Zi: 15 februarie 2014

Iubiții mei,

la Evanghelia de azi [Lc. 15, 11-32], se predică adesea despre o întoarcere…o singură întoarcere a fiului risipitor. Pentru că despre una singură vorbește și Evanghelia.

Numai că parabola este o lecție de viață dar nu un program existențial.

Prin ea, Domnul ne spune ce trebuie să facem când ne dăm seama că am greșit…și cum trebuie primiți cei care au greșit…dar nu ne spune, pas cu pas, ce se întâmplă în viața lui Valentin sau a Mariei.

Pentru că viața celor doi…și a fiecăruia dintre noi este un unicat.

La fiecare se petrec altfel lucrurile…dar lecția de viață a Evangheliei, în generalitatea ei, se pliază pe viața fiecăruia dintre noi.

Din ea noi învățăm esența convertirii și a iertării…dar fiecare trăim, în mod personal, și convertirea și iertarea.

Pentru că, în existența noastră, câteva lucruri sunt sigure: toți avem nevoie de iertare și de înțelegere, pentru că toți păcătuim, dar, fiecare dintre noi, trebuie să învățăm să-i iertăm pe alții așa după cum ne iartă Dumnezeu.

Adică să învățăm de la Dumnezeu cum iartă El pe oameni…

Și pentru ca să învățăm cum iartă Dumnezeu…trebuie să învățăm din propria noastră experiență.

Dacă am avut parte de o convertire, de una reală, atunci am fost despărțiți de El de un mod de a fi indiferent și impropriu Bisericii și am fost uniți, prin luminarea lui Dumnezeu, de Dumnezeu și de Biserica Lui.

A fi scos de Dumnezeu din gândurile tale egoiste, din dezordonarea vieții tale, din viciile tale, pentru o viață curată și lipsită de extreme înseamnă a trăi o convertire, o întoarcere reală la Dumnezeu și la normalitatea vieții umane.

Convertirea e începutul vieții reale și conștiente cu Dumnezeu.

Esența ei e întoarcerea la Dumnezeu.

De aceea, Biserica, prin oamenii ei, trebuie să învețe mereu de la Dumnezeu, cum să-i primească pe cei…întorși.

La noi, în România, lucrurile sunt ușoare…pentru că cei care se convertesc la credință, deși sunt botezați ortodox de mici, în marea lor majoritate, sunt vorbitori de limbă română.

Dar într-o lume plurală, cu mai multe nații, Biserica trebuie să își creeze oameni specializați, pentru a vorbi cu vorbitorii de altă limbă decât cea majoritară.

Și la noi, în România, cred că e nevoie să avem oameni specializați, teologi specializați, care să vorbească cu romii, cu maghiarii, cu germanii, cu turcii, cu arabii, cu chinezii (veniți masiv la București)…

Pentru că trebuie să vorbești și să îl spovedești pe om în limba lui…dacă devine ortodox.

Dar Biserica, ne spune Domnul în parabola de azi, trebuie să învețe să-i întâmpine pe oameni.

În Lc. 15, 20, participiul aorist activ dramon, de la verbul treho (a alerga) [GNT], reprezintă dinamismul Bisericii.

Pentru că Tatălui, adică lui Dumnezeu, I s-a făcut milă de fiul întors, pocăit și „a alegat [dramon] [și] a căzut pe grumazul lui [epepesen epi ton trahilon aftu]” [Lc. 15, 20, GNT].

De aici, fiecare dintre noi, ierarhie, monahi și credincioși, trebuie să învățăm cum se face…când oamenii vor să Îl cunoască pe Dumnezeu: să ne fie milă de ei și să îi călăuzim spre Dumnezeu.

Dar mila față de altul nu înseamnă să îl privim de sus…ci să conștientizăm nevoia lui reală de mila și ajutorul lui Dumnezeu, de îndreptarea lui în bine.

Când vedem că un copil e avid de studiu…atunci suntem bucuroși să îl ajutăm.

Ne e milă de el și nu vrem să rămână la lucruri facile, pentru că nu vrem să se piardă…darurile date lui de Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu e avid de fiecare dintre noi și dorește vindecarea tuturor de boala păcatului, a neștiinței, a trăirii în rele.

De aceea, El aleargă spre noi…dacă vede că noi alergăm spre El.

Și întoarcerea noastră spre El…nu se face numai odată în viață…ci de fiecare dată când am căzut într-un păcat, când ne e greu, când vrem să ne bucurăm de Dumnezeu, când vrem să fim cu El.

De aceea am spus că în parabolă e vorba doar de o întoarcere…la Dumnezeu. Însă viața omului e plină de astfel de…întoarceri smerite și pline de dor către Dumnezeu.

La un moment dat, doamna preoteasă îmi spunea că greul vieții ortodoxe constă nu în prima smerire…ci în repetarea continuă a primei smeriri…ca și când ar fi prima.

Iar dacă oamenii s-ar întoarce mereu, ca prima dată, la Dumnezeu…în urma fiecărui păcat…asta s-ar observa din delicatețea și bunătatea și milostivirea cu care tratează pe fiecare om în parte.

Pentru că suntem delicați pe cât am înțeles delicatețea și așteptarea și mila și bucuria lui Dumnezeu cu noi.

Dacă „dumnezeul nostru” este însă legalismul, exclusivismul, căutarea nodului în papură, grobianismul, ușurătatea…e semn că nu am ucenicit la Dumnezeul revelației, la Dumnezeul Ortodoxiei.

De aceea, din cauza noastră, a impostorilor evlavioși care suntem, mulți nu-L mai vor pe Dumnezeu!

Nu mai vor viața cu Dumnezeu, pentru că nu-i mai vor pe oamenii Bisericii.

Noi, noi și nu alții, suntem cei care punem ziduri în fața celor care vin la Biserică și în fața celor care încă nu au înțeles ce înseamnă să intri pe ușile Bisericii.

Și când mă gândesc la asta…mă înfior…pentru că mă înfioară faptul să fiu potrivnicul lui Dumnezeu, a acestui singur Dumnezeu, Care aleargă după oameni, după a le face bine. După a-i vindeca, după a-i însănătoși abisal.

Dacă vă întrebați de ce fiul convertit după vameșul îndreptat răspunsul e acesta: pentru că El dorește să-i convingă pe toți de imensa Lui bunătate și înțelegere.

Dumnezeu nu taie capul cu securea celui care se pocăiește ci îl ia în brațe!

El nu ne scoate ochii cu reproșuri ci ne vindecă abisal și ne odihnește întru pacea Sa!

Iar dacă ai pace…știi să întâmpini cu pace…

La institutul penticostal din București, unde am fost în ultimul timp să studiez în bibliotecă, tinerii studenți, cât și profesorii, se salută, în mod invariabil, cu: „Pace!”.

După cum, ortodocșii din Oastea Domnului, te salută cu: Slăvit să fie Domnul!

Invariabilitatea e stresantă…

Însă dacă ai pacea lui Dumnezeu în tine…nu o transmiți altora doar printr-un cuvânt sau printr-o sintagmă, ci în multe feluri…numai să vrei…și să știi să vorbești oamenilor în multe feluri.

De aceea, Dumnezeu cheamă în multe feluri la pocăință pe oameni…oamenii sunt diverși…cei care se pocăiesc și se întorc la Biserică…iar noi trebuie să vorbim divers cu oameni atât de diverși și profunzi în căutările și în nevoile lor.

Diversitatea trebuie să se vadă în predică, în mâncare, în modul de a te îmbrăca, de a sluji, de a vorbi, de a gândi relațiile cu oamenii.

Pentru că, dacă nu știi să spui în multe feluri…același lucru…ești anchilozat, ești vetust, nu te poți adapta, nu știi să comunici…și să-i întâmpini pe oameni.

Dar a spune în multe feluri, pe înțelesul tuturor, dogmele credinței, nu trebuie să fie o pedanterie, ci o nevoie reală.

Oamenii au nevoie să afle despre Dumnezeu…și dacă au nevoie…trebuie să le vorbești pe înțelesul lor și la nivelul lor…despre același Dumnezeu tripersonal.

De aceea nu trebuie să ne mire faptul că unii vor mai mult decât alții să se roage sau să citească sau să slujească, pentru că nu suntem la fel în adâncul nostru.

Trebuie să înțelegem particularitățile altora și să nu îi stânjenim în viața lor de rugăciune și de cunoaștere teologică.

Iar pe cât dovedim echilibru, bun gust, delicatețe, perspectivă în relațiile cu oamenii, pe atât dovedim că relația noastră cu Dumnezeu e o continuă învățare și schimbare dumnezeiască.

Dumnezeu să ne caute pe toți și să ne unească cu Sine!

Dumnezeu să ne unească cu Sine și între noi, pentru ca să trăim din plin bucuria comuniunii Sale.

Căci a Lui e slava, cinstea și închinăciunea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Iubiții mei,

un scriitor român contemporan consideră că „literatura română e o literatură europeană normală, cu autori hiperconştienţi de arta lor, foarte teh­nici, complecşi şi totuşi uşor de înţeles şi iubit” [Mircea Cărtărescu, Pururi tînăr, înfășurat în pixeli (din periodice), Ed. Humanitas, București, 2003, p. 200]. Și îi dau dreptate!

Pentru că nu poți să scrii literatură de calitate fără să știi cine ești. Fără să ai puterea de a descrie lucrurile, de a le descrie într-un mod personal, de a le intui esența lor, de a le dezvăluie universalitatea în experiența umană.

Iar dacă, pentru literatură, e nevoie să te cunoști pe tine însuți…cu atât mai mult e important să știi cine ești ca om al credinței.

Pentru că literatura poate fi și un efort autonomist, ghetoizant, disprețuitor la adresa semenilor…pe când statutul nostru eclesial este incompatibil cu…lipsa de relație cu Dumnezeu și cu oamenii.

Intrarea noastră în Biserică, prin Botez, este intrarea în relație harică cu Dumnezeu și un început al comuniunii de viață și de iubire în trupul mistic/ tainic al Bisericii.

Dumnezeiescul Botez ne face locașuri ale slavei Dumnezeului treimic dar și mădulare ale Bisericii. Organe vii ale Bisericii, fiecare având rostul nostru personal și daruri personale de la Dumnezeu.

De aceea, Biserica, atât ca spațiu eclesial dar și ca mod de a fi, e locul unde noi ne dăm seama cine suntem, ce vrem, ce trebuie să facem.

Biserica e locul unde noi simțim prezența lui Dumnezeu și unde aflăm că suntem oameni creați de Dumnezeu și nu animale instinctuale.

Iar prezența Lui și conștientizarea faptului că suntem lucrul mâinilor Sale dă multă lumină vieții noastre, mult sens, multă liniște, pentru că știm spre Cine să ne îndreptăm întrebările, dorințele, așteptările.

Am privit atent, adesea, cum se închină copiii la Sfintele Icoane…

Ei nu văd pictură…ci o persoană!

Ei pupă Icoana…dar văd mai departe de ea…după cum noi, privind o fotografie a unei ființe iubite…o vedem de departe…dar o vedem și în noi.

Adică copiii intuiesc într-un mod curat sensul teologiei icoanei: acela de a vedea prin materie…persoana vie din Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că Icoana e deschidere spre Dumnezeu și spre Sfinții Lui și nu închidere în lume, în spațiu, în artă…

Icoana ne pune în relație de iubire…cu Dumnezeu, pe când primirea lui Hristos euharistic, ne aduce în noi simțirea persoanei Lui, care e curățire, delicatețe, gingășie, bucurie, entuziasm, iertare, avânt spre bine, sfințenie.

Noi avem nevoie să Îl mâncăm și să Îl bem pe Dumnezeu, avem nevoie să ascultăm cuvintele Lui, să înțelegem dogmele Sale revelate, avem nevoie de continua Sa iertare sacramentală pentru că păcătuim și iar păcătuim…și avem nevoie de curăția Lui.

Pentru că atunci când am înțeles că Biserica Lui e Biserica curăției și a sfințeniei…păcatele nu ne mai satisfac, chiar dacă sunt plăceri scurte, rapide, dezolante…

Conștientizarea de sine adevărată este eclesială.

Doar ca om al Bisericii înțelegi ce înseamnă nevoia de mântuire. Care e o nevoie dogoritoare, copleșitoare…care e totuna cu dorul nostru cel mai profund după curăție, după sfințenie, după înțelegere experimentală, practică.

De aceea, Tudor Arghezi dorea o vedere mistică a lui Dumnezeu, conform versului său: „Vreau să Te pipăi şi să urlu: Este!”. Mulți doresc asta…

Însă vederea dumnezeiască este o urmare a curățirii de patimi și nu a orgoliului!

Experiența mistică o trăiești pentru că ai nevoie de ea…și nu pentru ca să faci paradă de ea!

…Pentru ca să ne cunoaștem pe noi înșine…trebuie să ne vedem în oglinda poruncilor lui Dumnezeu.

Trebuie să învățăm poruncile lui Dumnezeu pe măsură ce le punem în practică.

Și copiii, prima oară, învață să se roage, să postească, să stea în genunchi, să fie cuminți, să fie atenți, să fie respectuoși, să fie ascultători, să caute frumusețea interioară.

Trebuie să învățăm să iertăm.

Trebuie să învățăm să ascultăm oamenii.

Trebuie să învățăm să nu mințim…și să nu ne mințim.

Păcatul atrage rușinea. Când rușinea se înstăpânește în noi…e semn că am devenit oamenii pe care nu ni-i dorim.

A fura…înseamnă și a risipi timpul, energia pe lucruri care nu duc nicăieri.

A desfrâna înseamnă…și a ne moleși interior.

A nu cinsti pe cineva pentru ceea ce este…înseamnă a-l invidia.

Cunoașterea teologiei dumnezeiești și a faptelor dumnezeiești ale evlaviei înseamnă a ucenici la școala revelației lui Dumnezeu.

Pe măsură ce cântăm, ce citim, ce slujim în Biserică, fiecare din postura noastră…ne înțelegem rolul și locul în lume.

Tocmai de aceea optăm pentru a trăi în societate, pentru a avea o familie…sau pentru a intra într-o Mănăstire.

Opțiunea noastră o verificăm în Biserică.

Dacă ne tragem puterea duhovnicească din comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii, atunci oriunde am fi…găsim o împlinire pe fiecare zi prin ceea ce facem.

De aceea, conștientizarea de sine este un continuu și nu doar o clipă.

Pe fiecare zi avem nevoie să rămânem…în ceea ce știm că suntem.

Motiv pentru care, ca ortodocși, nu putem să facem…unele lucruri…pe care alții le fac cu larghețe…

Doamna Lidia Stăniloae spunea despre tatăl ei, în acest sens: „L-am auzit de nenumărate ori pe tata spunând: „Eu sunt preot, nu pot face asta!”. Sau: „Noi suntem o familie de preot și trebuie să ne purtăm ca o familie de preot” [Lidia Stăniloae, Tatăl meu, Dumitru Stăniloae, în Părintele Dumitru Stăniloae – mărturii și evocări, Ed. Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2013, p. 18].

Tot la fel, noi, cu toții, ca ortodocși, dacă suntem conștienți de rolul nostru în Biserică și în lume, de faptul că nu trebuie să smintim prin comportamentul nostru sau să invităm la lene și la relaxare păcătoasă, trebuie să știm că unele lucruri nu sunt…pentru noi.

Lenea, fariseismul, plagiatul, parvenitismul, mimarea durerii și a bucuriei nu sunt pentru noi!

Nu sunt pentru noi stridențele, luxul, indiferența, bădărănia, aroganța!

Chiar dacă avem de suferit din cauza evlaviei sau a bunului nostru simț…trebuie să arătăm că suntem ucenicii lui Dumnezeu și nu ahtiați după notorietate și trai bun cu orice preț.

Conștiința de sine începe cândva…când Dumnezeu dorește acest lucru.

Pentru mine a început când încă nu învățasem să merg în picioare…și am găsit o nucă. O nucă pe jos…căzută din ciocul ciorilor, care ne furau nucile din pom…

Și nu mă interesa să o sparg (nu știam că nucile se sparg…sau ce e o nucă)…ci doar să văd ce e în ea…

Și faptul de-a dori să văd ce e în ea…a devenit fundamental pentru mine…pentru că atunci, ca și azi, mă interesează să pătrund în lucruri cu mintea mea…pentru ca să contemplu ce sunt…

Nu să posed ce sunt lucrurile…ci să le contemplu!

Mai târziu, când mi-am dat seama că aceasta a fost prima conștientizare de sine a mea…și că mi-am pus problema cunoașterii practice în termenii contemplării…am înțeles că sensul meu, al vieții mele, a început de atunci să îmi fie luminat de Dumnezeu.

Dacă coborâm în noi…dacă ne rejudecăm continuu viața și experiențele, este imposibil să nu ajungem, cu harul lui Dumnezeu, la rolul nostru în viață. La lucrurile de care suntem în stare…și care ne împlinesc.

De aceea, când văd oameni care se întreabă ce să facă, chiar și la vârste de 30, 50, 70…e semn că le e lene să se muncească cu cunoașterea de sine.

Dumnezeule Cel veșnic, dă-ne tuturor să ne cunoaștem pe noi înșine…și să ne facem proprii chemării pe care Tu ne-ai dat-o! Dă-ne, Doamne, să ne uimim de rațiunile Tale din lucruri și din noi, de sensul vieții noastre, providențiat de milostivirea Ta! Prea Curata mea Treime, dă-ne ochi să ne vedem, ochi duhovnicești, blânzi, ca de porumbiță, pentru ca, prin toate ale noastre, să Te slăvim pe Tine în vecii vecilor. Amin!