Ciprian Simuț, Doctrina necesității morții lui Cristos în teologia lui Stephen Charnock, editare teologică de Corneliu Simuț, editare literară de Ramona Simuț, Ed. Universității Emanuel, Oradea, 2011, 163 p.

*

Prima și a doua parte…

*

Valabilitatea Jertfei Domnului, spune autorul, începe odată cu moartea Sa, p. 91.

În n. 164, p. 92, Ciprian îl citează pe Bulgakov cu Mielul lui Dumnezeu. Iar în p. 93, el folosește substantivul inocență (inocența Fiului), ca un corelativ al lui curăție, pe care îl folosesc teologii ortodocși.

Din p. 99 începe capitolul al 5-lea, care se numește: Elemente ale lucrării lui Cristos.

Stephen Charnock subliniază că plata păcatului e moartea din perspectiva lui Dumnezeu, p. 102 iar „moartea Fiului este semnul sau dovada supunerii Sale”, p. 105. Față de cine?

Charnock argumentează necesitatea morții Fiului pe baza lui Filip. 2, 8, p. 105 dar folosește In. 10, 28 pentru a explica faptul, că Tatăl I-a cerut Fiului să Își dea viața pentru om, p. 106. De aceea, Fiul „acceptă să Se smerească din proprie inițiativă. Smerirea Fiului are ca scop moartea Sa”, p. 106.

Însă din cum explică Ciprian Simuț perspectiva lui Charnock rezultă că Domnul Și-a luat angajamentul să moară, numai aici, când era pe pământ și nu din veci. Decizia Lui pare una temporală și nu veșnică. Iată pasajul: „Momentul cererii legitimează jertfa și garantează acceptarea ei, dacă este în acord cu cerințele absolute ale lui Dumnezeu. Datorită faptului că Isus Cristos acceptă să moară, El Se angajează să îndeplinească cerința lui Dumnezeu la perfecție”, p. 106-107.

„când Dumnezeu mustră un om, niciodată nu va pedepsi mai mult decât merită păcatul, altfel ar face un abuz. Dacă ar abuza, Dumnezeu nu ar fi drept, deci S-ar nega pe Sine”, p. 109.

În p. 118-119, autorul se întoarce din nou la răscumpărarea ca „satisfacție” și afirmă că trupul Domnului, în perspectiva lui Charnock, „nu a fost pregătit pentru niciun alt scop…decât pentru suferință. [Căci] fără suferință nu putea exista moarte, iar fără moarte nu poate exista ispășire și iertare de păcate”, p. 119.

Pentru că, așa după cum spuneam și altădată, perspectiva răscumpărării, în protestantism, nu conține și aspectul transfigurării trupului ci ea se reduce la moartea ca ispășire a păcatului. De aici și pesimismul ontologic imens al protestantismului, care nu vede nimic bun în existența trupească a omului, nu o vede cu posibilitatea de a fi umplută de slavă, ci tot binele omului e gândit ca „primit”  doar în veșnicie. Pentru că protestantismul a negat total transfigurarea omului începută în istorie mizând, în mod exclusiv, pe transfigurarea ontologică de la parusia Domnului.

Cap. al 6-lea începe în p. 123 și se numește Garanții. În care, ideea primă, e aceea că pedepsirea păcatului în Fiul nu exclude dragostea sau mila lui Dumnezeu față de noi, p. 123. În p. 130, n. 214 e citat Calvin, cu ideea că „lucrarea Fiului [de mântuire] demonstrează valoarea pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu”.

Concluziile, p. 147-152.

Din p. 148, rezultă că decizia morții Domnului e o decizie a Treimii, deși, în carte, ea pare numai o decizie a Fiului.

Iar Charnock leagă necesitatea morții lui Hristos de pedepsirea păcatului, p. 149.

Bibliografie, p. 153-163.

*

Concluzia concluziilor: cele 9 cărți (4 ale lui Corneliu și 5 ale lui Ciprian) ale familiei Simuț au fost o experiență interesantă pentru mine, din care am învățat foarte multe lucruri de amănunt, despre modul de a gândi și de a problematiza a doi teologi baptiști. Lucruri pe care, nu întru totul, le-am detaliat în expunerile mele online.

Indiscutabil, avem de-a face cu doi teologi tineri, care vor să scrie o operă teologică personalizată și au determinarea să o facă. Mi-a plăcut deschiderea lor față de alte confesiuni cât și dorința de a problematiza. Însă, în același timp, am observat în scrisul lor auto-limitările gnoseologice ale protestantismului, cât și perspectiva pesimistă asupra omului și a eshatologiei lui.

Practicând o teologie instrumentalistă și adesea tendențioasă, Corneliu și Ciprian Simuț reușesc însă să se decredibilizeze când vine vorba de punerea față în față cu sursele Tradiției Bisericii. Căci, pe cât sunt de aproape de teologii protestantismului, pe atât sunt de distanți când vine vorba de Sfinții Părinți ai Bisericii. Iar istoria Bisericii, în scrisul lor, e distorsionată în mod voit, pentru ca să rimeze cu teologia baptistă.

Însă cred că o deschidere continuă către sursele Tradiției Bisericii, nu doar către sursele tradiției protestante, din sec. al 16-lea încoace, ar reînvigora substanțial munca de cercetare a celor doi.

De aceea, aștept de la cei doi autori noi surprize editoriale, pe care îmi doresc să le citesc cu aceeași plăcere, ca și pe cele care mi-au fost dăruite.

Did you like this? Share it: