Doctrina necesității morții lui Cristos în teologia lui Stephen Charnock [1]

Ciprian Simuț, Doctrina necesității morții lui Cristos în teologia lui Stephen Charnock, editare teologică de Corneliu Simuț, editare literară de Ramona Simuț, Ed. Universității Emanuel, Oradea, 2011, 163 p.

***

E ultima carte, din pachetul de 9, pe care am primit-0 în dar, în 2013, de la Corneliu și Ciprian Simuț.

Iar, după cum s-a văzut, eu am comentat totul la vedere și ce am avut de spus despre ele am spus aici, pe față…nu prin „locuri pustii” ale onlineului. Pentru că oamenii mi le-au trimis ca să fiu onest cu ei și nu pentru ca să…îi mângâi pe frunte.

*

Cartea este dedicată „prietenilor de la Editura Roprint, [din] Cluj-Napoca”, cu care autorul a avut o bună colaborare.

Cartea e formată din Introducere, 6 capitole, Concluzii și Bibliografie…și aș numi-o: cartea singurei obsesii.

Pentru că presbiterianul englez Stephen Charnock (1628-1680) a redus întreaga iconomie a mântuirii în Hristos la Cruce.

Înainte de a o dezbate acum, am citit-o până la p. 59…și toată discuția e un reducționism, incalificabil, la moartea Domnului pe Cruce. Adică restul nu mai contează din viața Domnului în trup în afară de Răstignire.

*

Introducerea (p. 9-15) începe cu date despre Charnock, care a fost pastor în Irlanda, p. 9. Ciprian dezbate aici The Necessity of Christ’s Death (Necesitatea morții lui Hristos), p. 9.

Moartea Domnului a fost un plan al Treimii dar și necesară, p. 10.

Cap. 1: Necesitatea morții pe cruce, începe în p. 17. Și ideea necesității morții Domnului e dedusă din Lc. 24, 26, p. 17.

Tot în p. 17, autorul ne vorbește despre niște speculații nescripturale ale lui Charnock: faptul că Sfinții Apostoli „nu au crezut întru totul că Isus era răscumpărătorul lui Israel sau cel puțin aveau dubii” și, la fel, „ucenicii considerau învierea Sa doar o iluzie”.

Și din p. 18 începe minimalizarea operei de mântuire a Domnului. Pentru că, susține Charnock, „Isus ar fi putut fi Mesia și fără botez, dar nu fără jertfa pe cruce”.

De ce însă Domnul „nu S-a născut” direct pe Cruce, dacă „doar Crucea” înseamnă întruparea? Și de ce-a mai înviat, dacă Crucea „rezolvă” întreaga dramă a umanității? De ce S-a ridicat din morți plin de slavă și nu șiroind a sânge, dacă Crucea este „mai importantă” decât Învierea, Înălțarea, șederea de-a dreapta Tatălui, adică decât transfigurarea umanității Sale?

Mai pe scurt: de ce niciodată Crucea nu are relevanță ontologică în protestantism și nu produce transfigurare a umanității Sale ci doar legalism?

Însă reducerea mântuirii la Cruce vine din reducerea mântuirii la credință propusă de Martin Luther. Ca să trăiești ca fiu al învierii, să trăiești ortodox adică, trebuie să te transfigurezi, adică să te despătimești continuu. Asta înseamnă muncă zilnică, asceză multă, pentru ca să dezrădăcinezi în tine patimile și să sădești virtuți împreună cu Dumnezeu.

Însă, dacă mântuirea e „doar ce a făcut Hristos pentru noi pe Cruce”, adică „El a făcut tot, pe când eu șomez”, atunci „mântuirea” e doar rodul credinței mele în Jertfa Domnului pe Cruce, fără să mă aștept la vreo schimbare în ființa mea.

Protestanții își închipuie că cred în Hristos și în Jertfa Lui, nu se produce nicio schimbare în persoana lor, dar tot ceea ce trăiesc ei e declarat ca fiind „mântuire”. Pentru că credința nu are relevanță ontologică pentru om în lumea protestantă și neoprotestantă. Credința lor nu îl transfigurează pe om, ci e doar o declarație de iubire…în absența iubirii.

Pentru mine, ca ortodox, întreaga problematică protestantă a soteriologiei e o glumă. O șaradă penibilă. Pentru că mântuirea lor nu are nicio evidență. E ca genialitatea fără operă sau ca fecioria fără curăție. Și cred că, în afara ațipirii conștiinței cu „o mântuire intelectualistă”, nu oferă nimic celor credincioși.

Mai pe scurt: credincioșii „reformei” sunt trași pe sfoară…pentru că „reforma” protestantă e o măcelărire a Bisericii și nu o transfigurare a ei.

Cine plătește însă prețul falsei eclesialități?…

În p. 19, Charnock distinge între necesitate și obligativitate și spune că moartea lui Hristos era necesară dar nu obligatorie. Și „astfel, voința lui Cristos a rămas neafectată”, p. 19. Însă toată teologia lui Stephen Charnock nu are la bază dogma hristologică a Bisericii una, așa cum am văzut în cazul lui Plantinga jr., ci o sumă de presupuneri, pornind de la Scriptură, despre ceea ce a făcut Hristos pentru noi.

Am văzut și în cartea anterioară…dar și aici, spre exemplu în p. 21, faptul că Ciprian Simuț a preluat sintagma: „în cadrul” din modul de a vorbi al teologilor ortodocși.

Eu folosesc adesea două sintagme: „în cadrul Treimii”, în interiorul Ei sau la nivelul relațiilor personale din Treime sau „la nivelul Treimii”, în contextul: a ridicat umanitatea Sa la nivelul Treime sau în sânul sau în interiorul Treimii.

În p. 21 el o folosește astfel: „în cadrul celor trei Persoane ale Trinității”.

În p. 22: „natura umană, fiind inferioară lui Dumnezeu, simte și reacționează în mod natural diferit la planul divin”. Nu, umanitatea lui Hristos nu reacționează în mod natural diferit față de dumnezeire, pentru că umanitatea Sa a fost enipostaziată/ inclusă în persoana lui Hristos și ea este întotdeauna ascultătoare dumnezeirii Sale, pentru că ambele sunt activate și personalizate de persoana lui Hristos. De aceea nu decid niciodată firile lui Hristos ci doar persoana lui Hristos.

Însă de ce trebuia să introducă Charnock necesitatea în Treime, p. 22, când mila și bunătatea lui Dumnezeu sunt prea-îndestulătoare pentru mântuirea noastră? Cum să introduci automatismul necesității în Treime, Care este expresia celei mai abisale și incognoscibile libertăți și iubiri interpersonale?

Decizia morții Domnului a fost luată de Treime „înainte de creație”, p. 24. De ce nu a spus de-a dreptul: din veșnicie?

Charnock se fundamentează pe Francis Bacon (citează o carte a lui reeditată în 1824) ca să afirme că „Isus Cristos ar fi venit pe pământ chiar dacă omul nu ar fi păcătuit”, p. 25. Însă această afirmație este a Sfântului Maxim Mărturisitorul, care nu a trăit în secolul al 19-lea…

În p. 25, Bacon afirmă că „Dumnezeu a știut că ființa pe care urma s-o creeze va fi imperfectă, astfel moartea lui Cristos a fost oarecum necesară”. Însă omul nu a fost creat de Dumnezeu ca o ființă „imperfectă”/ nedesăvârșită și de aceea a păcătuit, ci el a păcătuit pentru că a ales rău. A vorbi despre imperfecțiunea omului ca dat originar e o blasfemie la adresa lui Dumnezeu.