Doctrina Trinității sociale în teologia lui Cornelius Plantinga jr. [2]
Ciprian Simuț, Doctrina Trinității sociale în teologia lui Cornelius Plantinga jr., editare teologică de Corneliu C. Simuț, editare literară de Ramona Simuț, Ed. Universității Emanuel, Oradea, 2011, 160 p.
*
Partea întâi…
*
Cap. 3: Dezvoltarea doctrinei despre Trinitate, p. 41.
Care începe cu fraza: „Părinții bisericii sunt considerați teologi ce nu au avut o concepție bine conturată despre Trinitate”, p. 41. Ce nesimțire! Dacă ei nu au avut…cine mai are?!
Asta o crede Simuț, Plantinga, alții?
Plantinga jr. crede că Sfinții Părinți (care?) erau modaliști în materie de triadologie, p. 41.
Marcionismul, gnosticismul, p. 43, subordinațianismul, p. 44.
În p. 45, autorul vorbește despre Sfântul Fotie fără să-l citeze și spune că „filioque atacă Trinitatea la nivelul supunerii Persoanelor”, p. 45. Fals! Filioque desființează relațiile de originare. În loc ca Fiul să Se nască și Duhul Sfânt să purceadă din Tatăl, Filioque vorbește despre o depersonalizare/ contopire a Tatălui și a Fiului ca să Îl producă pe Duhul Sfânt.
Însă Plantinga jr. are dreptate când afirmă: „dacă Tatăl și Fiul [și Duhul Sfânt] nu sunt Persoane distincte, nu se poate vorbi despre Trinitate”, p. 48.
În p. 49, autorul insinuează că Luther ar fi considerat mai importantă justificarea decât Treimea iar Calvin ar fi negat Treimea.
Pentru Harnack, „dezvoltarea doctrinei trinitare nu este altceva decât o distorsiune a lui Isus istoric și o grecizare a creștinismului”, p. 53.
În cap. al 4-lea, care începe în p. 57, apofatismul și catafatismul sunt considerate „pericole” și nu explicații ale triadologiei.
Cap. al 5-lea se ocupă cu „relațiile din Treime” și începe în p. 63.
Distincția personală în Treime nu înseamnă separarea persoanelor dumnezeiești, p. 70.
„Cunoașterea reciprocă și deplină dintre Persoanele Trinității stă la baza relației desăvârșite dintre Ele”, p. 72.
Autocunoașterea la Dumnezeu, p. 74.
Unde „se spune” în Scriptură că „Dumnezeu Tatăl este prima dintre Persoanele Trinității”, p. 78, dacă toate persoanele Treimii sunt veșnice și egale?
Numărarea persoanelor dumnezeiești este non-scripturală și non-patristică. Biserica nu vorbește despre Tatăl ca despre „primul”, despre Fiul ca despre „al doilea” și despre Sfântul Duh ca despre „al treilea” în Treime ci persoanele Treimii sunt veșnice/ fără de început, deoființă și egale.
În p. 91, Ciprian folosește grafia: „unitate hipostatică” pentru ipostatică/ personală.
Cap. al 6-lea, Dumnezeu în unitate, începe în p. 93.
E preferabil smerire/ chenoză în loc de subordonare, p. 96. Mai mulți teologi ortodocși vorbesc despre o chenoză a Duhului Sfânt, pe lângă cea a Fiului, pentru că Duhul Sfânt Se smerește continuu în Biserică, dându-ne daruri pe măsura noastră și nu a Lui dar și despre o smerire/ chenoză a Treimii începând cu creația, atâta timp cât Dumnezeu Se pliază în revelația Sa pe înțelegerea noastră, pe cât putem noi cuprinde, nu pe cât e El.
Îmi place termenul distinctivitate. Folosit anterior, dar și în p. 96-97, 99. E al lui Ciprian Simuț sau al lui Corneliu Plantinga jr.?
„Totul este cunoscut întru totul în Trinitate”, p. 100.
Cum să descrie deoființimea „relația dintre esențele Tatălui și a Fiului”, p. 101, când deoființă vorbește despre existența unei singure ființe a celor 3 persoane?
Cum să spună „teologia răsăriteană [ortodoxă]” aberația, cum că „purcederea [Duhului Sfânt] trebuie identificată cu întruparea lui Hristos”, p. 103? Purcedea Duhului din Tatăl e un act veșnic în Treime, ca și nașterea Fiului din Tatăl, pe când întruparea Fiului Se face în timp. Cum să purceadă Duhul Sfânt…doar când Fiul Se întrupează?!
Cred că e o eroare de editare, pentru că, după această afirmație falsă, el spune: „relația dintre cele două este de simultaneitate”, p. 102. Însă simultaneitatea se referă la nașterea Fiului din Tatăl și la purcederea Sfântului Duh din Tatăl.
Nu doar „teologia apuseană” susține că „purcederea Duhului este eternă” ci și teologia ortodoxă, p. 103.
Nu, Biserica nu „recunoaște întâietatea Tatălui față de Fiul și de Duhul”, p. 105 pentru că asta e subordinațianism. Dar nu recunoaște nici „supunerea Duhului față de Fiul și de Tatăl”, p. 105, pentru că e aceeași erezie.
Cap. al 7-lea, început în p. 107, are titlul: „Monoteism trinitar”.
Nu sunt de acord cu faptul că monoteismul vechitestamentar începe în Deut. 6, 4, p. 107. El începe în Fac. 1, 1. Pentru că Dumnezeu a făcut cerul și pământul…și nu dumnezeii sau nimeni.
Nu sunt de acord nici cu faptul că Barth are o triadologie „asemănătoare”, p. 111, Sfântului Augustin.
De ce se tot întoarce Plantinga jr. la „crezul de la Toledo”, p. 116, când acela e filioquist?
Nu, „nu se rezolvă” Filioque, dacă susținem că „Duhul Sfânt purcede din ființa Tatălui, nu din Persoana Sa”, p. 123! Pentru că tocmai în asta constă erezia lui Filioque: în a afirma că ființa „naște” o persoană, când ființa e conținutul persoanei.
Ultimul capitol, al 8-lea, începe în p. 127 și se numește Atributele Trinității sociale.
În p. 131, autorul folosește sintagma „interdependența Persoanelor Trinității”. O repetă și în 132.
De ce tocmai triadologia lui Lateran 4, p. 140, a fost evaluată de Plantinga? Și găsește că „definiția dată la Lateran este mai degrabă incoerentă decât complexă”, p. 143.
Concluziile, p. 145-148. Bibliografia, p. 149-160.
Mai pe scurt: Ciprian s-a învârtit din nou în jurul cozii, fără să ne dovedească faptul că e coerent în afirmații. Lui îi place să dezbată dar nu poate să tragă concluzii. Pentru că nu poate să sintetizeze ceea ce citește.