Din poezia Triodului [1]

Pentru că suntem în perioada Triodului, ne gândim să scriem despre poezia de-a dreptul remarcabilă care se ascunde în paginile acestei cărți.

Ieri a fost Duminica izgonirii lui Adam din Rai, iar la vecernia zilei s-au cântat imnele asupra cărora am atras atenția și altădată, care ne oferă o perspectivă deosebită asupra grădinii Edenului, în care pomii erau oranți prin glasul frunzișului lor:

Raiule preacinstite, podoaba cea frumoasă,
locașul cel de Dumnezeu zidit,
veselia cea nesfârșită
și desfătarea,
mărirea drepților,
frumusețea profeților
și sălășluirea sfinților,

cu sunetul frunzelor tale
roagă
pe Ziditorul tuturor
să-mi deschidă ușile
pe care
cu neascultare
le-am închis[1].

Rugăciunea pomilor este implorată de Adam, sugerând o comunicare și o comuniune desăvârșită a Sfinților Protopărinți cu Edenul în care au fost așezați.

După cum am spus și altădată, credem că toposul despre care se vorbește atât de mult, cel al comuniunii omului cu natura din poezia românească sau freamătul semnificativ al pădurii, din lirica lui Eminescu, derivă dintr-o viziune tradițional-ortodoxă, cum este cea exprimată în aceste imne.

Rememorarea acestor caracteristici, într-un moment liturgic important, la începutul Postului Mare, este un element de natură să le facă să fie reținute de către credincioși.

Edenul continuă să se roage pentru Adam (prin Adam se înțelege întreaga umanitate) și după căderea lui, iar universul material e profund afectat și compătimitor cu suferința protopărinților. Căderea lui Adam  din Rai este resimțită cataclismic de către întregul cosmos:

Soarele razele și-a ascuns,
luna cu stelele în sânge s-au schimbat,
munții s-au înfricoșat,
dealurile s-au cutremurat
,
când s-a închis Raiul,
ieșind Adam,
cu mâinile bătându-și fața și zicând:
Milostive, miluiește-mă pe mine,
cel ce am căzut[2].

Cosmosul va fi co-participant la evenimentele dramatice și la sfârșitul postului, la Răstignirea Domnului.

Dar aceeași atitudine cosmică este prevăzută în profețiile biblice și pentru vremea de dinainte de sfârșitul/ transfigurarea lumii.

Această situație a născut dezvoltări poetice splendide în literatura noastră – pe urmele unei îndelungi utilizări în literatura bizantină –, mai întâi în Istoria ieroglifică a lui Cantemir (vestita eleghie trăghicească) și apoi în lirica lui Eminescu.

Ambii asociază evenimentul cataclismic petrecut în plan spiritual personal (la Eminescu în Mortua est!, Mureșanu și Memento mori, dar urme semnificative ale acestei perspective se văd și în Melancolie) cu dizarmonia și dezintegrarea cosmică, preluând și amănuntele menționate de profeți și metamorfozându-le în propria substanță poetică.

O altă cântare a Triodului descrie tânguirea lui Adam:

Șezut-a Adam în preajma Raiului,
și de goliciunea sa
plângând, se tânguia:
Vai mie, celui ce m-am supus
înșelăciunii celei viclene,
și am fost furat de ea,
și de mărire m-am depărtat.
Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăție
și lăsat în sărăcie.
Ci, o, Raiule,
de acum nu mă voi mai desfăta
întru dulceața Ta.
Nu voi mai vedea
pe Domnul și Dumnezeul și Ziditorul meu;
căci în pământ voi merge,
din care am și fost luat[3].

Dincolo de substanța pur religioasă a acestor compoziții, ne gândim că imnografia ar fi putut oferi un model poetic pentru scriitura neobișnuită a lui Dimitrie Cantemir, pentru Divan și Istoria ieroglifică. Cu atât mai mult cu cât are în comun cu ea aspectul continuu/ prozaic al textului și absența oricărei semnalări a caracterului imnic/ poetic (formula „versificată” ne aparține), deși lirismul intrinsec, ca și structura poetică a frazelor, ritmată și rimată (în traducere, pentru că în originalul grecesc vorbim de prozodie), sunt evidente.

Însă nu numai tiparul poetic este apropiat. Ne vom opri, mai departe, la un alt exemplu.

Sesizam, cu altă ocazie, că relatarea alegorică a Liliacului, din Istoria ieroglifică, despre semințele vântului și grăunțele apei din care răsare furtuna pe mare, pornește de la o apoftegmă biblică, de la Osea 8, 7, pe care autorul o menționează însă în altă carte a sa, în Divan.

Am remarcat în Triod un text poetic (desigur, nu unicul) care putea oferi sugestii pentru dezvoltarea în sine a alegoriei, așa cum se întâmplă în opera lui Cantemir:

În țară fără de păcat și plină de viață
m-am încrezut
și, semănând păcatul,
cu secera am secerat
spicele lenevirii

și, în loc de snopi,
am grămădit stogurile faptelor mele,
pe care nu le-am și așternut
în aria pocăinței.

Dar Te rog pe Tine,
Cel dinainte de veci,
lucrătorul nostru Dumnezeu,
vântură pleava lucrărilor mele
în vântul milostivirii Tale
,
și adună grâu:
iertarea sufletului meu;
închizându-mă în jitnița Ta cea cerească,
și mă mântuiește[4].

Alegoria pleacă de la o parabolă evanghelică, rostită de Sfântul Ioan Botezătorul: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine. […] El are lopata în mână și va curăța aria sa și va aduna grâul în jitniță, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Mt. 3, 11-12).

În mod identic procedează și Cantemir. În Divan, citează din Osea care numește închinarea la idoli semănare de vânt și culegere de furtună (Osea 8, 7: „Pentru că ei au semănat vânt, vor culege furtună”). Iar în Istoria ieroglifică, Cantemir transformă exprimarea metaforică a sentinței biblice într-o povestire alegorico-poetică în care descrie cum se poate secera…furtuna. Reamintim fragmentul ieroglific:

Acestea Moimâța de la Liliac audzind,
dzisă: „Liliacul,
săracul,
vânt samănă și abur va secera,
și în sus scuipând, în obraz îi va cădea”.

Liliacul, cuvântul Moimâții, curmând,
dzisă: „De multe ori unii samănă și alții seceră,
precum povestea dulfului cu a corăbiieriului arată”. /…/

Eu, dară, așe în vetrilă boțit
și corabiia fără vânt
(căci mare linește era),
pre valurile moarte săltând,
voroava corăbiieriului cu a dulfului
ascultam.

Dulful ni pe de o parte,
ni pe de altă parte de corabie trecând;
pre gaura ce deasupra capului are
atâta pufniia,
cât stropii apii în corabie
și în obrazul corăbiieriului săriia.

Corăbiieriul dzisă:
„Bre, hei, porc peștit
și pește porcit, dulfe,
aceste pufnete cui, lăudându-te, le arăți?
Au vânt sămănând,
stropii apii în loc de grăunțe arunci
?”

Dulful răspunsă: „Adevărat, eu vânt samăn
și stropii în loc de sămânță
în corabie arunc.
Însă pufnetul mieu în furtună întorcându-să,
stropii în gârle curătoare să vor întoarce
(că sămânța vântului și grăunțul apii
moartea corăbii ieste)”.

Corăbiieriul, râdzând, dzisă:
Vântul a avea sămânță
și marea grăunță

până acmu încă n-am audzit,
macar că cea mai multă viață
în vânturi și în ape
mi-au trecut”.

 Dulful dzisă: „Eu vântul am sămănat
și grăunțele apii în corabie am aruncat,
iară cine va săcera
și cine a triera,
vremea va alege

(că precum mehenghiul metalurile
de curate
și de spurcate
ispitește,

așe vremea lucrurile muritorilor
de fericite
și nefericite,
de vrednice
și nevrednice
mai pre urmă ivește)” etc.

Ca și în cazul cântării din Triod citate mai sus, Cantemir păstrează termenii fundamentali ai parabolei originale, alegând să o dezvolte într-un context mai larg, fără a părăsi formatul alegoric.

Cu toate acestea, alegoria se lămurește prin alegorie, pentru că dezvoltarea parabolelor inițiale este în sensul interpretării, al unei hermeneutici care refuză simplitatea sau expunerea elementară și preferă să îmbrace o formă poetică.

Acest tip de hermeneutică poetică a fost „descoperită” aproape simultan de două personalități literare care domină prima jumătate a secolului al XVIII-lea: Dimitrie Cantemir și Antim Ivireanul.

În cazul amândurora trebuie luată în considerare cu seriozitate influența asupra lor (și) a imnografiei (adică a poeziei „clasice” bizantine).


[1] Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 100.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 16.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *