Hristos în Isaias 53

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Atenție teologică

*

Cap. al 24-lea al cărții.

*

Hristos în Isaias 53

Întregul capitol este o profeție hristologică copleșitoare. Pentru că vorbește, în mod profetic, despre patimile, moartea și preaslăvirea Domnului.

Iar în cele ce urmează vom urmări textul scriptural conform LXX și ne vom umple de contemplarea faptelor lui Hristos pentru noi.

În v. 1, Hristos este Chirios [Domnul]. Și brațul Lui, adică lucrarea Sa, se va revela/ descoperi oamenilor. Iar El va vorbi oamenilor iar Apostolii Lui vor scrie despre cele pe care le-au auzit. Le-au auzit din gura Lui și le-au văzut la El. Tocmai de aceea Sfântul Isaias întreabă: „Doamne, cine a crezut auzului nostru?”. Cine a crezut și va crede în Evangheliile apostolice, care narează predicile lui Hristos?

În v. al 2-lea, El este Prunc [Pedion]. Sfântul Isaias începând cu începutul, adică cu întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Pedion însă, putând fi tradus și prin prunc și prin copil, multe ediții scripturale l-au folosit pe copil și nu pe prunc.

În Biblia de la 1688 e copil. La fel este și în ed. BOR 2001. În ed. BOR 1988 e odraslă. Dar în Biblia de la Blaj, din 1795, greco-catolică, e prunc, așa cum preferăm și noi aici.

Cf. LXX, versetul al 2-lea al capitolului e acesta: „Vestit-am înaintea Lui ca pe un Prunc, ca pe o rădăcină în pământ uscat. Nu este chipul Lui, nici slavă și noi L-am văzut pe El și nu avea chip, nici frumusețe [aninghilamen enantion Aftu os Pedion os riza en ghi dipsosi uc estin idos Aftu ude doxa che idomen Afton che uc ihen idos ude callos]”.

Sfântul Isaias vestește venirea Lui ca Prunc și ca rădăcină plină de viață în pământul uscat de păcat al neamului omenesc. Dar faptul că El, Hristos, va fi Prunc, presupune nașterea Lui ca om. Pe care același autor a profețit-o la 7, 14, când a spus: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vei chema numele Lui Emmanuil!”.

Numai că, după ce vorbește despre nașterea Lui și despre El ca sursă de viață paradoxală, dacă e rădăcină în pământ uscat, autorul trece, în același verset, abrupt, fără introducere, la Patimile Lui.

El, cel bătut cu bestialitate, nu mai are chip, nici slavă înaintea oamenilor. Ei i-au distrus frumusețea trupului Său, L-au desfigurat. Dar cei care vor da mărturie despre El în Evanghelii vor fi martori oculari, pentru că vor vedea cum chipul Lui nu mai avea frumusețe, pentru că era plin de sânge și de lovituri.

În v. al 3-lea, Hristos are un chip atimon. Adică fără cinstire din partea oamenilor care Îl băteau. Fiind, în același timp, „lipsit mai mult decât toți oamenii”. Pentru că purta în Sine durerea și nefericirea întregii lumi, toate păcatele și neîmplinirile umanității.

Hristos „este om în rană [antropos en plighi]”. Căci prin rănile Lui Îl vom recunoaște ca Răscumpărător al nostru din mâinile morții. Rănile Lui vor fi vindecarea noastră. Rănile Lui vor fi mântuirea noastră, vor fi modul profund prin care ne vom umple de viața Lui dumnezeiască.

Pentru că El „a știut a purta boala/ slăbiciunea [malachian]” noastră. El a știut/ a cunoscut cum e boala noastră pentru că Și-a asumat-o. Tocmai de aceea, Sfântul Pavel, după exemplul Domnului, ne spune că „suntem datori, noi, cei puternici, să purtăm slăbiciunile [ta astenimata] celor neputincioși” [Rom. 15, 1, GNT].

Pentru că a purta, pentru noi, înseamnă a compătimi cu cei slabi, a-i ajuta, a face tot posibilul pentru îndreptarea lor. Pe când, pentru Domnul, a purta slăbiciunea/ neputința/ boala noastră, înseamnă a curăți umanitatea noastră de orice păcat.

În cazul Domnului vorbim de o curăție ontologică. Purtarea noastră de către El înseamnă a ne curăți în El, în umanitatea Sa, pentru ca, mai apoi, să putem să ne curățim, prin puterea Lui, în viața noastră eclesială. Dar putem să ne curățim de orice păcat, pentru că, mai întâi de toate, Domnul a învins orice păcat în umanitatea Sa și a îndumnezeit-o.

De aceea, relevanța Patimilor Domnului pentru noi e una ontologică, pentru că, prin harul Său, noi  ne putem curăți de toate patimile noastre și ne putem umple de slava Sa.

În ciuda întregii decadențe a umanității,  Hristos Și-a întors fața Lui spre noi. Asta ne spune aici, spre finalul versetului, Sfântul Profet Isaias: că El Și-a întors fața…dar nu de la noi ci spre noi. Prin tot ceea ce a făcut pentru noi Hristos a întors fața Treimii spre noi. Ne-a împăcat cu Sine și pe unii cu alții, pentru că ne-a unificat interior.

Dar totodată putem înțelege că El nu Și-a întors fața de la pătimire. Nu a fugit de chinuri și de moarte ci le-a biruit, în umanitatea Sa, întărind-o împotriva a tot păcatul și îndumnezeind-o.

De aici nevoia abisală de viață ascetică a fiecărui creștin-ortodox în parte, nevoia sa de a lupta cu propriile patimi. Pentru că învingerea patimilor în noi înșine înseamnă o umplere a noastră de viața lui Dumnezeu, de slava Lui.

Însă El, Cel preaiubitor de oameni, „a fost necinstit și a fost nesocotit [itimasti che uc eloghisti]” de ei. L-au crezut „un om vrednic de moarte”.

În v. al 4-lea rămânem tot la Patimile Sale. Văzute ca lucrând continuu în persoana Lui. Pentru că Hristos Dumnezeu „poartă păcatele noastre și pentru noi suferă durere”. Căci El și acum, cu fiecare dintre noi, suferă, compătimește cu noi, pentru că orice neîmplinire a noastră este și a Lui. Orice cădere din mântuirea noastră este o durere pentru El, pentru că El ne poartă în Sine pe toți și suferă pentru toți.

Privită astfel relația lui Dumnezeu cu noi, ca legătură interioară, ne face să vedem păcatul nu legalist ci intimist. Căci atunci când păcătuim, nu greșim în fața unei legi exterioare și impersonale ci greșim în fața iubirii lui Dumnezeu, rănindu-L pe Cel ce ne iubește cu adevărat. De aceea, păcatul nostru este o îndurerare a lui Dumnezeu. E o faptă de profundă nesimțire în relația noastră cu El.

Însă în acest verset avem și perspectiva umană asupra Patimilor Lui. Care nu înțelege ce se petrece cu adevărat. Pentru că, „noi socoteam a fi El în muncă și în rană și în pătimire rea”. Cu alte cuvinte, socoteam că El „e de vină”, când El, de fapt, suferea toate acestea pentru noi și nu pentru El.

În v. al 5-lea se folosesc verbe tăioase, dureroase pentru a indica durerile Domnului dar, în același timp, ni se vorbește despre binele venit prin ele:

„Dar El a fost rănit [etravmatisti] pentru fărădelegile noastre și S-a îmbolnăvit [memalachiste] pentru păcatele noastre. Întru El ne este nouă învățătura păcii [pedia irinis] [iar] cu rana Lui noi ne-am vindecat [iatimen]”.

De la verbul travfmatizo vin traumatism, traumatizat, traumă din limba română. Și trauma e durerea provocată violent.

Pentru că chinuirea și răstignirea Domnului au fost foarte violente. El a fost rănit și îmbolnăvit de fărădelegile și păcatele noastre și nu de ale Lui. El nu a avut păcat dar le-a purtat pe ale noastre. Adică a suferit pe nedrept dar în folosul nostru.

Am socotit întotdeauna că verbele folosite în ed. BOR 1988 sunt foarte potrivite pentru a vorbi despre Patimile Domnului: „Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre”. Pentru că străpuns vorbește despre latura interioară a Patimilor Sale, cum a simțit și trăit Domnul durerile, pe când zdrobit se referă la trupul Său, care a fost maltratat în mod cumplit.

În Biblia de la 1688 verbele sunt cele folosite și de noi: „Să răni” și „Să bolnăvi”.

VUL folosește pe vulneratus și pe adtritus. Iar adtritus indică procesul de frecare/ măcinare/ zdrobire a ceva anume. În cazul nostru: a trupului Domnului. Dar și în MGK îl găsim pe zdrobit: etaleporiti.

Al doilea verb din LXX, memalachiste, care vine de la malachizome, ne vorbește tocmai despre constituția fină, delicată a trupului Domnului. Fiindcă în sufletul și în trupul Său, Hristos a trăit toate durerile lumii la cote indescriptibile.

 De aceea, „între patimile suferite de Domnul pentru creaturile Lui, cea mai de seamă e suferința pentru toate păcatele celor chinuiți, care, fiindcă nu se pot uni vreodată cu El, vor pătimi fără sfârșit suferințele inexprimabile. […] [Căci] Domnul a suferit și îndestulat [copleșit] cu negrăitele [Sale] dureri nu numai păcatele săvârșite de această lume, ci și pe cele încă nefăcute. Pe acelea le-a iertat, iar pe cele încă nefăcute ne-a dat putere să le evităm.

[Fiindcă] toată durerea suferită de orice om, de la Adam [și] până la sfârșitul veacului, toate, toate fără alegere, le-a simțit Domnul într-Însul. De aceea, ocările, ispitele, hulirile, greutățile, austeritățile, toate greutățile și muncile oamenilor au chinuit sufletul lui Iisus. Ba încă mai grozav decât cele ce le-a pătimit.

Toate necazurile mari și mici ale sufletului și trupului, venite peste toți oamenii în cursul vieții lor, până la o ușoară durere de cap, toate I-au fost cunoscute deplin. Noul Adam și Părintele duhovnicesc al tuturor oamenilor le-a simțit puternic în milostiva Lui inimă”[1].

Însă prin rănile și zdrobirea Lui pentru noi primim continuu pacea Sa duhovnicească, care este vindecarea noastră. Căci rănile Lui ne vindecă continuu de boala păcatului.

În v. al 6-lea se vorbește despre cum eram noi fără El. Sau despre cum suntem, dacă nu-L dorim: „Toți ca oile ne-am rătăcit. Omul pe calea lui s-a rătăcit. Și Domnul L-a dat [paredochen] pe El păcatelor noastre”.

Verbul paradidomi, de unde vine paredochen, apare în NT când vine vorba despre prinderea/ predarea Domnului spre chinuri. Adică în Mt. 27, 2; 27, 18; Mc. 15, 1, Lc. 24, 20, In. 18, 35. Pentru că Sfinții Evangheliști știau care e verbul profețit pentru aceste evenimente.

Însă Tatăl, numit aici Domnul, El L-a dat pe Fiul păcatelor noastre și nu oamenii L-au prins și L-au omorât! Iar expresia: „L-a dat pe El păcatelor noastre”,  o putem înțelege cu dublu sens. Dar care sensuri se întrepătrund.

Pentru că, într-o primă înțelegere, Domnul a fost Cel care L-a dat pe Fiul spre Patimă, cu împreună-acordul Fiului și al Duhului Sfânt, și astfel moartea Fiului a fost dorită și acceptată de către întreaga Treime, pe când, într-o a doua înțelegere, Fiul S-a dat pe Sine în mâinile oamenilor, pentru ca să fie răstignit pentru păcatele oamenilor.

Căci moartea Lui nu a fost un accident ci un lucru dorit de Hristos, pentru că întreaga Prea Sfântă Treime a dorit ca prin moartea Fiului să ne vindecăm de păcatele noastre.

Dar Crucea Lui ne unește pe noi, oile cele rătăcite. El, pe Cruce, face din toți una, pentru că Hristos moare pentru păcatele noastre, ale tuturor. El ne unește pe noi în Sine, tocmai de aceea moartea Sa e unificatoarea întregii umanități, după cum și Învierea Lui ne unește pe toți, pentru că ne umple pe toți de slava Sa cea dumnezeiască, care e bucuria noastră veșnică.

În v. al 7-lea ne întâlnim cu sfânta și tainica lucrare a Proscomidiei. Pentru că avem aici versetul de la scoaterea Agnețului: „Și El, pentru că a fost chinuit, nu Și-a deschis gura. Ca o oaie spre tăiere S-a adus și ca un miel, înainte celui care îl tunde pe el, fără glas [afonos], așa nu deschide gura Lui”.

Și pentru prima dată am observat diferența între verbul la infinitiv perfect pasiv, checacoste, și forma de prezent a lui anigo. Pentru că El nu a deschis gura Lui împotriva chinuitorilor Săi dar nu deschide gura nici acum împotriva hulitorilor Lui. Lucru care nu înseamnă pasivitate, indolență, indiferență față de cei care Îl vrăjmășesc ci înțelegere a lor și respectare a libertății lor.

Oaia și mielul ca semne ale blândeții. Care nu scot țipete puternice în fața morții. Căci Domnul nu S-a opus răstignirii Sale, pentru că El tocmai pentru aceasta venise în lume: pentru a-i îmbrățișa realmente pe oameni, din interior, învingând în umanitatea Sa orice patimă și păcat.

Iconomia mântuirii a însemnat îndumnezeirea umanității Sale în primul rând și nu o revanșă adusă păcatului. Dacă Domnul S-ar fi întrupat doar ca să biruie păcatul, la nivel moral, dar nu și ontologic, atunci iconomia mântuirii ar fi avut ca amprentă moartea Lui, suferința atroce. Însă iconomia mântuirii are drept amprentă transfigurarea Lui, pentru că Hristos a înviat a treia zi din morți, S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. El nu S-a oprit la Cruce, ci prin moartea Lui, Domnul a învins în Sine moartea.

Reținem de aici, din tăcerea Lui, cuviința nespusă a Domnului. Cuviință pe care și noi, la altar, o trăim, atunci când pregătim Cinstitele Daruri. O tăcere sfântă…pentru că El trăia întreaga dramă a umanității.

În v. al 8-lea continuăm slujirea Proscomidiei: „În smerenie, judecata Lui s-a ridicat. Rudenia[2] Lui cine o va spune? Căci s-a ridicat/ s-a luat de pe pământ viața Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu S-a adus întru moarte”.

Hristos a acceptat cu smerenie nedreapta Lui judecare. Dar judecata Lui s-a ridicat/ s-a înălțat, prin ea S-a preaslăvit/ transfigurat umanitatea Sa, pentru că prin moartea Lui El a biruit păcatele, moartea și pe demoni.

De aceea, rudenia Lui duhovnicească e multă, pentru că toți Sfinții Lui sunt din rudenia Sa.

Ridicarea sau luarea vieții Lui de pe pământ e totuna cu moartea Lui pe Cruce. Numai că moartea Lui nu a fost pentru El ci pentru fărădelegile noastre. Căci El a pătimit pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Versetul al 9-lea vorbește tot în termenii răscumpărării despre Hristos. Despre ce va face Hristos pentru noi. Pentru că: „va da pe cei răi pentru îngroparea Lui și pe cei bogați pentru moartea Lui. Căci fărădelege nu a făcut, nici [nu] s-a găsit vicleșug în gura Lui”.

Moartea și îngroparea Domnului sunt pentru noi, cei răi și bogați în rele. El le-a trăit pentru noi și pentru mântuirea noastră. Însă El nu a făcut fărădelege și nici nu s-a găsit/ descoperit în gura Lui minciună, promisiune deșartă, șiretlic, viclenie. De unde rezultă că fărădelegea, pusă la cale în mod viclean, nu are nimic de-a face cu viața ortodoxă.

În v. al 10-lea se vorbește despre transfigurarea umanității Sale, prin învierea Sa din morți, ca despre curățirea Fiului de către Tatăl: „și Domnul vrea să-L curățească pe El de rană. [Iar] dacă sunteți dați pentru păcat, [atunci] sufletul vostru va vedea sămânță de viață-lungă. Și Domnul vrea să ia…”, pentru că fraza se continuă în versetul următor.

Pentru că umplerea umanității Sale de slavă dumnezeiască e totuna cu curățirea Lui de orice rană. Și toți cei care am fost asumați de Hristos, prin credința în El, vom vedea viață lungă, adică veșnică, pentru că intimitatea cu El este veșnică.

Dumnezeu vrea să ne curățească și ne curățește.

Versetul următor începe tot cu ceea ce vrea Dumnezeu să facă în Fiul. Căci în v. al 11-lea, Domnul vrea să ia „de la durerea sufletului Lui. Să arate Lui lumina. Și să zidească [cu] înțelegere, să îndrepteze pe Cel Drept, Cel [ce] bine slujește la mulți, și păcatele lor El le va aduce/ purta [anisi]”.

Însă anisi e viitorul lui anafero, care înseamnă a aduce, a jertfi, a purta, a asuma. De unde anafora liturgică[3]. Pentru că El Se aduce Jertfă și este, în același timp, Jertfa bine-primită în fața Tatălui.

Dar moartea Lui nu se termină în durere ci în bucurie. Pentru că El înviază plin de lumină, de slavă dumnezeiască, arătându-Se ca făptură nouă. De aceea, zidirea duhovnicească se face prin înțelegere duhovnicească, prin experiență mistică, prin care toți ne îndreptăm în fața lui Dumnezeu.

Însă toată mântuirea noastră e consecința bunei-slujiri a Domnului pentru noi. Căci El ne-a purtat și ne poartă pe noi, așa cum suntem, păcătoși, pentru ca să ne curățească pe noi de patimile noastre.

Ultimul verset, al 12-lea, vorbește despre rezultatul morții lui Hristos pentru noi: „Pentru aceea El va moșteni pe mulți și prăzile celor tari va împărți, pentru că Și-a dat întru moarte sufletul Lui și în[tre] cei fărădelege S-a socotit. Și El păcatele multora a purtat [aninegchen] și pentru păcatele lor S-a dat [paredoti]”.

De unde și noi socotim Dumnezeiasca Euharistie umanitatea Lui transfigurată, unită cu dumnezeirea Lui, întru care El ne poartă pe toți. Și vorbim despre moartea Domnului ca despre dare a Sa, conștientă și voită spre moarte, pentru mântuirea noastră.

De aceea, prin tot ceea ce a făcut pentru noi, El e moștenitorul Împărăției Sale, pentru că ne face pe noi toți părtași la Împărăția Lui.