Predică despre conștiința de sine [15 februarie 2014]

Iubiții mei,

un scriitor român contemporan consideră că „literatura română e o literatură europeană normală, cu autori hiperconştienţi de arta lor, foarte teh­nici, complecşi şi totuşi uşor de înţeles şi iubit” [Mircea Cărtărescu, Pururi tînăr, înfășurat în pixeli (din periodice), Ed. Humanitas, București, 2003, p. 200]. Și îi dau dreptate!

Pentru că nu poți să scrii literatură de calitate fără să știi cine ești. Fără să ai puterea de a descrie lucrurile, de a le descrie într-un mod personal, de a le intui esența lor, de a le dezvăluie universalitatea în experiența umană.

Iar dacă, pentru literatură, e nevoie să te cunoști pe tine însuți…cu atât mai mult e important să știi cine ești ca om al credinței.

Pentru că literatura poate fi și un efort autonomist, ghetoizant, disprețuitor la adresa semenilor…pe când statutul nostru eclesial este incompatibil cu…lipsa de relație cu Dumnezeu și cu oamenii.

Intrarea noastră în Biserică, prin Botez, este intrarea în relație harică cu Dumnezeu și un început al comuniunii de viață și de iubire în trupul mistic/ tainic al Bisericii.

Dumnezeiescul Botez ne face locașuri ale slavei Dumnezeului treimic dar și mădulare ale Bisericii. Organe vii ale Bisericii, fiecare având rostul nostru personal și daruri personale de la Dumnezeu.

De aceea, Biserica, atât ca spațiu eclesial dar și ca mod de a fi, e locul unde noi ne dăm seama cine suntem, ce vrem, ce trebuie să facem.

Biserica e locul unde noi simțim prezența lui Dumnezeu și unde aflăm că suntem oameni creați de Dumnezeu și nu animale instinctuale.

Iar prezența Lui și conștientizarea faptului că suntem lucrul mâinilor Sale dă multă lumină vieții noastre, mult sens, multă liniște, pentru că știm spre Cine să ne îndreptăm întrebările, dorințele, așteptările.

Am privit atent, adesea, cum se închină copiii la Sfintele Icoane…

Ei nu văd pictură…ci o persoană!

Ei pupă Icoana…dar văd mai departe de ea…după cum noi, privind o fotografie a unei ființe iubite…o vedem de departe…dar o vedem și în noi.

Adică copiii intuiesc într-un mod curat sensul teologiei icoanei: acela de a vedea prin materie…persoana vie din Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că Icoana e deschidere spre Dumnezeu și spre Sfinții Lui și nu închidere în lume, în spațiu, în artă…

Icoana ne pune în relație de iubire…cu Dumnezeu, pe când primirea lui Hristos euharistic, ne aduce în noi simțirea persoanei Lui, care e curățire, delicatețe, gingășie, bucurie, entuziasm, iertare, avânt spre bine, sfințenie.

Noi avem nevoie să Îl mâncăm și să Îl bem pe Dumnezeu, avem nevoie să ascultăm cuvintele Lui, să înțelegem dogmele Sale revelate, avem nevoie de continua Sa iertare sacramentală pentru că păcătuim și iar păcătuim…și avem nevoie de curăția Lui.

Pentru că atunci când am înțeles că Biserica Lui e Biserica curăției și a sfințeniei…păcatele nu ne mai satisfac, chiar dacă sunt plăceri scurte, rapide, dezolante…

Conștientizarea de sine adevărată este eclesială.

Doar ca om al Bisericii înțelegi ce înseamnă nevoia de mântuire. Care e o nevoie dogoritoare, copleșitoare…care e totuna cu dorul nostru cel mai profund după curăție, după sfințenie, după înțelegere experimentală, practică.

De aceea, Tudor Arghezi dorea o vedere mistică a lui Dumnezeu, conform versului său: „Vreau să Te pipăi şi să urlu: Este!”. Mulți doresc asta…

Însă vederea dumnezeiască este o urmare a curățirii de patimi și nu a orgoliului!

Experiența mistică o trăiești pentru că ai nevoie de ea…și nu pentru ca să faci paradă de ea!

…Pentru ca să ne cunoaștem pe noi înșine…trebuie să ne vedem în oglinda poruncilor lui Dumnezeu.

Trebuie să învățăm poruncile lui Dumnezeu pe măsură ce le punem în practică.

Și copiii, prima oară, învață să se roage, să postească, să stea în genunchi, să fie cuminți, să fie atenți, să fie respectuoși, să fie ascultători, să caute frumusețea interioară.

Trebuie să învățăm să iertăm.

Trebuie să învățăm să ascultăm oamenii.

Trebuie să învățăm să nu mințim…și să nu ne mințim.

Păcatul atrage rușinea. Când rușinea se înstăpânește în noi…e semn că am devenit oamenii pe care nu ni-i dorim.

A fura…înseamnă și a risipi timpul, energia pe lucruri care nu duc nicăieri.

A desfrâna înseamnă…și a ne moleși interior.

A nu cinsti pe cineva pentru ceea ce este…înseamnă a-l invidia.

Cunoașterea teologiei dumnezeiești și a faptelor dumnezeiești ale evlaviei înseamnă a ucenici la școala revelației lui Dumnezeu.

Pe măsură ce cântăm, ce citim, ce slujim în Biserică, fiecare din postura noastră…ne înțelegem rolul și locul în lume.

Tocmai de aceea optăm pentru a trăi în societate, pentru a avea o familie…sau pentru a intra într-o Mănăstire.

Opțiunea noastră o verificăm în Biserică.

Dacă ne tragem puterea duhovnicească din comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii, atunci oriunde am fi…găsim o împlinire pe fiecare zi prin ceea ce facem.

De aceea, conștientizarea de sine este un continuu și nu doar o clipă.

Pe fiecare zi avem nevoie să rămânem…în ceea ce știm că suntem.

Motiv pentru care, ca ortodocși, nu putem să facem…unele lucruri…pe care alții le fac cu larghețe…

Doamna Lidia Stăniloae spunea despre tatăl ei, în acest sens: „L-am auzit de nenumărate ori pe tata spunând: „Eu sunt preot, nu pot face asta!”. Sau: „Noi suntem o familie de preot și trebuie să ne purtăm ca o familie de preot” [Lidia Stăniloae, Tatăl meu, Dumitru Stăniloae, în Părintele Dumitru Stăniloae – mărturii și evocări, Ed. Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2013, p. 18].

Tot la fel, noi, cu toții, ca ortodocși, dacă suntem conștienți de rolul nostru în Biserică și în lume, de faptul că nu trebuie să smintim prin comportamentul nostru sau să invităm la lene și la relaxare păcătoasă, trebuie să știm că unele lucruri nu sunt…pentru noi.

Lenea, fariseismul, plagiatul, parvenitismul, mimarea durerii și a bucuriei nu sunt pentru noi!

Nu sunt pentru noi stridențele, luxul, indiferența, bădărănia, aroganța!

Chiar dacă avem de suferit din cauza evlaviei sau a bunului nostru simț…trebuie să arătăm că suntem ucenicii lui Dumnezeu și nu ahtiați după notorietate și trai bun cu orice preț.

Conștiința de sine începe cândva…când Dumnezeu dorește acest lucru.

Pentru mine a început când încă nu învățasem să merg în picioare…și am găsit o nucă. O nucă pe jos…căzută din ciocul ciorilor, care ne furau nucile din pom…

Și nu mă interesa să o sparg (nu știam că nucile se sparg…sau ce e o nucă)…ci doar să văd ce e în ea…

Și faptul de-a dori să văd ce e în ea…a devenit fundamental pentru mine…pentru că atunci, ca și azi, mă interesează să pătrund în lucruri cu mintea mea…pentru ca să contemplu ce sunt…

Nu să posed ce sunt lucrurile…ci să le contemplu!

Mai târziu, când mi-am dat seama că aceasta a fost prima conștientizare de sine a mea…și că mi-am pus problema cunoașterii practice în termenii contemplării…am înțeles că sensul meu, al vieții mele, a început de atunci să îmi fie luminat de Dumnezeu.

Dacă coborâm în noi…dacă ne rejudecăm continuu viața și experiențele, este imposibil să nu ajungem, cu harul lui Dumnezeu, la rolul nostru în viață. La lucrurile de care suntem în stare…și care ne împlinesc.

De aceea, când văd oameni care se întreabă ce să facă, chiar și la vârste de 30, 50, 70…e semn că le e lene să se muncească cu cunoașterea de sine.

Dumnezeule Cel veșnic, dă-ne tuturor să ne cunoaștem pe noi înșine…și să ne facem proprii chemării pe care Tu ne-ai dat-o! Dă-ne, Doamne, să ne uimim de rațiunile Tale din lucruri și din noi, de sensul vieții noastre, providențiat de milostivirea Ta! Prea Curata mea Treime, dă-ne ochi să ne vedem, ochi duhovnicești, blânzi, ca de porumbiță, pentru ca, prin toate ale noastre, să Te slăvim pe Tine în vecii vecilor. Amin!