Predică despre libertate [19 februarie 2014]

Iubiții mei,

unul dintre cele mai mari daruri pe care le-am primit de la Dumnezeu cu toții e acela de a fi liberi. De a fi liberi să alegem ceea ce ne dorim.

Viața, sănătatea și libertatea sunt trioul de daruri dumnezeiești prin care Îl putem cunoaște pe Dumnezeu.

Tocmai de aceea, a alege binele care ne împlinește sau a alege răul care ne distruge, înseamnă a ne alege propria cale în cunoștință de cauză.

Și întreaga istorie a lumii e o nesfârșită sumă de alegeri, bune sau rele, care au personalizat pe oameni sau i-a făcut să se urâțească interior nespus de mult.

Protopărinții noștri, Adam și Eva, fiind amăgiți de Satana, au călcat porunca lui Dumnezeu și au cunoscut consecințele dramatice ale păcatului: nevederea slavei lui Dumnezeu, greul, suferința, îmbătrânirea continuă și moartea.

Însă apoi s-au pocăit de fapta lor, după cum spune Tradiția Bisericii și îi vedem în Icoana Învierii Domnului, cum sunt ridicați din Iad de către Domnul, ei fiind între Sfinții Împărăției lui Dumnezeu.

Sfântul Adam e cel pe care Domnul îl ține de mână, în alb iar Sfânta Eva, mama tuturor celor vii, e în roșu, în spatele soțului ei și cu brațele întinse către Domnul…căci El e adevărata viață a întregii umanități.

Au ales păcatul…dar au ales și pocăința.

Iar mulți dintre Sfinții Bisericii au fost niște păcătoși notorii dar care, mai apoi, au cunoscut și iertarea lui Dumnezeu și umplerea de slava Lui. Pentru că au înțeles că viciile nu îi duc la niciun bine, însă viața cu Dumnezeu e adevărata și sfânta viață a oamenilor.

Pentru că nu e nimic mai frumos decât a-L alege pe Dumnezeu în cunoștință de cauză și din toată ființa ta.

Nu cred că aș fi fost un om credincios, dacă mi s-ar fi spus că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu, Care nu iubește libertatea ci ne-a predestinat pe unii, din veci, la moarte iar pe alții la viață.

După cum nu-mi plac dictatorii, nu mi-ar fi plăcut nici acest fel de dumnezeu cu vederi înguste, fricoase.

Nu-mi place predestinarea, soarta, fatumul, fatalitatea, implacabilul.

Nu-mi plac întâmplarea, lucrurile aleatorii, lipsa de certitudini, de lucruri clare.

După cum nu îmi plac nici jocurile prestabilite, nici rebusurile cu un singur fel de răspuns, nu îmi plac oamenii care au răspunsuri calpe la probleme complexe, pentru că nu îmi plac situațiile…în care nu poți să optezi. În care nu poți să mergi pe scurtătură…pe unde vrei tu…pentru că simți că e mai propriu pentru tine…

Și nici dumneavoastră nu cred că suportați ca cineva să ia decizii în locul dumneavoastră.

Iar când un om sau o societate se osifică, se mașinalizează, când fac pe fiecare zi același lucru, fără bucurie, fără împlinire, fără entuziasm…nici omul și nici societatea nu sunt normali.

Pentru că normalitatea înseamnă întotdeauna o alegere…și întotdeauna alegerea se face într-un spațiu al libertății și al bucuriei.

În In. 8, 31-32, Domnul are un cuvânt pentru iudeii care crezuseră în El.

Și El le spune: „Dacă voi rămâneți în cuvântul Meu, cu adevărat ucenicii Mei sunteți. Și veți cunoaște adevărul [tin alitian], și adevărul vă va face liberi [elefterosi]” [In. 18, 31-32, GNT].

Pentru că a rămâne în cuvântul/ în ascultarea de El înseamnă a face toate ale Lui cu iubire și cu încredere totală, desăvârșită în Hristos Dumnezeu.

Căci asta e iubirea adevărată pentru Dumnezeu: în care ești cu totul integrat în ea…și nu doar la nivel rațional sau de decizii. Și nu doar de ochii lumii. Și nu doar pentru ca să pari „credincios”.

Ești așa tot timpul, și în culcare și în sculare…pentru că iubirea pentru El e toată viața ta.

Dumnezeu Se iubește cu totul, deplin…și tocmai împlinind poruncile Lui cunoaștem adevărurile Sale, adevăruri care ne fac tot mai liberi de neștiință, de prostie, de patimi, pentru că aflăm cum să luptăm împotriva la tot felul de patimi.

Tocmai de aceea, adevărata libertate vine din adevărul lui Dumnezeu, pe când păcatul vine din mințirea de sine. Din socotirea viciului și a păcatului drept „un bine”, când el este o anti-frumusețe interioară.

Dar ca să nu mai păcătuiești trebuie să afli adevărul despre ce înseamnă păcat și ce înseamnă virtute. Și acest adevăr îl învățăm de la Dumnezeu.

Însă nu putem învăța nimic de la nimeni…dacă nu vrem.

Și a vrea face parte din chipul lui Dumnezeu în om, ca și a gândi și a dori, a acționa.

Tocmai de aceea împlinirea omului în relația cu Dumnezeu e sinergia/ conlucrarea dintre voia lui Dumnezeu și voia noastră de a fi și de a rămâne cu El.

Și în întreaga existență așa stau lucrurile: muncim pentru că dorim, ne iubim pentru că ne înțelegem reciproc, ne întâlnim pentru că avem lucruri în comun, scriem pentru că avem aceleași valori, sperăm pentru că privim în aceeași direcție.

Însă cum ar arăta o lume în care…nu ai putea să alegi nimic…ci aerul, mâncarea, casele, hainele, viețile oamenilor ar fi la fel?

Cum ar arăta o lume fără diversitate și fără opinii personale?

Nici nu ne putem imagina așa ceva la cote mari!

Pentru că omul e creat de Dumnezeu ca să aleagă, ca să experimenteze, ca să se bucure de viață, de viața cu El, pentru că aceasta e împlinirea lui.

De aceea, în viața Bisericii, când vorbim de ascultare duhovnicească încercăm să ne descoperim adevărata libertate: libertatea de a ne bucura, cu toată ființa noastră, de binele lui Dumnezeu.

Iar a renunța la păcat, la alegeri rele, la obiceiuri păcătoase, în ascultarea liberă, dorită, față de un Părinte duhovnicesc, înseamnă a experimenta adevărul despre tine, adevăr care te face tot mai liber de posesivitatea maladivă, păcătoasă, asupra ta, asupra lucrurilor tale, asupra perspectivei tale față de viață.

Iudeii, care primiseră sfaturile de mai sus, i-au replicat Domnului că ei nu sunt sclavii/ robii nimănui [In. 8, 33]. Însă El le-a spus, ceea ce ne spune și nouă: „tot cel care face păcatul [tin amartian], sclav/ rob [dulos] este păcatului” [In. 8, 34].

Însă suntem sclavi pentru că alegem păcatul…și nu pentru că nu știm că păcătuim și de aceea ajungem păcătoși fără știința noastră.

Nu, nu ajungem păcătoși fără să vrem, după cum nu ajungem nici Sfinți fără să vrem!

Ci în tot lucrul pe care îl facem în viața noastră trebuie să vrem, să alegem, să înfăptuim.

De aceea, păcatul și virtutea se fac în urma unor alegeri personale, iar judecata Domnului ține cont de alegerile noastre.

Pentru că devenim ceea ce alegem să fim.

Nu ajungem oi sau capre [Mt. 25, 33] pentru că ne-a luat valul…ci pentru că alegem să fim ori oi ascultătoare ale lui Dumnezeu, ori capre neascultătoare de Dumnezeu.

Deciziile ne aparțin…iar deciziile noastre sunt binecuvântarea sau blestemul nostru.

De aceea, iubiții mei, trebuie să iubiți libertatea oamenilor, pentru că e un dar al lui Dumnezeu!

Să o iubiți și în cei Sfinți cât și în cei păcătoși, pentru că ea arată că omul poate alege, că are demnitatea de-a alege și nu e un robot.

Însă suntem răspunzători de libertatea noastră de-a alege, pentru că, pe baza ei, ne deschidem drumul spre Rai sau spre Iad.

Dumnezeu să ne lumineze tuturor mintea pentru ca să alegem voia lui Dumnezeu în detrimentul voii noastre și adevărul Său eliberator în detrimentul conjecturilor noastre oarbe despre adevăr!

Și trăind în adevărul Său, cu adevărat, vom vedea cum libertatea duhovnicească crește în noi, deopotrivă cu încrederea în Dumnezeu și cu recunoștința imensă pentru mila Sa copleșitoare față de noi. Amin!