Ciprian Simuț, Doctrina necesității morții lui Cristos în teologia lui Stephen Charnock, editare teologică de Corneliu Simuț, editare literară de Ramona Simuț, Ed. Universității Emanuel, Oradea, 2011, 163 p.

*

Prima parte…

*

Cap. al 2-lea: Aspecte ale morții lui Cristos, p. 29. Care începe cu afirmația: „planul lui Dumnezeu cu privire la suferințele și moartea lui Cristos pe cruce I-a fost destinat în exclusivitate Lui”, p. 29. Scoțând astfel din calcul participarea Tatălui și a Duhului, în mod activ, în iconomia răscumpărării Fiului întrupat.

Tot în p. 29, autorul afirmă: „Dumnezeu a conceput un plan în acord cu necesitatea mântuirii”. Însă când ceva e „necesar” în Dumnezeu, atunci negăm iubirea Lui liberă. Pentru că despre mântuirea omului trebuie să vorbim în termenii iubirii lui Dumnezeu față de om și nu în termenii necesității. Pentru că astfel facem din iubirea lui Dumnezeu un automatism și nu o revărsare a atenției Lui față de noi.

În p. 30 și Dr. Ciprian Simuț a simțit nevoia unui corector la ideea necesității, vorbind despre angajamentul voluntar. Căci Fiul lui Dumnezeu a ales să moară pentru noi, p. 31, pentru că moartea e răsplata pentru păcat, p. 34. Domnul a murit pentru păcatele noastre pe Cruce, p. 35.

Însă în p. 36, autorul spune că „pentru Charnock moartea Fiului este o plată dată lui Satan pentru a răscumpăra omenirea din păcat”. Însă teologia patristică a Bisericii vorbește, la unison, despre faptul că plata răscumpărării a fost dată de Hristos Tatălui, întru Duhul Sfânt, și nu diavolului. Cum să primească Satana preasfântul sânge al Domnului?!

În p. 39 autorul vorbește despre moartea Fiului ca despre „o demonstrare a gloriei” Lui. Însă în toată viața Sa pământească El Și-a arătat slava Sa prin tot ceea ce a făcut și nu a trebuit „să o demonstreze” doar la Cruce. Mai degrabă pe Tabor El Și-a arătat slava Lui, în comparație cu Crucea, când nu mulți au înțeles biruința Lui interioară asupra morții și a păcatului. Pe Tabor și prin învierea Lui cea de a treia zi, El Și-a arătat slava Sa, pentru că toată umanitatea Sa era plin de lumină dumnezeiască.

„Mila fără margini a lui Dumnezeu nu ar avea niciun efect dacă nu ar exista dreptatea lui Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu se manifestă în plinătatea Sa, alături de dreptatea Sa. Ambele sunt infinite, dar nu se contrazic. Dumnezeu nu este o ființă a contradicțiilor lăuntrice”, p. 45.

Dumnezeu nu tratează păcatul cu ușurință, p. 46. El „este dispus să pedepsească omul și să nu-l câștige cu orice preț”, p. 46. Să nu-l răscumpere oricum.

Fiul întrupat S-a supus istoriei și timpului. S-a supus îmbătrânirii, p. 47.

Însă Charnock vorbește de moartea lui Hristos ca despre „o onorare” a Tatălui, atâta timp cât, prin potențiala lipsă a morții Lui, El L-ar fi „dezonorat” pe Dumnezeu, p. 48. În p. 49, după onoare se folosește altă cutumă medievală occidentală: satisfacția. Căci, spune, autorul, „prin suferință, Fiul satisface dreptatea cerută de Tatăl”. Însă mântuirea nu e nici onorare a Tatălui și nici satisfacție adusă Tatălui ci e manifestarea iubirii responsabile a lui Dumnezeu față de noi. Răscumpărarea este iubire enormă pentru noi, care nu are deloc de-a face cu o perspectivă juridică, exterioară, ci cu perspectiva de vindecare a propriei noastre ontologii.

Cap. al 3-lea se ocupă de o ipoteză fabulatorie: ce s-a fi întâmplat, dacă Hristos „ar fi refuzat” să moară pentru noi? Și începe în p. 51. Nu mi-am pus niciodată această întrebare până acum. Pentru că nu își are rostul.

„Iertarea păcatelor a fost rezultatul direct al faptului că Isus Cristos este Dumnezeu”, p. 55.

În p. 58, Charnock apelează la un alt reducționism: patimile Lui „sunt mai importante” decât moartea Sa. Pentru că autorul spune: „El [Charnock] afirmă că moartea Fiului nu ar fi rezolvat nimic fără patimile pe care le-a îndurat. Moartea Sa nu ar fi rezolvat nimic, ci doar ar fi marcat moartea lui Dumnezeu, pentru că acesta S-ar fi negat pe Sine sau propria Sa ființă”, p. 58. Pentru că Stephen Charnock e interesat de Cruce ca suferință răscumpărătoare și nu de suferința ca transfigurare interioară a umanității Sale, pe care Domnul a început să o lucreze din prima clipă a întrupării Sale. În acest fel, Crucea e privită instrumentalist de Charnock, pentru că ea „rezolvă” păcatul omului, prin care omul L-a ultragiat pe Dumnezeu dar nu aduce omului vindecare ontologică. Însă întregul parcurs al iconomiei Fiului îl umple pe om de slavă dumnezeiască și nu înseamnă doar iertare de păcate. Iertarea e doar începutul îndumnezeirii.

Cap. al 4-lea începe în p. 73 și tratează despre „elementele esențiale ale mântuirii”. Adică despre „dragostea și dreptatea lui Dumnezeu”, p. 73. Însă peste tot în carte discuția despre răscumpărare înseamnă „satisfacție” și nu transfigurare.

Din p. 77, autorul schimbă pe satisfacție cu ispășire, dar îl folosește cu același sens. În p. 80, autorul folosește sintagma „infinitatea păcatului” care e în conflict cu „infinitatea lui Dumnezeu”, p. 80. Eu n-aș fi folosit niciodată sintagma „infinitatea păcatului”, chiar dacă cunosc dezvoltarea imensă a păcatelor. Pentru că nu aș fi pus, față în față, ceva care nu are ființă, adică păcatul, cu Cel mai presus de ființă, adică cu Dumnezeu.

O altă afirmație aiurea pentru un ortodox: „păcatul este materia spirituală în care se naște omul”, p. 82. Păcatul nu e materie, nu există materie spirituală și omul consimte păcatului, pentru că păcatul nu e una cu ființa umană.

În discuția despre sufletul lui Hristos, Charnock distinge între rolul trupului și cel al sufletului în răscumpărarea noastră, deși această distincție nu are fundament scriptural: „după cum numai în trupul lui Cristos putea fi rezolvată iertarea păcatelor, numai în sufletul Fiului putea fi rezolvată iertarea”, p. 85.

Ideea imputării, p. 89, e o altă nuanță medievală în discuția despre răscumpărare, care, ca și onorare și satisfacție, nu sună deloc bine în tratarea mântuirii noastre.

În p. 91, autorul spune că „o ipoteză plauzibilă” pentru „imputarea” păcatelor noastre lui Hristos a fost „momentul Ghețimani”. Însă El era Mielul lui Dumnezeu, Care purta păcatele lumii, de când S-a întrupat și nu le-a purtat doar în apropierea Răstignirii.

Did you like this? Share it: