, pragmatismul mântuirii.

Tot ce face, face cu sens comunional, pentru ca și el și cei dimpreună cu el să se bucure.

Pentru că bucuria este esența pragmatismului ortodox, bucuria harică, bucuria de la Dumnezeu și nu dezolarea.

De aceea, pe fiecare zi mă rog pentru luminarea oamenilor.

Pentru că oamenii au nevoie de Dumnezeu, să se lase învățați de Dumnezeu despre cele pe care trebuie să le facă.

Mă rog pentru luminarea oamenilor…pentru că fiecare slujbă ortodoxă este pentru luminarea noastră.

Așa că, dimpreună cu toți, trebuie să ne dorim luminarea de la Dumnezeu…pentru ca să fim cu adevărat lucrători, pragmatici, coerenți în tot ceea ce facem. Amin!

Did you like this? Share it: