Sfantul Ierarh Caesarius de Arles

Prima, a doua, a treia și a 4-a.

***

Iubiții mei,

în aparență, ni se pare că timpul „ne stă la picioare”. Că „ne așteaptă”. Că ce nu facem astăzi, vom face mâine. Că mâine va fi timp „mai mult” pentru „a face”.

Însă timpul lui „a face” e doar prezentul. Niciodată trecutul sau viitorul! Putem doar să ne plângem trecutului și să cerem, de la Dumnezeu, un viitor pe măsura aspirațiilor noastre…însă doar prezentul este în mâna noastră.

De aceea, Dumnezeiescul Pavel ne învață să fim responsabili față de timpul personal, atunci când ne spune: „răscumpărați vremea/ timpul [exagorazomeni ton cheron], căci zilele sunt rele [oti e imeri ponire isin]” [Efes. 5, 16, GNT]! Și zilele rele sunt zilele grele, pline de ispite și de neputințe și de boli de tot felul, care ne fac să pierdem mult timp, foarte mult timp.

Așa că, în predica de față, să câștigăm ceva timp pentru a aprofunda teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles, așa cum am făcut-o și în cele 4 predici antecedente.

În predica a 44-a, Sfântul Caesarius se ocupă de familie dar începe cu sintagma „praznicele Mucenicilor” [FC 31, p. 220]. Și suntem îndemnați să-i urmăm pe „Fericiții Mucenici” în nevoințele lor, dacă vrem să ne împărtășim împreună cu ei de „fericirea veșnică” [Idem, p. 221].

Însă legarea autorului de martiriu e pentru a vorbi despre feciorie. După ce citează două versete scripturale, în care adulterinii sunt mărturisiți ca improprii Împărăției lui Dumnezeu, Sfântul Caesarius spune: „tinerii, bărbați și femei, care se îndreaptă spre a fi uniți în căsătorie, trebuie să își păstreze fecioria până la căsătoria lor” [Ibidem]. După care, tot în 44. 2, el califică avortul drept o crimă asupra pruncilor nenăscuți [Ibidem]. În 44. 3, după cum a afirmat și într-o predică anterioară, Ierarhul nostru vorbește despre cele câteva zile de feciorie de dinainte de primirea Sfintei Euharistii [Idem, p. 222]. Pentru că împărtășirea noastră cu Domnul, subliniază autorul, trebuie să se facă în „pacea conștiinței” [Ibidem].

Dar, continuă el, „un bun creștin nu ar trebui să trăiască în feciorie doar pentru câteva zile înainte de a se împărtăși, ci el ar trebui să-și cunoască soția [să aibă relații sexuale cu ea] doar când dorește să aibă copii” [Ibidem]. Căci „un bărbat își ia o soție pentru nașterea de prunci, nu de dragul poftei” [Ibidem]. De unde înțelegem, că din perspectiva Sfântului Caesarius, căsătoria este profund ascetică, plăcerea sexuală fiind unită doar cu nașterea de prunci.

Însă autorul nostru nu e un om care nu înțelege ispitele bărbatului căsătorit! Pentru că în 44. 4, el le spune bărbaților: „dacă în ciuda ascultării voastre credincioase vă vedeți asaltați de trup [de pofta desfrânării], și dacă de multe ori sunteți convinși să vă cunoașteți soția fără să doriți copii, dați milostenie în fiecare zi” [Idem, p. 223]. Alături de milostenie el ne invită și la postire, dar, mai presus de toate, la iertarea vrăjmașilor [Ibidem].

La o primă vedere, pare că autorul ne invită să ne plătim, prin milostenii, minutele de plăcere cu soția. Însă el, aici, vede în mod profund izvorul plăcerii sexuale. Pentru că plăcerea sexuală înseamnă dorința de a-l poseda, de a-l stăpâni, de a-l învinge pe celălalt. Cerându-ne milostenie zilnică, milostenia nu face altceva decât să destructureze, din temelie, dorința noastră de a-i stăpâni pe alții. Pentru că mila înseamnă a veni spre alții și nu a-i stăpâni.

Dar mila, alături de post și de iubirea de vrăjmași, e o destructurare enormă a egoismului, a plăcerii de a poseda o femeie, de a te bucura de ea doar la nivelul plăcerii. Așa că Sfântul Caesarius discută aici esența problemei sexuale și ne răspunde la întrebarea: de ce nu ne putem potoli dorințele desfrânate? Și răspunsul lui e acesta: pentru că nu luptăm împotriva lor în mod ascetic, în mod susținut, prin milostenie, rugăciune, post, iertare etc., ci le oferim substanța care la întețește.

De aceea, renunțarea la asceză și la curățirea de patimi înseamnă degringoladă multă la nivel personal și social. Pentru că patimile noastre cresc pe zi ce trece și ne distrug și pe noi și pe cei din jurul nostru și mediul asupra căruia acționăm.

Desfrânarea, ura, violența, rapacitatea acumulate în noi, fără asceză, se manifestă debordant. Lucru care dovedește iar și iar că viața eclesială este etalonul vieții sociale. Că fără cunoașterea lui Dumnezeu, fără lupta cu patimile, fără dorința de a face bine,  societatea devine o bombă cu ceas, care poate exploda oricând.

În 44. 7, autorul ne vorbește despre un alt lucru interesant. El ne spune că un bărbat, care se culcă cu soția sa în perioada de menstruație, va naște copii leproși, epileptici sau demonizați [Idem, p. 225]. În 45. 2, el vorbește despre sufletele noastre și spune că ele sunt „templele vii ale lui Dumnezeu” [Idem, p. 228]. În finalul predicii a 45-a, el se referă la „veșnicul Judecător”, Care ne va răsplăti după faptele noastre [Idem, p. 231].

În predica a 46-a e discutată patima beției. Bineînțeles, e vorba de faptul de a bea alcool și nu apă! Și el vorbește despre viciul beției ca despre o faptă foarte urâtă de Dumnezeu, pentru că e ucigătoare de suflet [Ibidem].

În 46. 8, autorul e conștient de necesitatea absolută a predicării în viața Bisericii, pentru că el o consideră „o obligație înaintea lui Dumnezeu” [Idem, p. 237]. Pentru că a spune adevărul lui Dumnezeu oamenilor e obligația fundamentală a ierarhiei Bisericii. Căci dacă Biserica nu spune adevărul lui Dumnezeu, cine îl poate spune în locul ei? Numai că adevărul lui Dumnezeu trebuie spus cu delicatețea și cu înțelepciunea lui Dumnezeu, cu multă sfințenie. Altfel devine din medicament o mitralieră cu care se omoară oameni.

Și observăm consecințele predicării în Biserică din viețile schimbate, transfigurate ale oamenilor dar și din eșecurile predicatoriale pe care le avem. Pentru că oamenii, pe care nu-i putem convinge de adevărurile lui Dumnezeu, sunt eșecurile noastre predicatoriale și ale Bisericii.

Și în a 47-a tot despre beție a vorbit. Căci s-a referit la acei oameni, care beau atât de mult că își vomită stomacul [Idem, p. 238]. Toate cele din stomac…Însă în 47. 2, el vorbește despre Mucenici și spune: „Mucenicii se nasc în fiecare zi. [Și], într-adevăr, un Mucenic este un martor. De aceea, dacă cineva poartă mărturia adevărului și judecă toate lucrurile cu dreptate, Dumnezeu îl va considera ca mucenicindu-se în toate, căci el îndură pentru mărturia adevărului și a dreptății” [Idem, p. 239].

În 47. 4 se întoarce la discuția despre beție și ne spune că beția nu este un păcat minor. Și tocmai de aceea, datorită lui, vom ajunge să fim chinuiți veșnic în Iad [Idem, p. 240].

Din discuția de până acum asupra teologiei Sfântului Caesarius de Arles, am văzut că el vorbește numai despre Rai și Iad. Nu cunoaște Purgatoriul, despre care va vorbi teologia romano-catolică. Doar o singură dată a avut o expresie filioquistă, însă e un om al ascezei, cerând creștinilor mireni o viață apropiată de cea a monahilor.

Așa că, iubiții mei, a cunoaște adevărul Bisericii din operele Sfinților Părinți înseamnă a afla adevărul de la sursele lui Dumnezeu!

Adică de la aceia întru care, Dumnezeu Însuși, a revărsat bogăție de har și de cunoaștere dumnezeiască.

Iar dacă fugim de cunoașterea lui Dumnezeu, fugim de cunoașterea de sine și de mântuirea noastră.

Dumnezeu să ne întărească pentru postul care ne stă înainte și în toate ispitele și durerile vieții noastre. Amin!

Did you like this? Share it: