crearea, caderea si izgonirea oamenilor din Rai

Iubiții mei,

începem luna lui martie și lăsăm sec de brânză prin întoarcerea spre pocăință. Pentru că ne întoarcem la momentul începutului durerilor noastre: izgonirea Protopărinților noștri din Rai.

Însă ne întoarcem…privind în noi înșine și în întreaga creație urmările dureroase, dramatice, ale acestei izgoniri. Pentru că postul pe care îl începem mâine e o vindecare a noastră de consecințele păcatelor noastre. O vindecare bisericească de bolile sufletului și ale trupului.

Iar vindecările bisericești sunt divino-umane, pentru că Dumnezeu conlucrează cu omul la vindecarea omului.

De aceea, în Sinaxarul acestei duminici ni se spune: „am pătimit [și pătimim] atâtea, pentru că Adam n-a postit o singură dată” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 106]. Iar noi postim de mâine, pentru ca să ne cerceteze Dumnezeu cu harul Său și să ne facă să mergem pe drumul îndumnezeirii noastre, care e drumul omului dintru început [Ibidem].

Și prin aceasta înțelegem de ce e nevoie de cunoașterea trecutului omului și al Bisericii: pentru ca să știm care e scopul vieții noastre și cum trebuie să ne împlinim ontologic. Iar scopul vieții noastre este îndumnezeirea noastră, adică umplerea noastră continuă de har și de virtuți sfinte, care nu se poate face decât în Biserică. De unde înțelegem că scopul omului și al creației e acela de a se înduhovnici prin viața Bisericii, care e centrul de iradiere al Dumnezeului treimic în lume.

De aceea, nu e o eroare faptul că duminica trecută ne-am ocupat de eshatologie și de Judecata Domnului, iar acum ne ocupăm de creație, de primele lucruri și de mântuirea omului. Pentru că mântuirea omului este tema fundamentală a ambelor duminici, numai că în cea de dinainte am văzut împlinirea mântuirii iar în cea de acum, noi punem început ascetic mântuirii. Căci privirea dinspre viitor spre trecut e tot atât de legitimă ca cea dinspre trecut spre viitor, atâta timp cât are în prim-plan ridicarea omului din păcat, prin pocăință și întoarcere, la comuniunea de viață cu Dumnezeu.

Însă ridicarea omului din boala păcatului nu înseamnă doar o vindecare a minții omului de păcat ci o vindecare a întregului om. Pentru că păcatul nu afectează doar o parte din om ci întregul om. Tocmai de aceea și postul, rugăciunea, milostenia, iertarea, privegherea, slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui sunt holistice, vizează întregul om, pentru că prin acestea el se înduhovnicește cu totul.

Protopărinții noștri au fost amăgiți de Satana „prin mâncare” [Idem, p. 99] și păcatul ne-a dezbrăcat de „veșmântul cel de Dumnezeu țesut” [Ibidem], adică de slava Lui. Tocmai de aceea, acest cuvânt dur, izgonire, pe care îl avem în titlul duminicii de față, ne vorbește despre această ieșire a noastră din vorbirea și vederea lui Dumnezeu, din comuniunea cu El.

Iar Protopărinții noștri Adam și Eva, fiind izgoniți/ scoși din Paradis, au plâns păcatul lor, au plâns în cunoștință de cauză, pentru că vedeau în ei consecințele lui. Pentru că ei au căzut din bine, din binele comuniunii cu Dumnezeu, întru care a fost creat omul de către Dumnezeu.

Și, așa cum vă spuneam și altădată, Protopărinții noștri Adam și Eva s-au sfințit prin pocăința lor, s-au îndreptat. Tocmai de aceea, Domnul i-a scos din Iad, la Învierea Sa din morți, dimpreună cu toți Sfinții Vechiului Legământ/ Testament și i-a făcut moștenitori ai Împărăției Sale. Din acest motiv, ei sunt pentru noi, fiii Bisericii, Sfinții Protopărinți Adam și Eva, pentru că noi cunoaștem și păcatul dar și îndreptarea lor. Căci mulți Sfinți sunt amintiți în Scriptură doar cu păcatul lor dar nu și cu îndreptarea lor. Însă datele Sfintele Tradiții, la fel de importante ca și cele ale Sfintei Scripturi, completează cele nespuse în Scriptură și astfel avem Icoana completă a vieții lor.

Iar noi suntem pregătiți pentru post tocmai cu exemplul pocăinței lor, cu exemplul mântuitor al pocăinței lor, pentru ca să ne vindecăm și noi trupul și sufletul de păcate, după cum au făcut-o și Protopărinții noștri cei Sfinți și toți Sfinții, cunoscuți sau necunoscuți de către noi, ai lui Dumnezeu.

Neascultarea Protopărinților [Idem, p. 100] este și realitatea vieții noastre. Pentru că și noi știm cum arată neascultarea de poruncile lui Dumnezeu și care sunt consecințele dramatice ale amăgirii noastre de către demoni. Căci orice călcare de poruncă e o amăgire de sine, pentru că încearcă „o mântuire”, fără Dumnezeu, de durere, de boală, de o nevoie presantă.

Iar când păcatele aduc stricăciune în noi tot mai mult și mai mult, când boala noastră se agravează, medicamentul postului, care înseamnă renunțare brutală la păcate, e amar…dar vindecător în timp. Din acest motiv, postul și rugăciunea și milostenia și toate faptele noastre bune nu sunt motive de laudă ci sunt vindecări/ spălări/ curățiri ale sufletului și ale trupului nostru de păcate.

Căci așa cum nu ne putem lăuda cu faptul că am făcut o operație sau că urmăm un tratament, pentru că asta înseamnă că, anterior, am păcătuit grav față de sănătatea noastră, tot la fel postul, rugăciunea, abținerea de la rele și împlinirea voii lui Dumnezeu sunt necesități vitale pentru noi.

Postul și plângerea păcatelor [Idem, p. 101], tânguirea realității vieții noastre, dimpreună cu cererea milei și a iertării lui Dumnezeu [Idem, p. 106] sunt substanța cântărilor liturgice ale acestei zile și ale Postului Mare.

Pentru că Biserica nu numai că propovăduiește restaurarea omului în relația cu Dumnezeu dar ea are și posibilitatea să înfăptuiască această re-punere a noastră în har, această vindecare și înduhovnicire a ființei noastre. Iar fiecare dintre noi poate da mărturie despre îndreptarea sa în relație cu Dumnezeu. Îndreptare care e o continuă luptă cu păcatul, o continuă ridicare din păcat, o continuă alipire, prin har, de Dumnezeu.

Căci a posti înseamnă a nu mai dori să fii cel de ieri.

A posti înseamnă să vrei să fii altul. Să vrei să fii mereu altul.

Înseamnă să te întraripezi de dorul de Dumnezeu.

Înseamnă să recunoști că ai nevoie de El mai mult decât de sănătatea și de hrana și de apa și de somnul și de liniștea ta.

Postul este o sforțare a întregii noastre ființe spre Dumnezeu, care e umplută de harul Său și e întărită de El pentru a se ruga, pentru a nădăjdui, pentru a iubi, pentru a face lucruri simple dar importante pentru alții.

Postul simplifică nevoile noastre fizice dar amplifică nevoia duhului nostru de a aprofunda adevărurile Lui și de a ne umple de slava Lui.

Postul ne aprinde inima pentru rugăciune și ne face să ne vedem neputințele, durerile, frustrările, neînțelegerile, limitările, aproximările.

De aceea, omul care postește se cunoaște pe sine tot mai mult dar, totodată, cunoaște tot mai mult mila lui Dumnezeu cu el și rolul purtării Sale de grijă în viața sa.

Postul e durere, e neputință, e sleire a trupului…dar e, în același timp, lățire și ardere a minții, e întețire a vâlvătăii iubirii, e claritate în mișcări și în gânduri, e sprinteneală în gesturi, e scăpare de moleșeală, e o vedere, tot mai străvăzătoare, a aproapelui meu.

Cu alte cuvinte, mă nevoiesc puțin și câștig mult!

Pentru că postul e doar începutul meu, dorința mea de a o rupe cu păcatul…căreia Dumnezeu îi iese în ajutor, o sprijină și o împlinește. Și noi vedem, fiecare dintre noi, vedem în noi cum Dumnezeu împlinește gândul nostru cel bun și cum ne ajută să facem pași de uriași…din pașii de furnică ai postului nostru.

Așa că postul, în ultimul rând înseamnă slăbire de kilograme sau dietă medicală, pentru că el înseamnă, mai întâi de toate, vindecare de păcate, punerea noastră sub ascultarea lui Dumnezeu, conducerea noastră de către El spre tot binele.

Iar Evanghelia de azi [Mt. 6, 14-21] a vorbit despre umplerea noastră de har ca despre comoara noastră [v. 21]. Pentru că adevărata comoară e acolo unde ne e inima, adică întreg sufletul nostru. Comoara e în noi, e harul Său, și de aceea trebuie să trăim potrivit comorii lui Dumnezeu din noi, conform vieții duhovnicești.

Așadar, iubiți confrați, „călătoria virtuților s-a deschis” [Triodul, ed. cit., p. 108], postul e timpul vindecării, al înfrumusețării prin har și cine se nevoiește, acela întinerește duhovnicește!

Pentru că, în Biserica lui Dumnezeu, tinerii pot fi bătrâni la minte iar bătrânii se pot întineri duhovnicește continuu prin viețuire dumnezeiască.

Și îmi place la culme să întâlnesc copii și tineri bătrâni la minte, cu scopuri mari, cu fapte mari, după cum și maturi și bătrâni vioi la minte, curați la inimă, fără priviri perverse și semețe, prin care dovedesc că n-au pierdut timpul degeaba.

Da, timpul zboară ca un porumbel alb, frumos, curat…și ne lasă cu ochi triști!

Și nu mai avem o altă viață, în care să reparăm ce am făcut prost acum, ci viața noastră de acum e biletul de intrare în veșnicie, care are doar două variante: cu sau împotriva lui Dumnezeu. Raiul sau Iadul. Fericirea veșnică sau drama veșnică.

Să nu ne pierdem timpul, iubiții mei, și nici încrederea neclintită în Dumnezeul mântuirii noastre!

Nu suntem niciodată singuri! Nu suntem niciodată părăsiți! Nu suntem niciodată ai nimănui!

Ci noi am fost, suntem și vom fi, cu harul Lui, ai lui Dumnezeu, Cel întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, a Căruia este slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: