Predică „despre una, despre alta” [14 februarie 2014]
Iubiții mei,
în cântecul de aici, „despre una, despre alta”…e o discuție despre muzică! Căci muzica e „ca un zbor cu parapanta”: împlinitoare.
În cântec…la un moment dat…e desemnată drept vindecare a omului.
Dar „despre una, despre alta”, e și discuția despre viață…despre teologie…despre om, despre fiecare dintre noi.
La Spovedanie vorbim despre diverse lucruri. La predică vorbim despre diverse lucruri. Viața e cuprinsă din lucruri amestecate: și vesele și triste. Când vin unele le pierdem pe altele. Iar când discutăm…discutăm „despre multe și de toate”.
Unii își doresc „multe”, adică diverse lucruri…alții își doresc „mai mult”, într-un singur sens…pe când alții vor „să rămâi mai mult timp” cu ei. Și fiecare dintre ei…cred că vor lucrurile care trebuie…de care au nevoie.
Însă diversitatea din viața noastră vorbește despre complexitatea lucrurilor pe care ni le dorim, de care avem nevoie.
Avem nevoie de cărți dar și de mâncare, de aer liber dar și de nou, de discuții dar și de tăcere, de iubire dar și de libertate, de confort dar și de asprime, de afundare în trecut dar și de evaluare de sine, de întâlnire cu tine…dar și de uitare.
Domnul Însuși a predicat despre pocăință dar și despre iertare.
Despre fecioare dar și despre desfrânate.
A mâncat cu vameșii și cu păcătoșii dar și cu Sfinții.
S-a făcut tuturor toate…pentru ca să trezească în oameni conștiința…întrebarea…iubirea…admirația…credința…
Într-o predică a sa, pastorul adventist Cornel Dărvășan, povestește, cu mare tandrețe, cum a vrut să își facă pisoii, pe când era mic…adventiști. Adică să-i facă să nu mănânce carne de porc…
Dar când, într-o zi, pisoii săi au mâncat untură pe pâine, de la un vecin…atunci cerul a căzut peste el…pentru că pisoii, „păcătuind” atât de grav…nu mai puteau „să intre în cer”, în „cerul adventist”…
Și el a povestit acest lucru, pentru ca să le picteze coreligionarilor săi ce înseamnă să fii fanatic. Și că fanatismul nu privește niciodată profund lucrurile…ci parțial, dintr-o singură latură/ perspectivă a realității. Pentru că fanatismul e ce vreau eu, care gândesc simplist lucrurile…și care cred că „ce gândesc” eu…e „tot ce trebuie” gândit.
În locul fanatismului exclusivist…trebuie să fim încăpători!
Atât de încăpători încât să știm să armonizăm, în noi, contrariile.
Adică Domnul a stat de vorbă cu oamenii păcătoși, cu decăzuții lui Israil, cu cei excluși, iar noi ne credem „Sfinți”, doar pentru că vrem să stăm de vorbă „cu oameni duhovnicești”?
De ce vrem noi să avem de-a face doar…cu oameni duhovnicești, dacă noi nu suntem duhovnicești?
Nu e o mândrie ascunsă aici, foarte parșivă…care ne face să ne credem „la fel de sfinți” ca Sfinții? Ba da!
Pentru că noi presupunem că „îi înțelegem” pe Sfinți…chiar și dacă „nu suntem” Sfinți. Dacă nu suntem ca ei.
Mulți nu gândesc nici măcar…inteligent…
Grosierul primează. Gândirea trupească. Și dacă nu i-ai primit așa cum vor…nu mai vor veni a doua oară pe la tine. Pentru că ei se uită doar la exteriorul lucrurilor, la ceea ce pare să spui…căci nu văd ce ai tu, în tine, de spus pentru ei.
Ca să fii inteligent trebuie să știi când ești penibil. Sau să recunoști când experiențele altora te depășesc. Când nu mai ai acces la ele.
De aceea, omul sufletesc, intelectualul, cel care poate să înțeleagă ce e o idee și cum se formează ea…e un incult, atunci când vine vorba despre experiențele duhovnicești, mistice, care sunt numai luminare și vedere dumnezeiască.
Așa că nu e de mirare că oamenii trupești, plini de patimi, cât și cei mai mintoși…nu îl înțeleg decât vag, exteriorist…pe omul duhovnicesc, pe cel care face pași mari în sfințenie, care este o realitate ontologică…și nu o poezie învățată din cărți.
Vorbim „despre una, despre alta”…despre ceea ce „ne vine” în minte și în inimă.
Pentru că rădăcina minții noastre e în inimă și noi simțim cu mintea și acționăm din străfundul inimii.
Fapt pentru care, tot ceea ce facem, facem cu întreaga noastră ființă…și nu parțial, nu doar cu o…parte din noi.
Căci Domnul nu a greșit deloc [El nu greșește niciodată!], atunci când ne-a spus că „cele [care] ies din gură, ies din inimă [ec tis cardias]” și „acelea îl spurcă pe om” [Mt. 15, 18, GNT].
Gândim cu inima și acționăm din inimă, pentru că nu putem separa mintea de inimă și de voință, de acțiune, adică nu putem separa sufletul de trup.
Moartea e separare a sufletului de trup!
Până atunci însă…tot ceea ce facem, facem holistic, facem ca un întreg…tocmai de aceea și pocăința e un plâns, o durere, o dezamăgire, o tristețe, un dor al omului întreg…și nu doar a câteva organe din noi.
Ceea ce iese din noi…aceea a și intrat în noi…cu acordul nostru!
Pentru că mulți cred că absolut tot ceea ce vedem, auzim, mirosim…aceea și devenim în mod automat.
Însă noi suntem selectivi…pe măsura la ceea ce vrem să fim.
Facem binele pe care îl dorim…și păcatul pe care îl dorim, tocmai de aceea și binele și răul ne aparțin, chiar dacă binele îl facem dimpreună cu Dumnezeu și răul dimpreună cu demonii.
Și demonii nu sunt deloc…vetuști…ci au o originalitate a răutății continuă, în ciuda prostiei pe care o aduce păcătuirea continuă…tocmai de aceea stau pe buzele tuturor…alături de Dumnezeu.
De ce oamenii drăcuie? Pentru că simt prezența demonilor…
Nu vorbesc despre ființe imaginare, când dau dracului pe unul sau altul…ci despre ființe pe care îți place să le pomenești…tocmai când îți place să nu faci binele.
Când îți place să fi pervers…îți place să și vorbești pervers.
Când știi că nu vrei să te ții de promisiune…îți place să minți…pentru că minciuna îți pare „fără urmări” catastrofale în tine. Minciuna pare doar…vorbe…
Când ești înconjurat de bandiți, de „șmecherii vieții”…e „în aer” șmecheria…și tinzi să fii și tu „ca ei”…pentru ca nu cumva „să pari mai prost”, „mai slab”, „mai fără școala vieții”…
Pentru că predica e „despre una…despre alta”…Maximilian, cel cu cântecul…având în gând și alt sens al cuvintelor…una și alta fiind „Maria, Ioana…tu ești campioana”. Campioana la desfrâu.
Sau „târfele face ce vrea…/Să-mi scuzați gramatica”: alte versuri memorabile din același cântec citat supra…care fac din dezacordul gramatical o aluzie la păcatul curviei.
Argoul e vorba de năduf a omului necizelat, dintr-o bucată, pe când jargonul e infatuarea intelectualului pirpiriu, care crede că știința înseamnă doar câteva zeci de cunoștințe înmagazinate.
Însă cunoașterea reală e oboseala reală.
E măcinarea, jdrelirea (formă regională a lui zdrelire) profundă a ființei noastre, în căutare de experiența adevărului.
Ce este adevărul? Este conlocuire cu Adevărul!
Conlocuire cu Dumnezeu, intimitate cu El…prin harul Căruia ne nevoim să înțelegem tainele creației, ale Scripturii, ale Părinților, ale oamenilor, ale vieții.
De aceea, cunoașterea e asceză și nu relaxare!
Protestantismul vorbește despre mântuire…ca despre o lene teologică.
Pentru Luther sau Calvin…mântuirea e ce a făcut Hristos pentru noi, ce a făcut în persoana Sa…dar nu vine nimic haric în om. În omul de acum, în cel de azi. „Glorificarea” e rezervată doar veșniciei în perspectiva lor…pe când acum e șomaj teologic, pentru că „El a făcut totul în locul nostru”.
Reduc iconomia lui Hristos la Cruce, la moartea Lui pe Cruce.
Fac din Cruce o necesitate care elimină păcatul, dar nu vorbesc deloc despre transfigurarea umanității lui Hristos, adică despre latura ontologică a mântuirii noastre.
Pentru că mântuirea este „o eliminare juridică” a păcatului pentru ei și nu o îndumnezeire a umanității.
Însă Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, vorbește despre mântuire ascetică, despre mântuire transfiguratoare a umanității noastre.
Pentru că Hristos Dumnezeu a făcut toate pentru noi…dar mai trebuie ca și noi să ne facem proprii primirii sfințeniei Lui.
Noi nu suntem niște pietre!
Nu suntem bucăți de șină de tren!
Ci noi, oamenii, creați după chipul lui Dumnezeu de Însuși Dumnezeu, suntem chemați la o transfigurare dinamică, adică la o continuă umplere de slava Lui.
Oamenii au nevoie de cuvinte…dar și de fapte! De faptele noastre pentru ei.
Pentru că vorbirea devine fariseism fără fapte. Concrete fapte…
Vorbirea multă se transformă în festivism, în aroganță jalnică, în dictatorialism.
Și de aceea e bine…ca pe fiecare zi să vorbim „despre una, despre alta”…unii cu alții.
Să ne împărtășim idei, crezuri, frici, griji, bucurii, speranțe, idealuri, prostii, aiureli…pentru că din toate „iese ceva” până la urmă.
Nu trebuie să ne fie frică să vorbim…să fim noi înșine!
Viața trece ca un intercity pe lângă noi…și ne lasă goi…
Trebuie să avem la ce să ne gândim. Trebuie să avem memorie. Trebuie să avem amintiri frumoase.
Faceți-vă amintiri frumoase, iubiții mei, pentru ca să aveți mângâiere a duhului vostru!
Faptele bune sunt mângâierea, îndrăzneala noastră la Dumnezeu…deși „nimic nu împlinim cum se cuvine” iar „dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată” înaintea Lui.
Dumnezeu să ne dea cuvinte prin care să ne iubim unii pe alții!
Dumnezeu să ne dea îmbrățișări, postiri, rugăciuni, cadouri pentru alții!
Dumnezeu să ne dea zâmbet…și inimă bună, pentru ca să îi înțelegem și pe Sfinți și pe păcătoși, și pe Drepți și pe nedrepți!
Dumnezeu să ne dea…lucrurile de care avem nevoie fiecare! Amin.