Iubiții mei,

scriind capitolul al 25-lea la cartea mea, aflată în lucru, Atenție teologică, un capitol dedicat Părintelui Dumitru Stăniloae și, în mod expres, teologiei din cartea sa Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, am ajuns la cap. II. 7, care tratează problema timpului personal. Și de acolo a venit ideea acestei predici.

Pentru că Părintele Dumitru vorbește aici despre repararea trecutului și a prezentului și despre pregătirea noastră pentru viitor, prin pocăință și rugăciune și milostenie.

Ce spune el? Că ne putem repara trecutul păcătos prin milosteniile față de oameni, în prezent. Și „dacă nu-i mai avem în trup pe cei față de care ne-am făcut vinovați, îi avem pe alții cărora le putem face bine. Și prin aceasta facem bucurie lui Dumnezeu și celor cărora le-am făcut rău în trecut, căci ei văd din regretul pentru relele ce le-am făcut lor, faptul că ne simțim îndemnați să facem bine acum altora, îndreptându-ne pe noi înșine din cauza lor, deci și față de ei” [Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, ed. îngrijită de Camil Marius Dădârlat, col. Oikoumene. Mari autori creștini, Ed. Cristal, București, 1995, p. 138].

Astfel, noi, în prezent, putem îndrepta lucrurile din trecutul nostru, dar și din trecutul întregii umanități, pentru că ne putem ruga și da milostenie pentru cei care, în trecutul Bisericii și al lumii, au greșit într-un fel sau altul.

Putem „repara urmele trecutului”, insistă Părintele Dumitru, căci „generațiile din toate timpurile se pot ajuta unele pe altele să înainteze spre veșnicie și spre comuniunea între ele” [Ibidem].  Pentru că ne putem pocăi pentru păcatele pe care le-am făcut și ne putem hotărî să trăim cuvios, pentru un viitor mai bun [Idem, p. 139]. Astfel vom face din timpul nostru personal „o unitate și o forță de înaintare spre veșnicie”, în loc să „îl fărâmițăm în clipe prezente fără legătură între ele” [Ibidem].

Însă cum devine timpul nostru personal, cu trecutul, prezentul și viitorul lui, o unitate și o forță de înaintare? Prin asumarea întregii noastre vieți ca dar adus lui Dumnezeu. Pentru că pocăința noastră înseamnă curățirea noastră de păcate, prin care ne prezentăm lui Dumnezeu ca daruri ale milei Sale.

Tocmai pentru că știm cine ne curățește și de ce, noi venim cu tot sufletul la Dumnezeu și ne pare rău de toate relele pe care le-am făcut. Însă, în același timp, simțim din plin mila și prezența Lui în viața noastră, lucru care ne dinamizează foarte mult rugăciunea și dăruirea.

Noi, ortodocșii, ținem foarte mult să ne pomenim morții. Să-i punem pe toți înaintea lui Dumnezeu și să stăruim pentru iertarea lor.

Și e semn de mare iubire și prețuire pentru ei atitudinea noastră. Pentru că astfel arătăm că nu îi scoatem din istorie și din propria noastră istorie personală cu ei, ci le ținem vie prezența, personalitatea, țelul vieții lor.

Iar dacă ceva se va schimba, în mod fundamental, și nu-i vom mai pomeni, e semn că ne-am pierdut iubirea și încrederea în iubire. Pentru că iubirea niciodată nu crede în moarte, nu acceptă moartea, pentru că ea îl simte pe cel iubit ca viu. Și așa este: el e viu și simțirea noastră nu e doar o proiecție mentală personală!

Și pomenim sute de nume la Sfânta Liturghie, pe lângă parastase, tocmai pentru că nu ne privim morții în afara vieții ci în viață. Toți cei morți sunt în veșnicie, sunt vii…dar noi îi vrem pe toți în Raiul lui Dumnezeu.

De aceea nu vrem orice fel de viață pentru cei adormiți ai noștri (căci și Iadul e viață) ci vrem viața cu Dumnezeu pentru ei. Așa că pomenirile noastre sunt un ajutor pentru ei, o continuare a eforturilor lor de curățire de patimi dar și un ajutor pentru noi, pentru că și noi avem nevoie continuă de curățire interioară.

Și toate pomenirile și slujbele noastre sunt o vindecare a întregii umanități și un mod de unire duhovnicească între noi. Pentru că arătăm că ne pasă, că gândim creștinește, că gândim ca Dumnezeu problema vieții oamenilor, pentru că El caută mântuirea întregii lumi și nu doar a unora.

Însă pomenirile celor adormiți sunt și o sfințire a lumii, a materiei lumii, nu numai a oamenilor. Pentru că facem pomenire cu colivă, cu colaci, cu vin, cu fructe, cu mâncăruri de tot felul…și pe toate le binecuvântăm și le sfințim. Mâncarea pentru cei adormiți e privită astfel ca o milostenie plină de dragoste, ca o rugăciune sfântă pentru ei și cei care mănâncă din cele binecuvântate învață să mănânce cu dragoste și cu rugăciune pentru cei adormiți.

Pentru că atunci când primim milostenie pentru cei adormiți ne facem, de fapt, responsabili pentru mântuirea lor. Pentru că astfel suntem rugați să ne rugăm pentru ei. Să îi avem și noi în inima noastră, pentru că am mâncat din dragostea cu care ei sunt iubiți de cei care îi iubesc.

Tocmai de aceea a participa la o înmormântare, la un parastas sau la Sfânta Liturghie înseamnă a participa la iubirea lui Dumnezeu pentru oameni și la iubirea oamenilor pentru Dumnezeu și între ei. Pentru că nu ne ocupăm numai cu retrăirea iconomiei mântuirii noastre ci participăm, deopotrivă, și la asumarea și purtarea întregii umanități, dimpreună cu Domnul, în rugăciune.

La Proscomidiar, la fiecare Dumnezeiască Liturghie, pe Sfântul Disc, se fac grămăjoare substanțiale de firimituri pentru cei vii și pentru cei adormiți. Fiecare preot vine cu pomenirile sale…și toți suntem ca nisipul mării, acolo, în fața Domnului. Dacă am conștientiza acest lucru, adică unirea dintre noi, care e harul lui Dumnezeu, am ști să prețuim această unitate sfântă a Bisericii, din care toți facem parte.

Însă pentru a sta în unire cu cel de lângă tine trebuie să vrei acest lucru…și să-l faci să simtă și el acest lucru. La fel, pentru a sta în unire cu strămoșii tăi și cu întreaga umanitate, prin rugăciune și milostenie, trebuie să faci aceste gesturi, prin care ei să simtă că ești una cu ei, în duhul tău, cu aspirațiile lor, cu viața lor.

Așa că a repara istoria înseamnă a ne repara relațiile cu noi și cu întreaga umanitate. A repara istoria înseamnă a o înțelege, a dori să o înțelegem cât mai firesc cu putință, cât mai aproape de ea, dar din ipostaza noastră de oameni care avem nevoie de atenție și de ajutorul altora. Pentru că nu numai alții au nevoie de noi ci și noi avem nevoie de alții. Iar prezența Sfinților lui Dumnezeu în viața noastră, a tuturor, arată nevoia noastră profundă de alții, de rugăciunea și de sprijinul altora.

Acum, la lăsatul secului de carne, când am mâncat ultima dată carne înainte de Paști, vă rog să vă puneți problema împăcării cu toți, prin rugăciune, înaintea lui Dumnezeu!

Și vă garantez, din proprie experiență, că a cere mântuirea tuturor e o mare bucurie și o mare eliberare de egoism, de posesivitate, de aroganță, de singurătate, de obtuzitate, de indiferență, de lene…

Vă rog să experimentați acest lucru în ființa dumneavoastră, acum, înainte de culcare…sau în orice zi a vieții dumneavoastră!

Pentru că veți simți, din ce în ce mai mult, să vă rugați pentru toți, tot mai mult și mai mult, pentru că asta vă va împlini tot mai mult.

Pace și putere de la Dumnezeu în tot acest post care ne stă înainte! Amin.

Did you like this? Share it: