Sfantul Ierarh Caesarius de Arles

Iubiții mei,

în prima predică despre teologia Sfântului Caesarius de Arles am discutat primele 6 predici ale sale din FC 31. Și în ele am descoperit atenția sa cuvioasă față de Scriptură și contemplațiile sale mistice la Scriptură.

A 7-a predică, Sfântul Caesarius și-o începe vorbind despre dulceața Sfintelor Scripturi, pe care o simți în tine, atunci când te ocupi, pe fiecare zi, cu citirea de câteva ore a Scripturii [FC 31, p. 45]. Atunci te umpli de bucurie, spune el, pentru că se împlinește cu tine spusa ei, că „la legea Domnului va cugeta ziua și noaptea” [Ps. 1, 2] [Idem, p. 45-46]. Căci în „hambarul inimilor voastre trebuie să fiți în stare să pregătiți grâul cel duhovnicesc și să depozitați mărgăritarele Scripturii în vistieria sufletelor voastre” [Idem, p. 46].

Sfintele Scripturi nu sunt cărți pur omenești, el accentuând insuflarea lor dumnezeiască. Pentru că ele „ne-au fost trimise nouă, ca niște scrisori, din patria noastră cerească. Patria noastră e Paradisul, și Părinții noștri sunt Patriarhii, Profeții, Apostolii și Mucenicii. Îngerii sunt locuitorii ei, Hristos este Împăratul nostru” [Ibidem].

După discuția despre insuflarea dumnezeiască a Scripturii, Ierarhul nostru vorbește despre căderea lui Adam în păcat și despre existența noastră ca exilați pe acest pământ [Ibidem]. Dar după ce ni i-a trimis pe Patriarhi și Profeți, a coborât El Însuși la noi [Idem, p. 46-47], „pentru ca să ne elibereze din tirania și îngâmfarea Diavolului, și prin exemplul blândeții Sale să ne îndemne la adevărata umilință, prin suferințele Patimilor Sale să ne elibereze pe noi de povara Vrăjmașului nostru celui vechi, să coboare întru Iad ca să mântuiască Sfinții cei vechi, care au fost ținuți robi de păcatul strămoșesc, să urce în înălțime, ca să trimită pe Sfântul Duh din cer, ca să ne întărească pe noi împotriva lațurilor Diavolului, și să trimită pe Apostolii Săi ca să predice Împărăția lui Dumnezeu de la un capăt la celălalt al lumii” [Idem, p. 47].

Și deodată, într-o singură frază fluviu, am intrat în teologia dogmatică a Sfântului Caesarius! Care ne vorbește despre răscumpărarea prin Hristos, despre adevărata viață creștină, despre scoaterea Sfinților Vechiului Testament din Iad, despre Înălțarea Sa la cer și trimiterea Duhului Sfânt, care ne ajută împotriva demonilor și ne întărește în propovăduirea credinței.

Finalul predicii a 7-a e triadologic: „Poate El [Fiul] va binevoi a ne da aceasta, Care dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt trăiește și împărățește” [Idem, p. 49].

Referindu-se la „ochii inimii” noastre, autorul ne spune că „sunt asupriți de relele obiceiuri [pe care le avem și de aceea], ei nu numai că nu sunt în stare să primească lumina cuvintelor lui Dumnezeu, ci, mai mult [decât atât], sunt chinuiți cu durere mare, dacă aceasta îi silește pe ei” [Idem, p. 51]. Pe cale de consecință, pentru a putea primi și vedea lumina lui Dumnezeu trebuie să ne curățim de patimi. Căci „dragostea pentru lume” ne face să nu putem primi „dulceața lui Hristos” în lăuntrul nostru [Idem, p. 52].

Mâncarea duhului nostru, ne spune Sfântul Caesarius, e formată din „faptele evlaviei” [Idem, p. 53]. Și avem și în predica a 8-a un final triadologic [Idem, p. 54].

Odată cu predica a 9-a, el începe un comentariu la Crezul Bisericii [Ibidem]. Și ne spune că „credința este în nădejde”, pe când „viața este în realitate”, numind viață sălășluirea în Împărăția lui Dumnezeu [Ibidem]. Pentru Sfântul Caesarius, Crezul Bisericii este „o construcție nespus de frumoasă, care are un început bun”, adică credința în Dumnezeu [Idem, p. 55]. Dumnezeu este „fundamentul, viața veșnică, culmea” [Ibidem] întregii bunătăți și sfințenii. Iar credința „este intrarea în viață, începutul căii, fundamentul mântuirii. [Iar] dacă un om gândește că el cuprinde sfintele taine mai degrabă prin înțelegere decât prin credință, el este aidoma cuiva care părăsește calea și caută o alta, zidind o clădire fără fundație sau căutând o intrare printr-un zid închis” [Ibidem].

Iar aici el numește înțelegere, înțelegerea filosofică, autonomistă, care disprețuiește credința și consideră că poate afla alt adevăr decât cel revelat Bisericii.

Însă din aceeași pagină 55, conștientizăm faptul că Sfântul Caesarius de Arles nu comentează Crezul niceo-constantinopolitan, adică Crezul ecumenic ci Crezul apostolic. Și dacă a făcut acest lucru e semn că Crezul apostolic era mult mai cunoscut în eparhia sa decât cel ecumenic, creat în 381.

Textul Crezului apostolic, pe care el nu îl numește apostolic ci doar Crezul, e acesta: „Eu cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernic, Făcătorul cerului și al pământului. Eu cred în Iisus Hristos, Unul-născut al Său, Fiul cel veșnic. El a fost zămislit de la Duhul Sfânt [și] a fost născut de Fecioara Maria. El a suferit sub Ponțiu Pilat, a fost răstignit, a murit și a fost îngropat. El S-a pogorât întru Iad. A treia zi El a înviat din morți [și] S-a înălțat întru cer. El stă de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul. De acolo, El va veni să judece viii și morții. Eu cred în Duhul Sfânt, [în] Sfânta Biserică catolică, [în] comuniunea Sfinților, [în] iertarea păcatelor, [în] învierea trupurilor [și în] viața veșnică. Amin” [Ibidem].

Anterior, în predica a 3-a, el a introdus Crezul Sfântului Atanasie cel Mare/ Crezul atanasian [Idem, p. 26-28], referindu-se astfel la două crezuri, pe care romano-catolicii le folosesc și astăzi, dar nu s-a referit și la Crezul ecumenic al Bisericii, alcătuit la Sinodul II Ecumenic și care este normativ pentru întreaga Biserică.

„Toți creștinii se odihnesc în Treime” [Idem, p. 56], în Dumnezeul treimic. Cu această afirmație plină de frumusețe își începe el comentariul la Crezul Sfinților Apostoli! Și Dumnezeu are „o ființă fără început și sfârșit” iar Fiul este egal cu Tatăl [Ibidem]. Și se amintește de Ponțiu Pilat în Crez, pentru ca să se indice faptul că Acela a fost Hristosul, Cel care a fost osândit de către guvernatorul Ponțiu Pilat la moarte [Idem, p. 57]. Iar expresia „de-a dreapta” Tatălui, ne atenționează el, nu trebuie înțeleasă trupește, pentru că ea indică „slava dumnezeiască” [Idem, p. 58].

Sfântul Duh e împreună cinstit cu Tatăl și cu Fiul iar „în Sfânta Treime niciuna [dintre persoane] nu trebuie crezută mai mare sau mai mică” [Ibidem]. „Pentru că puterea și demnitatea [persoanelor] Treimii este egală [Ibidem].

A 10-a predică a Sfântului Caesarius începe prin a sublinia cu putere faptul că fiecare persoană a Treimii este Dumnezeu dar că „nu avem trei dumnezei, ci numai unul” [Idem, p. 59]. Dar după ce afirmă că Fiul este egal cu Tatăl după dumnezeire, dar inferior Lui după umanitate, autorul nostru, din păcate, propovăduiește pe Filioque, considerând că „Sfântul Duh purcede din Ambii”, adică din Tatăl și din Fiul. Fără a face vreo precizare referitoare la consecințele pe care le dezvoltă opinia filioquistă.

Însă Biserica Ortodoxă nu acceptă această învățătură eretică, pe care romano-catolicii dar și protestanții o propovăduiesc, ci rămâne la afirmația scripturală a Domnului: „Care din Tatăl purcede” [In. 15, 26, GNT].

Sfântul Ierarh Caesarius mărturisește pururea fecioria Maicii Domnului și lipsa ei de păcat [FC 31, p. 59]. Domnul a fost răstignit „pentru păcatele noastre” [Ibidem] și El a coborât în Iad, pentru a-i scoate pe cei Drepți din Iad și a-i lua cu Sine în Paradisul ceresc [Idem, p. 60]. Lucru pe care îl mărturisește atât cultul cât și iconografia Bisericii Ortodoxe.

Domnul „a asumat trupul omenesc” și „a îndurat toate…ca să ne scoată pe noi din ghearele Iadului” [Ibidem]. Referindu-se la potirul suferinței pe care îl beau Sfinții Mucenici, Sfântul Caesarius atestă faptul că Sfântul Apostol Petru a fost răstignit, iar că Sfântului Apostol Pavel i s-a tăiat capul [Idem, p. 61]. Pentru că datele despre modul cum au murit cei doi Sfinți Apostoli și alți mulți Sfinți ai Biserici erau tezaurizate de Biserică. Pentru că viețile Sfinților erau arhivate și păstrate cu sfințenie de către Biserică. Căci altfel cum ar mai fi ajuns la noi, viețile și cărțile și lucrurile și Sfintele Moaște ale Sfinților, dacă Biserica ar fi fost indiferentă față de ele?

În predica a 11-a, Sfântul Caesarius vrea să ne explice de ce Domnul ne-a eliberat pe noi prin Patimile Sale și nu prin puterea Sa [Idem, p. 62]. Și el afirmă că, „fără îndoială, Domnul nostru putea să-l biruie pe Diavol și să-l elibereze pe om din robia lui prin puterea Sa dumnezeiască” [Ibidem]. Însă El a luat trupul nostru, „„în asemănarea trupului păcatului” [Rom. 8, 3]…deși El a fost fără păcat…împlinind astfel dreptatea și condamnând păcatul în trup” [Idem, p. 64].

Pe Cruce, Domnul „a îndepărtat păcatul lumii, a distrus moartea și l-a biruit pe Diavolul” [Ibidem]. El a suferit toate cu răbdare [Idem, p. 65], pentru că „a împlinit taina Crucii, rațiunea pentru care El a venit întru lume. Adică prin aceasta a șters înscrisul păcatului, și puterea Vrăjmașului, pe care l-a momit prin cârligul Crucii, a stăpânit-o. [Și] pe când dreptatea și rațiunea au fost păstrate, Diavolul a pierdut prada pe care o apucase” [Ibidem].

De aceea, moartea Domnului este spre folosul omului, pentru că, prin moartea Sa, Hristos a plătit datoria lui Adam către Dumnezeu [Idem, p. 65-66]. Căci păcatul strămoșesc nu putea să fie iertat cu ușurință [Idem, p. 66] și de aceea a fost nevoie de jertfa Domnului. Iar El a biruit „nu prin putere, ci prin umilință; nu prin violență, ci prin dreptate” [Ibidem] puterea demonilor.

În a 12-a predică, Sfântul Ierarh Caesarius afirmă că credința nu ne eliberează de una singură ci e nevoie și de faptele credinței [Idem, p. 69]. Și el spune, „deși un om trebuie să împlinească, dacă e posibil, tot ceea ce el a făgăduit, atunci prima făgăduință minunată pe care noi am făcut-o lui Dumnezeu, când noi am fost renăscuți în Botez, ar trebui în mod special să o păzim, cu ajutorul Său. [Căci] noi am fost întrebați la Botez, dacă ne vom lepăda de Diavol, de pompa/ alaiul/ fastul lui, și de lucrurile lui. [Și] noi am răspuns, în mod liber, că ne vom lepăda de ele” [Ibidem].

Astfel, ierarhul nostru atestă învățătura Bisericii cum că credința și faptele bune sunt de nedespărțit, alături de har, în mântuirea noastră dar, în același timp, că lepădările de Satana erau realități liturgice și ale Bisericii din Franța secolului al 6-lea d. Hr. Iar Sfântul Caesarius ne sfătuiește aici să ne împlinim făgăduințele pe care I le-am făcut lui Dumnezeu [Ibidem].

În 12. 4, el vorbește despre „Taina Botezului” [Idem, p. 70]. Iar „cel care crede [în Dumnezeu], dar [căruia] îi lipsește făptuirea, este numit aidoma demonilor…[căci] demonii cred că Dumnezeu există, dar ei nu împlinesc ceea ce El poruncește” [Idem, p. 72]. De aceea, cel care nu are fapte bune este un om necredincios, pentru că el nu împlinește făgăduințele pe care le-a făcut la Botez [Ibidem].

În 12. 6, el vorbește despre faptul, că „întreaga virtute a credinței…constă în două lucruri: primul,…ca noi să credem foarte ferm că ceea ce Dumnezeu a făgăduit este adevărat, celălalt [fiind], ca să ne fixăm/ stabilim în mințile noastre că ceea ce Dumnezeu ne-a amenințat nu e fals” [Idem, p. 73]. De aceea, trebuie să credem cu întreaga inimă și minte că pe măsura faptelor bune făcute vom primi și răsplătirea promisă și, la fel, fără nicio ezitare, să credem că, dacă am făcut răul, vom suferi pentru el „pedeapsă fără sfârșit” [Ibidem]. Dar Sfântul Caesarius ne spune și faptul, că vom cunoaște că avem o credință deplină, când vom împlini prin fapte ceea ce am crezut în inima noastră și când ne întoarcem, fără amânare, de la rău pentru a face binele [Ibidem].

Așadar, iubiții mei, curățirea reală de patimi arată că credința noastră e vie și vrea să se odihnească numai în Dumnezeu.

Pentru că credința vie ne umple, prin faptele bune ale evlaviei, de slava lui Dumnezeu cea veșnică.

Iar noi trebuie să ne dorim să fim cu Dumnezeu pentru veșnicie. Amin!