Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 14 februarie 2014

Hristos în Isaias 53

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Atenție teologică

*

Cap. al 24-lea al cărții.

*

Hristos în Isaias 53

Întregul capitol este o profeție hristologică copleșitoare. Pentru că vorbește, în mod profetic, despre patimile, moartea și preaslăvirea Domnului.

Iar în cele ce urmează vom urmări textul scriptural conform LXX și ne vom umple de contemplarea faptelor lui Hristos pentru noi.

În v. 1, Hristos este Chirios [Domnul]. Și brațul Lui, adică lucrarea Sa, se va revela/ descoperi oamenilor. Iar El va vorbi oamenilor iar Apostolii Lui vor scrie despre cele pe care le-au auzit. Le-au auzit din gura Lui și le-au văzut la El. Tocmai de aceea Sfântul Isaias întreabă: „Doamne, cine a crezut auzului nostru?”. Cine a crezut și va crede în Evangheliile apostolice, care narează predicile lui Hristos?

În v. al 2-lea, El este Prunc [Pedion]. Sfântul Isaias începând cu începutul, adică cu întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Pedion însă, putând fi tradus și prin prunc și prin copil, multe ediții scripturale l-au folosit pe copil și nu pe prunc.

În Biblia de la 1688 e copil. La fel este și în ed. BOR 2001. În ed. BOR 1988 e odraslă. Dar în Biblia de la Blaj, din 1795, greco-catolică, e prunc, așa cum preferăm și noi aici.

Cf. LXX, versetul al 2-lea al capitolului e acesta: „Vestit-am înaintea Lui ca pe un Prunc, ca pe o rădăcină în pământ uscat. Nu este chipul Lui, nici slavă și noi L-am văzut pe El și nu avea chip, nici frumusețe [aninghilamen enantion Aftu os Pedion os riza en ghi dipsosi uc estin idos Aftu ude doxa che idomen Afton che uc ihen idos ude callos]”.

Sfântul Isaias vestește venirea Lui ca Prunc și ca rădăcină plină de viață în pământul uscat de păcat al neamului omenesc. Dar faptul că El, Hristos, va fi Prunc, presupune nașterea Lui ca om. Pe care același autor a profețit-o la 7, 14, când a spus: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vei chema numele Lui Emmanuil!”.

Numai că, după ce vorbește despre nașterea Lui și despre El ca sursă de viață paradoxală, dacă e rădăcină în pământ uscat, autorul trece, în același verset, abrupt, fără introducere, la Patimile Lui.

El, cel bătut cu bestialitate, nu mai are chip, nici slavă înaintea oamenilor. Ei i-au distrus frumusețea trupului Său, L-au desfigurat. Dar cei care vor da mărturie despre El în Evanghelii vor fi martori oculari, pentru că vor vedea cum chipul Lui nu mai avea frumusețe, pentru că era plin de sânge și de lovituri.

În v. al 3-lea, Hristos are un chip atimon. Adică fără cinstire din partea oamenilor care Îl băteau. Fiind, în același timp, „lipsit mai mult decât toți oamenii”. Pentru că purta în Sine durerea și nefericirea întregii lumi, toate păcatele și neîmplinirile umanității.

Hristos „este om în rană [antropos en plighi]”. Căci prin rănile Lui Îl vom recunoaște ca Răscumpărător al nostru din mâinile morții. Rănile Lui vor fi vindecarea noastră. Rănile Lui vor fi mântuirea noastră, vor fi modul profund prin care ne vom umple de viața Lui dumnezeiască.

Pentru că El „a știut a purta boala/ slăbiciunea [malachian]” noastră. El a știut/ a cunoscut cum e boala noastră pentru că Și-a asumat-o. Tocmai de aceea, Sfântul Pavel, după exemplul Domnului, ne spune că „suntem datori, noi, cei puternici, să purtăm slăbiciunile [ta astenimata] celor neputincioși” [Rom. 15, 1, GNT].

Pentru că a purta, pentru noi, înseamnă a compătimi cu cei slabi, a-i ajuta, a face tot posibilul pentru îndreptarea lor. Pe când, pentru Domnul, a purta slăbiciunea/ neputința/ boala noastră, înseamnă a curăți umanitatea noastră de orice păcat.

În cazul Domnului vorbim de o curăție ontologică. Purtarea noastră de către El înseamnă a ne curăți în El, în umanitatea Sa, pentru ca, mai apoi, să putem să ne curățim, prin puterea Lui, în viața noastră eclesială. Dar putem să ne curățim de orice păcat, pentru că, mai întâi de toate, Domnul a învins orice păcat în umanitatea Sa și a îndumnezeit-o.

De aceea, relevanța Patimilor Domnului pentru noi e una ontologică, pentru că, prin harul Său, noi  ne putem curăți de toate patimile noastre și ne putem umple de slava Sa.

În ciuda întregii decadențe a umanității,  Hristos Și-a întors fața Lui spre noi. Asta ne spune aici, spre finalul versetului, Sfântul Profet Isaias: că El Și-a întors fața…dar nu de la noi ci spre noi. Prin tot ceea ce a făcut pentru noi Hristos a întors fața Treimii spre noi. Ne-a împăcat cu Sine și pe unii cu alții, pentru că ne-a unificat interior.

Dar totodată putem înțelege că El nu Și-a întors fața de la pătimire. Nu a fugit de chinuri și de moarte ci le-a biruit, în umanitatea Sa, întărind-o împotriva a tot păcatul și îndumnezeind-o.

De aici nevoia abisală de viață ascetică a fiecărui creștin-ortodox în parte, nevoia sa de a lupta cu propriile patimi. Pentru că învingerea patimilor în noi înșine înseamnă o umplere a noastră de viața lui Dumnezeu, de slava Lui.

Însă El, Cel preaiubitor de oameni, „a fost necinstit și a fost nesocotit [itimasti che uc eloghisti]” de ei. L-au crezut „un om vrednic de moarte”.

În v. al 4-lea rămânem tot la Patimile Sale. Văzute ca lucrând continuu în persoana Lui. Pentru că Hristos Dumnezeu „poartă păcatele noastre și pentru noi suferă durere”. Căci El și acum, cu fiecare dintre noi, suferă, compătimește cu noi, pentru că orice neîmplinire a noastră este și a Lui. Orice cădere din mântuirea noastră este o durere pentru El, pentru că El ne poartă în Sine pe toți și suferă pentru toți.

Privită astfel relația lui Dumnezeu cu noi, ca legătură interioară, ne face să vedem păcatul nu legalist ci intimist. Căci atunci când păcătuim, nu greșim în fața unei legi exterioare și impersonale ci greșim în fața iubirii lui Dumnezeu, rănindu-L pe Cel ce ne iubește cu adevărat. De aceea, păcatul nostru este o îndurerare a lui Dumnezeu. E o faptă de profundă nesimțire în relația noastră cu El.

Însă în acest verset avem și perspectiva umană asupra Patimilor Lui. Care nu înțelege ce se petrece cu adevărat. Pentru că, „noi socoteam a fi El în muncă și în rană și în pătimire rea”. Cu alte cuvinte, socoteam că El „e de vină”, când El, de fapt, suferea toate acestea pentru noi și nu pentru El.

În v. al 5-lea se folosesc verbe tăioase, dureroase pentru a indica durerile Domnului dar, în același timp, ni se vorbește despre binele venit prin ele:

„Dar El a fost rănit [etravmatisti] pentru fărădelegile noastre și S-a îmbolnăvit [memalachiste] pentru păcatele noastre. Întru El ne este nouă învățătura păcii [pedia irinis] [iar] cu rana Lui noi ne-am vindecat [iatimen]”.

De la verbul travfmatizo vin traumatism, traumatizat, traumă din limba română. Și trauma e durerea provocată violent.

Pentru că chinuirea și răstignirea Domnului au fost foarte violente. El a fost rănit și îmbolnăvit de fărădelegile și păcatele noastre și nu de ale Lui. El nu a avut păcat dar le-a purtat pe ale noastre. Adică a suferit pe nedrept dar în folosul nostru.

Am socotit întotdeauna că verbele folosite în ed. BOR 1988 sunt foarte potrivite pentru a vorbi despre Patimile Domnului: „Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre”. Pentru că străpuns vorbește despre latura interioară a Patimilor Sale, cum a simțit și trăit Domnul durerile, pe când zdrobit se referă la trupul Său, care a fost maltratat în mod cumplit.

În Biblia de la 1688 verbele sunt cele folosite și de noi: „Să răni” și „Să bolnăvi”.

VUL folosește pe vulneratus și pe adtritus. Iar adtritus indică procesul de frecare/ măcinare/ zdrobire a ceva anume. În cazul nostru: a trupului Domnului. Dar și în MGK îl găsim pe zdrobit: etaleporiti.

Al doilea verb din LXX, memalachiste, care vine de la malachizome, ne vorbește tocmai despre constituția fină, delicată a trupului Domnului. Fiindcă în sufletul și în trupul Său, Hristos a trăit toate durerile lumii la cote indescriptibile.

 De aceea, „între patimile suferite de Domnul pentru creaturile Lui, cea mai de seamă e suferința pentru toate păcatele celor chinuiți, care, fiindcă nu se pot uni vreodată cu El, vor pătimi fără sfârșit suferințele inexprimabile. […] [Căci] Domnul a suferit și îndestulat [copleșit] cu negrăitele [Sale] dureri nu numai păcatele săvârșite de această lume, ci și pe cele încă nefăcute. Pe acelea le-a iertat, iar pe cele încă nefăcute ne-a dat putere să le evităm.

[Fiindcă] toată durerea suferită de orice om, de la Adam [și] până la sfârșitul veacului, toate, toate fără alegere, le-a simțit Domnul într-Însul. De aceea, ocările, ispitele, hulirile, greutățile, austeritățile, toate greutățile și muncile oamenilor au chinuit sufletul lui Iisus. Ba încă mai grozav decât cele ce le-a pătimit.

Toate necazurile mari și mici ale sufletului și trupului, venite peste toți oamenii în cursul vieții lor, până la o ușoară durere de cap, toate I-au fost cunoscute deplin. Noul Adam și Părintele duhovnicesc al tuturor oamenilor le-a simțit puternic în milostiva Lui inimă”[1].

Însă prin rănile și zdrobirea Lui pentru noi primim continuu pacea Sa duhovnicească, care este vindecarea noastră. Căci rănile Lui ne vindecă continuu de boala păcatului.

În v. al 6-lea se vorbește despre cum eram noi fără El. Sau despre cum suntem, dacă nu-L dorim: „Toți ca oile ne-am rătăcit. Omul pe calea lui s-a rătăcit. Și Domnul L-a dat [paredochen] pe El păcatelor noastre”.

Verbul paradidomi, de unde vine paredochen, apare în NT când vine vorba despre prinderea/ predarea Domnului spre chinuri. Adică în Mt. 27, 2; 27, 18; Mc. 15, 1, Lc. 24, 20, In. 18, 35. Pentru că Sfinții Evangheliști știau care e verbul profețit pentru aceste evenimente.

Însă Tatăl, numit aici Domnul, El L-a dat pe Fiul păcatelor noastre și nu oamenii L-au prins și L-au omorât! Iar expresia: „L-a dat pe El păcatelor noastre”,  o putem înțelege cu dublu sens. Dar care sensuri se întrepătrund.

Pentru că, într-o primă înțelegere, Domnul a fost Cel care L-a dat pe Fiul spre Patimă, cu împreună-acordul Fiului și al Duhului Sfânt, și astfel moartea Fiului a fost dorită și acceptată de către întreaga Treime, pe când, într-o a doua înțelegere, Fiul S-a dat pe Sine în mâinile oamenilor, pentru ca să fie răstignit pentru păcatele oamenilor.

Căci moartea Lui nu a fost un accident ci un lucru dorit de Hristos, pentru că întreaga Prea Sfântă Treime a dorit ca prin moartea Fiului să ne vindecăm de păcatele noastre.

Dar Crucea Lui ne unește pe noi, oile cele rătăcite. El, pe Cruce, face din toți una, pentru că Hristos moare pentru păcatele noastre, ale tuturor. El ne unește pe noi în Sine, tocmai de aceea moartea Sa e unificatoarea întregii umanități, după cum și Învierea Lui ne unește pe toți, pentru că ne umple pe toți de slava Sa cea dumnezeiască, care e bucuria noastră veșnică.

În v. al 7-lea ne întâlnim cu sfânta și tainica lucrare a Proscomidiei. Pentru că avem aici versetul de la scoaterea Agnețului: „Și El, pentru că a fost chinuit, nu Și-a deschis gura. Ca o oaie spre tăiere S-a adus și ca un miel, înainte celui care îl tunde pe el, fără glas [afonos], așa nu deschide gura Lui”.

Și pentru prima dată am observat diferența între verbul la infinitiv perfect pasiv, checacoste, și forma de prezent a lui anigo. Pentru că El nu a deschis gura Lui împotriva chinuitorilor Săi dar nu deschide gura nici acum împotriva hulitorilor Lui. Lucru care nu înseamnă pasivitate, indolență, indiferență față de cei care Îl vrăjmășesc ci înțelegere a lor și respectare a libertății lor.

Oaia și mielul ca semne ale blândeții. Care nu scot țipete puternice în fața morții. Căci Domnul nu S-a opus răstignirii Sale, pentru că El tocmai pentru aceasta venise în lume: pentru a-i îmbrățișa realmente pe oameni, din interior, învingând în umanitatea Sa orice patimă și păcat.

Iconomia mântuirii a însemnat îndumnezeirea umanității Sale în primul rând și nu o revanșă adusă păcatului. Dacă Domnul S-ar fi întrupat doar ca să biruie păcatul, la nivel moral, dar nu și ontologic, atunci iconomia mântuirii ar fi avut ca amprentă moartea Lui, suferința atroce. Însă iconomia mântuirii are drept amprentă transfigurarea Lui, pentru că Hristos a înviat a treia zi din morți, S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. El nu S-a oprit la Cruce, ci prin moartea Lui, Domnul a învins în Sine moartea.

Reținem de aici, din tăcerea Lui, cuviința nespusă a Domnului. Cuviință pe care și noi, la altar, o trăim, atunci când pregătim Cinstitele Daruri. O tăcere sfântă…pentru că El trăia întreaga dramă a umanității.

În v. al 8-lea continuăm slujirea Proscomidiei: „În smerenie, judecata Lui s-a ridicat. Rudenia[2] Lui cine o va spune? Căci s-a ridicat/ s-a luat de pe pământ viața Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu S-a adus întru moarte”.

Hristos a acceptat cu smerenie nedreapta Lui judecare. Dar judecata Lui s-a ridicat/ s-a înălțat, prin ea S-a preaslăvit/ transfigurat umanitatea Sa, pentru că prin moartea Lui El a biruit păcatele, moartea și pe demoni.

De aceea, rudenia Lui duhovnicească e multă, pentru că toți Sfinții Lui sunt din rudenia Sa.

Ridicarea sau luarea vieții Lui de pe pământ e totuna cu moartea Lui pe Cruce. Numai că moartea Lui nu a fost pentru El ci pentru fărădelegile noastre. Căci El a pătimit pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Versetul al 9-lea vorbește tot în termenii răscumpărării despre Hristos. Despre ce va face Hristos pentru noi. Pentru că: „va da pe cei răi pentru îngroparea Lui și pe cei bogați pentru moartea Lui. Căci fărădelege nu a făcut, nici [nu] s-a găsit vicleșug în gura Lui”.

Moartea și îngroparea Domnului sunt pentru noi, cei răi și bogați în rele. El le-a trăit pentru noi și pentru mântuirea noastră. Însă El nu a făcut fărădelege și nici nu s-a găsit/ descoperit în gura Lui minciună, promisiune deșartă, șiretlic, viclenie. De unde rezultă că fărădelegea, pusă la cale în mod viclean, nu are nimic de-a face cu viața ortodoxă.

În v. al 10-lea se vorbește despre transfigurarea umanității Sale, prin învierea Sa din morți, ca despre curățirea Fiului de către Tatăl: „și Domnul vrea să-L curățească pe El de rană. [Iar] dacă sunteți dați pentru păcat, [atunci] sufletul vostru va vedea sămânță de viață-lungă. Și Domnul vrea să ia…”, pentru că fraza se continuă în versetul următor.

Pentru că umplerea umanității Sale de slavă dumnezeiască e totuna cu curățirea Lui de orice rană. Și toți cei care am fost asumați de Hristos, prin credința în El, vom vedea viață lungă, adică veșnică, pentru că intimitatea cu El este veșnică.

Dumnezeu vrea să ne curățească și ne curățește.

Versetul următor începe tot cu ceea ce vrea Dumnezeu să facă în Fiul. Căci în v. al 11-lea, Domnul vrea să ia „de la durerea sufletului Lui. Să arate Lui lumina. Și să zidească [cu] înțelegere, să îndrepteze pe Cel Drept, Cel [ce] bine slujește la mulți, și păcatele lor El le va aduce/ purta [anisi]”.

Însă anisi e viitorul lui anafero, care înseamnă a aduce, a jertfi, a purta, a asuma. De unde anafora liturgică[3]. Pentru că El Se aduce Jertfă și este, în același timp, Jertfa bine-primită în fața Tatălui.

Dar moartea Lui nu se termină în durere ci în bucurie. Pentru că El înviază plin de lumină, de slavă dumnezeiască, arătându-Se ca făptură nouă. De aceea, zidirea duhovnicească se face prin înțelegere duhovnicească, prin experiență mistică, prin care toți ne îndreptăm în fața lui Dumnezeu.

Însă toată mântuirea noastră e consecința bunei-slujiri a Domnului pentru noi. Căci El ne-a purtat și ne poartă pe noi, așa cum suntem, păcătoși, pentru ca să ne curățească pe noi de patimile noastre.

Ultimul verset, al 12-lea, vorbește despre rezultatul morții lui Hristos pentru noi: „Pentru aceea El va moșteni pe mulți și prăzile celor tari va împărți, pentru că Și-a dat întru moarte sufletul Lui și în[tre] cei fărădelege S-a socotit. Și El păcatele multora a purtat [aninegchen] și pentru păcatele lor S-a dat [paredoti]”.

De unde și noi socotim Dumnezeiasca Euharistie umanitatea Lui transfigurată, unită cu dumnezeirea Lui, întru care El ne poartă pe toți. Și vorbim despre moartea Domnului ca despre dare a Sa, conștientă și voită spre moarte, pentru mântuirea noastră.

De aceea, prin tot ceea ce a făcut pentru noi, El e moștenitorul Împărăției Sale, pentru că ne face pe noi toți părtași la Împărăția Lui.


[1] [Sfântul] Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, fără traducător, tipărită cu binecuvântarea PS Eftimie [Luca], Episcopul Romanului și Hușilor, Ed. Bunavestire, fără oraș, 1996, p. 157-158.

[2] Am preluat „rudenie” din Biblia de la 1688, ca un corelativ pentru tin ghenean. Dacă nu l-aș fi folosit pe rudenie, atunci ar fi trebuit să îl folosesc pe generație.

Predică „despre una, despre alta” [14 februarie 2014]

Iubiții mei,

în cântecul de aici, „despre una, despre alta”…e o discuție despre muzică! Căci muzica e „ca un zbor cu parapanta”: împlinitoare.

În cântec…la un moment dat…e desemnată drept vindecare a omului.

Dar „despre una, despre alta”, e și discuția despre viață…despre teologie…despre om, despre fiecare dintre noi.

La Spovedanie vorbim despre diverse lucruri. La predică vorbim despre diverse lucruri. Viața e cuprinsă din lucruri amestecate: și vesele și triste. Când vin unele le pierdem pe altele. Iar când discutăm…discutăm „despre multe și de toate”.

Unii își doresc „multe”, adică diverse lucruri…alții își doresc „mai mult”, într-un singur sens…pe când alții vor „să rămâi mai mult timp” cu ei. Și fiecare dintre ei…cred că vor lucrurile care trebuie…de care au nevoie.

Însă diversitatea din viața noastră vorbește despre complexitatea lucrurilor pe care ni le dorim, de care avem nevoie.

Avem nevoie de cărți dar și de mâncare, de aer liber dar și de nou, de discuții dar și de tăcere, de iubire dar și de libertate, de confort dar și de asprime, de afundare în trecut dar și de evaluare de sine, de întâlnire cu tine…dar și de uitare.

Domnul Însuși a predicat despre pocăință dar și despre iertare.

Despre fecioare dar și despre desfrânate.

A mâncat cu vameșii și cu păcătoșii dar și cu Sfinții.

S-a făcut tuturor toate…pentru ca să trezească în oameni conștiința…întrebarea…iubirea…admirația…credința…

Într-o predică a sa, pastorul adventist Cornel Dărvășan, povestește, cu mare tandrețe, cum a vrut să își facă pisoii, pe când era mic…adventiști. Adică să-i facă să nu mănânce carne de porc…

Dar când, într-o zi, pisoii săi au mâncat untură pe pâine, de la un vecin…atunci cerul a căzut peste el…pentru că pisoii, „păcătuind” atât de grav…nu mai puteau „să intre în cer”, în „cerul adventist”…

Și el a povestit acest lucru, pentru ca să le picteze coreligionarilor săi ce înseamnă să fii fanatic. Și că fanatismul nu privește niciodată profund lucrurile…ci parțial, dintr-o singură latură/ perspectivă a realității. Pentru că fanatismul e ce vreau eu, care gândesc simplist lucrurile…și care cred că „ce gândesc” eu…e „tot ce trebuie” gândit.

În locul fanatismului exclusivist…trebuie să fim încăpători!

Atât de încăpători încât să știm să armonizăm, în noi, contrariile.

Adică Domnul a stat de vorbă cu oamenii păcătoși, cu decăzuții lui Israil, cu cei excluși, iar noi ne credem „Sfinți”, doar pentru că vrem să stăm de vorbă „cu oameni duhovnicești”?

De ce vrem noi să avem de-a face doar…cu oameni duhovnicești, dacă noi nu suntem duhovnicești?

Nu e o mândrie ascunsă aici, foarte parșivă…care ne face să ne credem „la fel de sfinți” ca Sfinții? Ba da!

Pentru că noi presupunem că „îi înțelegem” pe Sfinți…chiar și dacă „nu suntem” Sfinți. Dacă nu suntem ca ei.

Mulți nu gândesc nici măcar…inteligent

Grosierul primează. Gândirea trupească. Și dacă nu i-ai primit așa cum vor…nu mai vor veni a doua oară pe la tine. Pentru că ei se uită doar la exteriorul lucrurilor, la ceea ce pare să spui…căci nu văd ce ai tu, în tine, de spus pentru ei.

Ca să fii inteligent trebuie să știi când ești penibil. Sau să recunoști când experiențele altora te depășesc. Când nu mai ai acces la ele.

De aceea, omul sufletesc, intelectualul, cel care poate să înțeleagă ce e o idee și cum se formează ea…e un incult, atunci când vine vorba despre experiențele duhovnicești, mistice, care sunt numai luminare și vedere dumnezeiască.

Așa că nu e de mirare că oamenii trupești, plini de patimi, cât și cei mai mintoși…nu îl înțeleg decât vag, exteriorist…pe omul duhovnicesc, pe cel care face pași mari în sfințenie, care este o realitate ontologică…și nu o poezie învățată din cărți.

Vorbim „despre una, despre alta”…despre ceea ce „ne vine” în minte și în inimă.

Pentru că rădăcina minții noastre e în inimă și noi simțim cu mintea și acționăm din străfundul inimii.

Fapt pentru care, tot ceea ce facem, facem cu întreaga noastră ființă…și nu parțial, nu doar cu oparte din noi.

Căci Domnul nu a greșit deloc [El nu greșește niciodată!], atunci când ne-a spus că „cele [care] ies din gură, ies din inimă [ec tis cardias]” și „acelea îl spurcă pe om” [Mt. 15, 18, GNT].

Gândim cu inima și acționăm din inimă, pentru că nu putem separa mintea de inimă și de voință, de acțiune, adică nu putem separa sufletul de trup.

Moartea e separare a sufletului de trup!

Până atunci însă…tot ceea ce facem, facem holistic, facem ca un întreg…tocmai de aceea și pocăința e un plâns, o durere, o dezamăgire, o tristețe, un dor al omului întreg…și nu doar a câteva organe din noi.

Ceea ce iese din noi…aceea a și intrat în noi…cu acordul nostru!

Pentru că mulți cred că absolut tot ceea ce vedem, auzim, mirosim…aceea și devenim în mod automat.

Însă noi suntem selectivi…pe măsura la ceea ce vrem să fim.

Facem binele pe care îl dorim…și păcatul pe care îl dorim, tocmai de aceea și binele și răul ne aparțin, chiar dacă binele îl facem dimpreună cu Dumnezeu și răul dimpreună cu demonii.

Și demonii nu sunt deloc…vetuști…ci au o originalitate a răutății continuă, în ciuda prostiei pe care o aduce păcătuirea continuă…tocmai de aceea stau pe buzele tuturor…alături de Dumnezeu.

De ce oamenii drăcuie? Pentru că simt prezența demonilor…

Nu vorbesc despre ființe imaginare, când dau dracului pe unul sau altul…ci despre ființe pe care îți place să le pomenești…tocmai când îți place să nu faci binele.

Când îți place să fi pervers…îți place să și vorbești pervers.

Când știi că nu vrei să te ții de promisiune…îți place să minți…pentru că minciuna îți pare „fără urmări” catastrofale în tine. Minciuna pare doar…vorbe

Când ești înconjurat de bandiți, de „șmecherii vieții”…e „în aer” șmecheria…și tinzi să fii și tu „ca ei”…pentru ca nu cumva „să pari mai prost”, „mai slab”, „mai fără școala vieții”…

Pentru că predica e „despre una…despre alta”…Maximilian, cel cu cântecul…având în gând și alt sens al cuvintelor…una și alta fiind „Maria, Ioana…tu ești campioana”. Campioana la desfrâu.

Sau „târfele face ce vrea…/Să-mi scuzați gramatica”: alte versuri memorabile din același cântec citat supra…care fac din dezacordul gramatical o aluzie la păcatul curviei.

Argoul e vorba de năduf a omului necizelat, dintr-o bucată, pe când jargonul e infatuarea intelectualului pirpiriu, care crede că știința înseamnă doar câteva zeci de cunoștințe înmagazinate.

Însă cunoașterea reală e oboseala reală.

E măcinarea, jdrelirea (formă regională a lui zdrelire) profundă a ființei noastre, în căutare de experiența adevărului.

Ce este adevărul? Este conlocuire cu Adevărul!

Conlocuire cu Dumnezeu, intimitate cu El…prin harul Căruia ne nevoim să înțelegem tainele creației, ale Scripturii, ale Părinților, ale oamenilor, ale vieții.

De aceea, cunoașterea e asceză și nu relaxare!

Protestantismul vorbește despre mântuire…ca despre o lene teologică.

Pentru Luther sau Calvin…mântuirea e ce a făcut Hristos pentru noi, ce a făcut în persoana Sa…dar nu vine nimic haric în om. În omul de acum, în cel de azi. „Glorificarea” e rezervată doar veșniciei în perspectiva lor…pe când acum e șomaj teologic, pentru că „El a făcut totul în locul nostru”.

Reduc iconomia lui Hristos la Cruce, la moartea Lui pe Cruce.

Fac din Cruce o necesitate care elimină păcatul, dar nu vorbesc deloc despre transfigurarea umanității lui Hristos, adică despre latura ontologică a mântuirii noastre.

Pentru că mântuirea este „o eliminare juridică” a păcatului pentru ei și nu o îndumnezeire a umanității.

Însă Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, vorbește despre mântuire ascetică, despre mântuire transfiguratoare a umanității noastre.

Pentru că Hristos Dumnezeu a făcut toate pentru noi…dar mai trebuie ca și noi să ne facem proprii primirii sfințeniei Lui.

Noi nu suntem niște pietre!

Nu suntem bucăți de șină de tren!

Ci noi, oamenii, creați după chipul lui Dumnezeu de Însuși Dumnezeu, suntem chemați la o transfigurare dinamică, adică la o continuă umplere de slava Lui.

Oamenii au nevoie de cuvinte…dar și de fapte! De faptele noastre pentru ei.

Pentru că vorbirea devine fariseism fără fapte. Concrete fapte…

Vorbirea multă se transformă în festivism, în aroganță jalnică, în dictatorialism.

Și de aceea e bine…ca pe fiecare zi să vorbim „despre una, despre alta”…unii cu alții.

Să ne împărtășim idei, crezuri, frici, griji, bucurii, speranțe, idealuri, prostii, aiureli…pentru că din toate „iese ceva” până la urmă.

Nu trebuie să ne fie frică să vorbim…să fim noi înșine!

Viața trece ca un intercity pe lângă noi…și ne lasă goi

Trebuie să avem la ce să ne gândim. Trebuie să avem memorie. Trebuie să avem amintiri frumoase.

Faceți-vă amintiri frumoase, iubiții mei, pentru ca să aveți mângâiere a duhului vostru!

Faptele bune sunt mângâierea, îndrăzneala noastră la Dumnezeu…deși „nimic nu împlinim cum se cuvine” iar „dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată” înaintea Lui.

Dumnezeu să ne dea cuvinte prin care să ne iubim unii pe alții!

Dumnezeu să ne dea îmbrățișări, postiri, rugăciuni, cadouri pentru alții!

Dumnezeu să ne dea zâmbet…și inimă bună, pentru ca să îi înțelegem și pe Sfinți și pe păcătoși, și pe Drepți și pe nedrepți!

Dumnezeu să ne dea…lucrurile de care avem nevoie fiecare! Amin.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort