Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 23 februarie 2014

Predică despre repararea timpului personal [23 februarie 2014]

Iubiții mei,

scriind capitolul al 25-lea la cartea mea, aflată în lucru, Atenție teologică, un capitol dedicat Părintelui Dumitru Stăniloae și, în mod expres, teologiei din cartea sa Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, am ajuns la cap. II. 7, care tratează problema timpului personal. Și de acolo a venit ideea acestei predici.

Pentru că Părintele Dumitru vorbește aici despre repararea trecutului și a prezentului și despre pregătirea noastră pentru viitor, prin pocăință și rugăciune și milostenie.

Ce spune el? Că ne putem repara trecutul păcătos prin milosteniile față de oameni, în prezent. Și „dacă nu-i mai avem în trup pe cei față de care ne-am făcut vinovați, îi avem pe alții cărora le putem face bine. Și prin aceasta facem bucurie lui Dumnezeu și celor cărora le-am făcut rău în trecut, căci ei văd din regretul pentru relele ce le-am făcut lor, faptul că ne simțim îndemnați să facem bine acum altora, îndreptându-ne pe noi înșine din cauza lor, deci și față de ei” [Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, ed. îngrijită de Camil Marius Dădârlat, col. Oikoumene. Mari autori creștini, Ed. Cristal, București, 1995, p. 138].

Astfel, noi, în prezent, putem îndrepta lucrurile din trecutul nostru, dar și din trecutul întregii umanități, pentru că ne putem ruga și da milostenie pentru cei care, în trecutul Bisericii și al lumii, au greșit într-un fel sau altul.

Putem „repara urmele trecutului”, insistă Părintele Dumitru, căci „generațiile din toate timpurile se pot ajuta unele pe altele să înainteze spre veșnicie și spre comuniunea între ele” [Ibidem].  Pentru că ne putem pocăi pentru păcatele pe care le-am făcut și ne putem hotărî să trăim cuvios, pentru un viitor mai bun [Idem, p. 139]. Astfel vom face din timpul nostru personal „o unitate și o forță de înaintare spre veșnicie”, în loc să „îl fărâmițăm în clipe prezente fără legătură între ele” [Ibidem].

Însă cum devine timpul nostru personal, cu trecutul, prezentul și viitorul lui, o unitate și o forță de înaintare? Prin asumarea întregii noastre vieți ca dar adus lui Dumnezeu. Pentru că pocăința noastră înseamnă curățirea noastră de păcate, prin care ne prezentăm lui Dumnezeu ca daruri ale milei Sale.

Tocmai pentru că știm cine ne curățește și de ce, noi venim cu tot sufletul la Dumnezeu și ne pare rău de toate relele pe care le-am făcut. Însă, în același timp, simțim din plin mila și prezența Lui în viața noastră, lucru care ne dinamizează foarte mult rugăciunea și dăruirea.

Noi, ortodocșii, ținem foarte mult să ne pomenim morții. Să-i punem pe toți înaintea lui Dumnezeu și să stăruim pentru iertarea lor.

Și e semn de mare iubire și prețuire pentru ei atitudinea noastră. Pentru că astfel arătăm că nu îi scoatem din istorie și din propria noastră istorie personală cu ei, ci le ținem vie prezența, personalitatea, țelul vieții lor.

Iar dacă ceva se va schimba, în mod fundamental, și nu-i vom mai pomeni, e semn că ne-am pierdut iubirea și încrederea în iubire. Pentru că iubirea niciodată nu crede în moarte, nu acceptă moartea, pentru că ea îl simte pe cel iubit ca viu. Și așa este: el e viu și simțirea noastră nu e doar o proiecție mentală personală!

Și pomenim sute de nume la Sfânta Liturghie, pe lângă parastase, tocmai pentru că nu ne privim morții în afara vieții ci în viață. Toți cei morți sunt în veșnicie, sunt vii…dar noi îi vrem pe toți în Raiul lui Dumnezeu.

De aceea nu vrem orice fel de viață pentru cei adormiți ai noștri (căci și Iadul e viață) ci vrem viața cu Dumnezeu pentru ei. Așa că pomenirile noastre sunt un ajutor pentru ei, o continuare a eforturilor lor de curățire de patimi dar și un ajutor pentru noi, pentru că și noi avem nevoie continuă de curățire interioară.

Și toate pomenirile și slujbele noastre sunt o vindecare a întregii umanități și un mod de unire duhovnicească între noi. Pentru că arătăm că ne pasă, că gândim creștinește, că gândim ca Dumnezeu problema vieții oamenilor, pentru că El caută mântuirea întregii lumi și nu doar a unora.

Însă pomenirile celor adormiți sunt și o sfințire a lumii, a materiei lumii, nu numai a oamenilor. Pentru că facem pomenire cu colivă, cu colaci, cu vin, cu fructe, cu mâncăruri de tot felul…și pe toate le binecuvântăm și le sfințim. Mâncarea pentru cei adormiți e privită astfel ca o milostenie plină de dragoste, ca o rugăciune sfântă pentru ei și cei care mănâncă din cele binecuvântate învață să mănânce cu dragoste și cu rugăciune pentru cei adormiți.

Pentru că atunci când primim milostenie pentru cei adormiți ne facem, de fapt, responsabili pentru mântuirea lor. Pentru că astfel suntem rugați să ne rugăm pentru ei. Să îi avem și noi în inima noastră, pentru că am mâncat din dragostea cu care ei sunt iubiți de cei care îi iubesc.

Tocmai de aceea a participa la o înmormântare, la un parastas sau la Sfânta Liturghie înseamnă a participa la iubirea lui Dumnezeu pentru oameni și la iubirea oamenilor pentru Dumnezeu și între ei. Pentru că nu ne ocupăm numai cu retrăirea iconomiei mântuirii noastre ci participăm, deopotrivă, și la asumarea și purtarea întregii umanități, dimpreună cu Domnul, în rugăciune.

La Proscomidiar, la fiecare Dumnezeiască Liturghie, pe Sfântul Disc, se fac grămăjoare substanțiale de firimituri pentru cei vii și pentru cei adormiți. Fiecare preot vine cu pomenirile sale…și toți suntem ca nisipul mării, acolo, în fața Domnului. Dacă am conștientiza acest lucru, adică unirea dintre noi, care e harul lui Dumnezeu, am ști să prețuim această unitate sfântă a Bisericii, din care toți facem parte.

Însă pentru a sta în unire cu cel de lângă tine trebuie să vrei acest lucru…și să-l faci să simtă și el acest lucru. La fel, pentru a sta în unire cu strămoșii tăi și cu întreaga umanitate, prin rugăciune și milostenie, trebuie să faci aceste gesturi, prin care ei să simtă că ești una cu ei, în duhul tău, cu aspirațiile lor, cu viața lor.

Așa că a repara istoria înseamnă a ne repara relațiile cu noi și cu întreaga umanitate. A repara istoria înseamnă a o înțelege, a dori să o înțelegem cât mai firesc cu putință, cât mai aproape de ea, dar din ipostaza noastră de oameni care avem nevoie de atenție și de ajutorul altora. Pentru că nu numai alții au nevoie de noi ci și noi avem nevoie de alții. Iar prezența Sfinților lui Dumnezeu în viața noastră, a tuturor, arată nevoia noastră profundă de alții, de rugăciunea și de sprijinul altora.

Acum, la lăsatul secului de carne, când am mâncat ultima dată carne înainte de Paști, vă rog să vă puneți problema împăcării cu toți, prin rugăciune, înaintea lui Dumnezeu!

Și vă garantez, din proprie experiență, că a cere mântuirea tuturor e o mare bucurie și o mare eliberare de egoism, de posesivitate, de aroganță, de singurătate, de obtuzitate, de indiferență, de lene…

Vă rog să experimentați acest lucru în ființa dumneavoastră, acum, înainte de culcare…sau în orice zi a vieții dumneavoastră!

Pentru că veți simți, din ce în ce mai mult, să vă rugați pentru toți, tot mai mult și mai mult, pentru că asta vă va împlini tot mai mult.

Pace și putere de la Dumnezeu în tot acest post care ne stă înainte! Amin.

Doctrina necesității morții lui Cristos în teologia lui Stephen Charnock [2]

Ciprian Simuț, Doctrina necesității morții lui Cristos în teologia lui Stephen Charnock, editare teologică de Corneliu Simuț, editare literară de Ramona Simuț, Ed. Universității Emanuel, Oradea, 2011, 163 p.

*

Prima parte…

*

Cap. al 2-lea: Aspecte ale morții lui Cristos, p. 29. Care începe cu afirmația: „planul lui Dumnezeu cu privire la suferințele și moartea lui Cristos pe cruce I-a fost destinat în exclusivitate Lui”, p. 29. Scoțând astfel din calcul participarea Tatălui și a Duhului, în mod activ, în iconomia răscumpărării Fiului întrupat.

Tot în p. 29, autorul afirmă: „Dumnezeu a conceput un plan în acord cu necesitatea mântuirii”. Însă când ceva e „necesar” în Dumnezeu, atunci negăm iubirea Lui liberă. Pentru că despre mântuirea omului trebuie să vorbim în termenii iubirii lui Dumnezeu față de om și nu în termenii necesității. Pentru că astfel facem din iubirea lui Dumnezeu un automatism și nu o revărsare a atenției Lui față de noi.

În p. 30 și Dr. Ciprian Simuț a simțit nevoia unui corector la ideea necesității, vorbind despre angajamentul voluntar. Căci Fiul lui Dumnezeu a ales să moară pentru noi, p. 31, pentru că moartea e răsplata pentru păcat, p. 34. Domnul a murit pentru păcatele noastre pe Cruce, p. 35.

Însă în p. 36, autorul spune că „pentru Charnock moartea Fiului este o plată dată lui Satan pentru a răscumpăra omenirea din păcat”. Însă teologia patristică a Bisericii vorbește, la unison, despre faptul că plata răscumpărării a fost dată de Hristos Tatălui, întru Duhul Sfânt, și nu diavolului. Cum să primească Satana preasfântul sânge al Domnului?!

În p. 39 autorul vorbește despre moartea Fiului ca despre „o demonstrare a gloriei” Lui. Însă în toată viața Sa pământească El Și-a arătat slava Sa prin tot ceea ce a făcut și nu a trebuit „să o demonstreze” doar la Cruce. Mai degrabă pe Tabor El Și-a arătat slava Lui, în comparație cu Crucea, când nu mulți au înțeles biruința Lui interioară asupra morții și a păcatului. Pe Tabor și prin învierea Lui cea de a treia zi, El Și-a arătat slava Sa, pentru că toată umanitatea Sa era plin de lumină dumnezeiască.

„Mila fără margini a lui Dumnezeu nu ar avea niciun efect dacă nu ar exista dreptatea lui Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu se manifestă în plinătatea Sa, alături de dreptatea Sa. Ambele sunt infinite, dar nu se contrazic. Dumnezeu nu este o ființă a contradicțiilor lăuntrice”, p. 45.

Dumnezeu nu tratează păcatul cu ușurință, p. 46. El „este dispus să pedepsească omul și să nu-l câștige cu orice preț”, p. 46. Să nu-l răscumpere oricum.

Fiul întrupat S-a supus istoriei și timpului. S-a supus îmbătrânirii, p. 47.

Însă Charnock vorbește de moartea lui Hristos ca despre „o onorare” a Tatălui, atâta timp cât, prin potențiala lipsă a morții Lui, El L-ar fi „dezonorat” pe Dumnezeu, p. 48. În p. 49, după onoare se folosește altă cutumă medievală occidentală: satisfacția. Căci, spune, autorul, „prin suferință, Fiul satisface dreptatea cerută de Tatăl”. Însă mântuirea nu e nici onorare a Tatălui și nici satisfacție adusă Tatălui ci e manifestarea iubirii responsabile a lui Dumnezeu față de noi. Răscumpărarea este iubire enormă pentru noi, care nu are deloc de-a face cu o perspectivă juridică, exterioară, ci cu perspectiva de vindecare a propriei noastre ontologii.

Cap. al 3-lea se ocupă de o ipoteză fabulatorie: ce s-a fi întâmplat, dacă Hristos „ar fi refuzat” să moară pentru noi? Și începe în p. 51. Nu mi-am pus niciodată această întrebare până acum. Pentru că nu își are rostul.

„Iertarea păcatelor a fost rezultatul direct al faptului că Isus Cristos este Dumnezeu”, p. 55.

În p. 58, Charnock apelează la un alt reducționism: patimile Lui „sunt mai importante” decât moartea Sa. Pentru că autorul spune: „El [Charnock] afirmă că moartea Fiului nu ar fi rezolvat nimic fără patimile pe care le-a îndurat. Moartea Sa nu ar fi rezolvat nimic, ci doar ar fi marcat moartea lui Dumnezeu, pentru că acesta S-ar fi negat pe Sine sau propria Sa ființă”, p. 58. Pentru că Stephen Charnock e interesat de Cruce ca suferință răscumpărătoare și nu de suferința ca transfigurare interioară a umanității Sale, pe care Domnul a început să o lucreze din prima clipă a întrupării Sale. În acest fel, Crucea e privită instrumentalist de Charnock, pentru că ea „rezolvă” păcatul omului, prin care omul L-a ultragiat pe Dumnezeu dar nu aduce omului vindecare ontologică. Însă întregul parcurs al iconomiei Fiului îl umple pe om de slavă dumnezeiască și nu înseamnă doar iertare de păcate. Iertarea e doar începutul îndumnezeirii.

Cap. al 4-lea începe în p. 73 și tratează despre „elementele esențiale ale mântuirii”. Adică despre „dragostea și dreptatea lui Dumnezeu”, p. 73. Însă peste tot în carte discuția despre răscumpărare înseamnă „satisfacție” și nu transfigurare.

Din p. 77, autorul schimbă pe satisfacție cu ispășire, dar îl folosește cu același sens. În p. 80, autorul folosește sintagma „infinitatea păcatului” care e în conflict cu „infinitatea lui Dumnezeu”, p. 80. Eu n-aș fi folosit niciodată sintagma „infinitatea păcatului”, chiar dacă cunosc dezvoltarea imensă a păcatelor. Pentru că nu aș fi pus, față în față, ceva care nu are ființă, adică păcatul, cu Cel mai presus de ființă, adică cu Dumnezeu.

O altă afirmație aiurea pentru un ortodox: „păcatul este materia spirituală în care se naște omul”, p. 82. Păcatul nu e materie, nu există materie spirituală și omul consimte păcatului, pentru că păcatul nu e una cu ființa umană.

În discuția despre sufletul lui Hristos, Charnock distinge între rolul trupului și cel al sufletului în răscumpărarea noastră, deși această distincție nu are fundament scriptural: „după cum numai în trupul lui Cristos putea fi rezolvată iertarea păcatelor, numai în sufletul Fiului putea fi rezolvată iertarea”, p. 85.

Ideea imputării, p. 89, e o altă nuanță medievală în discuția despre răscumpărare, care, ca și onorare și satisfacție, nu sună deloc bine în tratarea mântuirii noastre.

În p. 91, autorul spune că „o ipoteză plauzibilă” pentru „imputarea” păcatelor noastre lui Hristos a fost „momentul Ghețimani”. Însă El era Mielul lui Dumnezeu, Care purta păcatele lumii, de când S-a întrupat și nu le-a purtat doar în apropierea Răstignirii.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno