Predica a 7-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles

Iubiții mei,

această a 7-a predică la Sfântul Caesarius e ultima din acest ciclu. Dar sper că ați înțeles cât de important e să analizăm, în mod atent, teologia unui Sfânt Părinte al Bisericii. Pentru că numai în acest fel putem să ne intimizăm, în mod real, cu gândirea sa și să ne rugăm lui cu bucurie, cu inimă largă, cu încredere filială.

În 66. 1, Sfântul Ierarh Caesarius vorbește despre „sufletul care a fost ucis de sabia păcatului” [FC 31, p. 316]. Pentru că păcatul e o omorâre a sufletului. Și oricare ar fi păcatul nostru, el este un atentat direct și dureros la sănătatea noastră duhovnicească. Însă Sfântul Caesarius ne spune că de moartea păcatului scăpăm „printr-o credință fierbinte și prin băutura vindecătoare a lacrimilor” [Ibidem]. Adică prin plângerea păcatelor noastre, care se face pentru noi apă curățitoare a sufletului și a trupului.

În 68. 2 regăsim o sfătuire foarte iubită și de alți Sfinți Părinți ai Bisericii: „să ne plângem pe noi înșine ca pe niște morți” [Idem, p. 323]. Să ne plângem ca și când am fi morți și îngropați și vedem câtă nevoie avem de răspuns bun înaintea lui Dumnezeu. Pentru că numai din perspectiva morții vedem foarte corect viața. Acum, pentru că numai situația de aici o știm, ni se pare că viața terestră e veșnică, chiar dacă știm că moartea este o realitate inexorabilă. Dar când vom trece, prin moarte, la viața veșnică și vom vedea standardele veșniciei, atunci ne vom da seama cât de prost ne-am trăit viața, cât de indiferent, cât de lax…

De aceea și Părintele nostru ne pune să vedem viața de acum…cu o privire de dincolo de moarte. Pentru că numai acea privire e autentică, e adevărată…în comparație cu beția visătoare de acum. Iar plânsul pocăinței, strigătul dureros al pocăinței, e o trezire la realitate.

În 69. 1, autorul ne spune că regii și împărații i-au persecutat pe creștini tocmai pentru că ei au distrus idolii din iubire pentru Hristos [Idem, p. 324]. Însă „toți oamenii răi și perverși/ stricați, care i-au persecutat pe creștini, au fost distruși” [Idem, p. 325]. De cine au fost distruși/ nimiciți? De Dumnezeu, prin Îngerii și Sfinții Lui sau prin diverși oameni păcătoși, care i-au omorât din îngăduința lui Dumnezeu. De aceea ne spune Sfântul Pavel, în Evr. 10, 31: „înfricoșător [este] a cădea întru mâinile Dumnezeului Celui viu” [GNT].

Tot în 69. 1, Sfântul Caesarius de Arles ne prezintă Biserica în dinamismul luptei ei cu Diavolul. Pentru că Biserica luptă împotriva tuturor formelor demonice de manifestare [Idem, p. 325]. În 69. 2, el ne spune că Satana e numit de Scriptură leu datorită furiei sale și balaur datorită vicleniei sale [Ibidem]. Și la începutul Bisericii, Satana s-a luptat ca un leu cu Biserica, de aceea atât de mulți Sfinți Mucenici, pe când, mai apoi, când Biserica a primit libertate de manifestare, el a început să se lupte în mod viclean/ pervers/ parșiv cu Biserica [Ibidem]. Prin multe subterfugii. Prin nenumărate ispite și necazuri.

Răstignirea lui Hristos a fost preînchipuită în Șarpele de aramă [Idem, p. 326]. De aceea, Părintele nostru ne invită să privim la Hristos Cel răstignit și înviat pentru noi, dacă suntem mușcați de viclenia Satanei [Ibidem].  Pentru că Hristos Dumnezeu este „viața noastră” [Ibidem].

În 69. 5, Sfântul Caesarius vorbește despre existența Bisericii în realitatea brutală a vieții sociale. El ne spune că „Biserica trăiește în mijlocul încercărilor, crescând prin ele, întărindu-se prin ele și izbutind în ele” [Idem, p. 328-329], în mijlocul lor. Pentru că nu suntem niciodată singuri, ci întotdeauna sprijiniți de Dumnezeu în fiecare clipă a vieții noastre.

În 70. 1, autorul nostru vorbește despre „pătrunzătoarea judecată a lui Dumnezeu”, care îi desparte pe cei Drepți de cei răi [Idem, p. 330], pe când în 70. 3, el vorbește despre durerile suferite acum ca despre îndreptările noastre [Idem, p. 333]. În 71. 1, adevărata bogăție a omului, care este în Biserică, e desemnată a fi bogăția în Dumnezeu [Idem, p. 335]. Adică o viață sfântă. Pe când în 73. 1, el îi mustră pe cei care plecau de la Sfânta Liturghie [Idem, p. 432]. Pe cei care nu stăteau toată slujba, ci plecau în timpul ei. Lucru care se întâmplă și azi…

În 77. 1-2, Sfântul Caesarius amintește de plecarea genunchilor în timpul rugăciunii de pocăință [Idem, p. 355-356]. Pe când în 77. 4, el spune că Biserica este „o fântână vie sau un râu duhovnicesc” [Idem, p. 357], pentru cei care trăiesc evlavios, cu adevărat ortodox.

În predica a 79-a, el le vorbește despre un caz de posesie satanică, pe care îl văzuseră cu toții în Biserică, în duminica precedentă [Idem, p. 363]. Fapt pentru care le spune că s-au înfricoșat foarte mult, în timpul Sfintei Liturghii, când l-au văzut pe cel demonizat cum se manifestă [Ibidem].  Însă le spune că se tem de demonii care intră în trupul altora, dar nu se tem de demonii care le intră în inimă [Idem, p. 364]. Iar lucrurile se petrec la fel și azi! Ne temem de demonizarea fizică dar nu și de cea sufletească. Când demonizarea reală e împătimirea grețoasă cu patimi de tot felul.

De aceea, iubiții mei, în acest dumnezeiesc post e timpul să ne privim foarte profund neputințele și păcatele!

Să le recunoaștem, în fața lui Dumnezeu, pe fiecare dintre ele și să cerem vindecarea noastră de ele.

Căci Dumnezeu, în multa Sa iubire față de noi, tocmai acest lucru așteaptă: ca să ne vindecăm de ceea ce ne strică frumusețea interioară.

Dumnezeu să ne întărească în fiecare clipă și în toate zilele vieții noastre, ca să ducem lupta cea bună a dreptei-credințe, în toată evlavia și curăția. Amin!