Predica a 4-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles

Prima, a doua și a treia.

***

Iubiții mei,

teologia e plină de logică duhovnicească, pentru că teologia e revelație dumnezeiască.

Teologii Bisericii își însușesc, pas cu pas, prin viața lor eclesială, această profundă supralogică dumnezeiască, pentru că văd cum dogmele credinței au legătură interioară între ele.

De aceea, vom merge mai departe în teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles, pentru ca să vedem modul în care acesta cunoaște și discută adevărurile dumnezeiești ale Bisericii.

În predica a 25-a, el vorbește din nou despre faptele bune ale credinței și subliniază că lui „Hristos Îi este foame acum, fraților, pentru că în persoanele tuturor săracilor El Însuși binevoiește să Îi fie foame și sete [FC 31, p. 128]. Dar, totodată, că El ne va răsplăti nouă în ceruri, pentru ceea ce El a primit de la noi, ca milostenie, prin intermediul săracilor [Ibidem]. A 26-a predică e tot despre milostenie, vorbind despre milă ca despre ceva „dulce și bun” [Idem, p. 132], pentru că ea e plină de harul lui Dumnezeu. Și folosește, ca și în predica anterioară, expresia: „dă un ban lui Hristos, dacă dorești să primești Împărăția Lui” [Idem, p. 134], prin Hristos înțelegându-se aici: săracii. Pentru că lor trebuie să le dăm milostenie ca lui Hristos Însuși.

În predica a 27-a, Părintele nostru face referire la Păstorul Sfântului Apostol Erma, vorbindu-ne despre parabola ulmului și a viței de vie [Idem, p. 135]. Și găsește că ulmul este omul bogat dar fără milostenie, pentru că ulmul are frunze dar nu are rod, pe când vița de vie este chipul slujitorilor lui Dumnezeu, care arată faptele credinței lor [Idem, p. 135-136]. În a 28-a predică, care este tot despre faptele milei, autorul nostru accentuează legătura intimă între Capul Bisericii și trupul Bisericii, care sunt credincioșii. Căci, spune el, „ei [Apostolii] au văzut Capul, dar au crezut despre trup, noi vedem trupul, de aceea credem despre Cap” [Idem, p. 141].

În 31. 4, el vorbește despre pedepsele cele veșnice ale Iadului [Idem, p. 156]. Iar focul din Iad „turbează în mine, deși mă cruță [nu mă nimicește]; chinuie, deși mă păstrează [în existență]” [Idem, p. 157]. Arătând prin cele două cuplete lingvistice, că focul Iadului ne chinuie veșnic dar fără a ne nimici ontologic.

În 31. 5, Sfântul Caesarius folosește expresia: omul este „zidit de mâna lui Dumnezeu” [Ibidem]. Pe când predica a 32-a are un titlu interesat și realist până azi: „O mustrare a celor care fac mereu milostenii dar comit jafuri și adultere pe fiecare zi”…Deși astăzi sunt tot mai puțini cei care fac milostenii, dar nu sunt puțini hoții și adulterinii. A 33-a este despre zeciuieli/ taxe față de stat, rostită „înainte de nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” [Idem, p. 162]. Ceea ce arată că partea occidentală a Bisericii, în secolul al 6-lea, cunoștea praznicul nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, pe care noi îl sărbătorim astăzi pe 24 iunie.

În 33. 3, el declară adulterul un lucru „fără rațiune” [Idem, p. 165] iar din 33. 4 vorbește despre praznicul nașterii Sfântului Ioan Botezătorul ca despre un praznic bucuros [Idem, p. 166]. Însă, ca și azi, cu Drăgaica noastră, Sfântul Caesarius îi atenționează să nu facă de ziua Sfântului Ioan fapte păgânești: „Nimeni să nu îndrăznească, de praznicul Sfântului Ioan, să se scalde în izvoare sau în mlaștini sau în râuri, noaptea sau dimineața în zori. Căci acest obicei vrednic de plâns a rămas de la păgâni” [Idem, p. 166-167]. Tot aici, el ne sfătuiește să nu cântăm cântece desfrânate cu gura cu care ne împărtășim cu Hristos euharistic [Idem, p. 167].

A 34-a predică a sa are drept subiect iubirea de părinți [Ibidem], el punând în prim-plan grija față de familie, apoi față de rude, de slujitori și de săraci [Idem, p. 168]. A 35-a începe cu afirmația, că fiecare prăznuire sfântă a Bisericii este o pregătire pentru Sfânta Euharistie [Idem, p. 171]. Adică împărtășirea euharistică este scopul fundamental al Dumnezeieștii Liturghii.

A 36-a este despre iubirea vrăjmașilor noștri. Pentru că trebuie să ne iubim vrăjmașii la fel ca pe prieteni [Idem, p. 176]. Însă vrăjmașul nostru, subliniază Sfântul Caesarius, este și propriul său vrăjmaș [Idem, p. 178]. De aceea, noi îl iubim pentru că e creația lui Dumnezeu dar urâm păcatul, pe care Diavolul l-a introdus în el cu consimțământul său [Ibidem]. Pentru că așa face și Dumnezeu: „urăște boala dar iubește omul bolnav” [Idem, p. 179].

Continuă subiectul și în predica a 37-a. În 37. 3, el îl numește pe Sfântul Întâi-Mucenic Ștefan „primul slăvit exemplu al urmării lui Hristos” [Idem, p. 185]. În 37. 4, Sfântul Caesarius distinge între poruncă și sfat evanghelic. Iar iubirea de vrăjmași e o poruncă dumnezeiască, pe când sfaturi evanghelice sunt fecioria, abținerea de la vin și carne, a vinde toate și a le împărți săracilor. Tot porunci dumnezeiești sunt și a face dreptate, a ne feri de rău și a face binele [Idem, p. 186].

În 39. 6, Postul Învierii Domnului este de 40 de zile [Idem, p. 189] iar Paștiul reprezintă viața veșnică [Idem, p. 199] în comentariul augustinian, pe care autorul îl citează. Sfinții Moise și Ilie au postit 40 de zile și la fel și Domnul [Ibidem]. De aceea, postul nostru, care va începe peste o săptămână, ca și în vechime, are tot 40 de zile. Predica a 40-a începe cu o afirmație revelațională foarte importantă și anume: „judecățile lui Dumnezeu sunt, adesea, ascunse…dar ele nu sunt niciodată nedrepte” [Idem, p. 200]. Adică ce face Dumnezeu cu noi nu e niciodată nedrept, chiar dacă ni se pare că suferința, chinul nostru este excedentar. Pentru că pe măsura durerilor, a nedreptăților și a suferințelor de tot felul e și harul și bucuria veșnică.

Predica a 41-a are un titlu postmodern: „Despre indecența familiarității cu femei străine și despre martiriu” [Idem, p. 203]. Pentru că îmbină lucruri care, în mod aparent, nu se pot discuta „în aceeași” predică. Însă într-o predică se pot discuta multe lucruri, toate lucrurile, numai să nu ai preconcepția că „unele lucruri sunt de nediscutat”.

Prima afirmație a predicii a 41-a e aceea că nu trebuie să contestăm faptul că nu pot fi și azi Mucenici. Pentru că și timpurile de pace își au Mucenicii lor [Ibidem]. Ba mai mult, timpurile de pace au Mucenici făcuți pe tăcute, fără ochi prea mulți, pentru că se lucrează cu perfidie împotriva oamenilor Sfinți. Te omoară pe mutește…sau îți înscenează moartea de așa manieră, încât să pară…„întâmplătoare”. Numai că Dumnezeu Își știe Mucenicii, și pe cei de pe timp de pace și pe cei din timpuri furibunde de persecuție. Toți sunt Sfinții Lui Mucenici și El nu îi uită pe niciunul. De aceea, uitarea noastră vinovată, a oamenilor, față de Sfinți, nu înseamnă și o uitare din partea lui Dumnezeu.

În 41. 3 găsim dezlegarea titlului predicii a 41-a: pentru că se vorbește despre „martirizarea zilnică” [Idem, p. 205] a noastră în lupta cu patimile. Iar femeia, pusă lângă martiriu, a avut scopul de a sublinia faptul că lupta împotriva patimilor este un martiriu continuu.

În 42. 5 găsim un amănunt foarte important pentru etosul ortodox: „Atât de grav este acest păcat în Roma, [încât], dacă un om dorește să se căsătorească, dar știe că nu e fecior/ virgin, el nu îndrăznește să meargă să ceară binecuvântarea căsătoriei” [Idem, p. 213]. Pentru că fecioria a fost și este o mare virtute a tinereții în Ortodoxie și numai „relaxarea” sexuală a ultimelor decenii a schimbat atmosfera socială în privința moralității.

A 34-a predică se referă la castitatea conjugală și la faptul de a nu avea concubine [Idem, p. 214]. Adulterinul, spune el în 34. 2, este viu cu trupul dar mort cu sufletul [Idem, p. 215]. În 34. 3, Părintele nostru vorbește despre egalitatea bărbatului și a femeii în fața legii lui Dumnezeu [Ibidem]. Pentru că „ei au fost răscumpărați împreună, printr-un singur preț, scumpul sânge al lui Hristos. Ei sunt chemați la aceeași credință și sunt adunați în singurul trup al lui Hristos” [Ibidem]. Ei, bărbatul și femeia, deopotrivă, „au primit Taina Botezului dimpreună, s-au apropiat de altar și au primit Trupul și Sângele Domnului în același timp, și aceleași învățături [ale Bisericii] au fost date pentru ambele sexe” [Idem, p. 216].

Așadar, iubiții mei, de la toți cere Dumnezeu împlinirea poruncilor Sale, pentru că nimeni nu este exceptat de la ele!

Însă Dumnezeul nostru, Cel Căruia noi Îi slujim, e Dumnezeul milelor și al îndurărilor, adică al nesfârșitelor dăruiri de har pentru noi, ca să ne ridicăm din păcatele noastre.

De aceea, nu trebuie să privim relația cu Dumnezeu legalist sau contractual, ci filial. Față de Dumnezeu trebuie să ne manifestăm ca niște fii iubitori și nu ca niște manageri de fabrică neimplicați în viața oamenilor.

Pentru că El dăruie mare milă celui cu inimă sinceră și doritoare de îndreptare și astfel, acela, poate să progreseze foarte mult în bine.

Dumnezeu să ne întărească întru toate, frații și surorile mele, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!