Poezia lui Ștefan Petică [1]

Poetul care ar trebui considerat exponențial pentru simbolismul românesc nu e Bacovia, ci Ștefan Petică.

Bacovia e un anti-simbolist obstinat și notoriu, a cărui lirică e cea mai severă parodie care s-a scris vreodată în literatura noastră. Ne vom întoarce să mai vorbim și altădată despre Bacovia.

Din păcate, Ștefan Petică a murit foarte tânăr, la numai 27 de ani, abia împliniți, fără să fi apucat să ajungă la maturitatea geniului său poetic.

Începem discuția despre lirica simbolistă de la Petică și nu de la Traian Demetrescu (care merită și el un comentariu mai amplu…mai târziu), pentru că Petică a refăcut integral drumul ei. Tot la fel după cum și Eminescu a refăcut în literatura noastră romantismul, neconsiderând că pașoptiștii reprezintă cu adevărat o „lirică romantică” în continuitatea căreia el ar fi putut să scrie. Și Petică avea să îl refacă mai departe, dacă nu i s-ar fi scurtat, în mod dramatic…drumul vieții.

Ambii poeți au înțeles din interior fenomenul poetic și curentele cărora se integrau: high romanticism și, respectiv, simbolismul gnostic (care considera poezia un instrument de cunoaștere).

Portretul pe care i-l face Mihai Zamfir lui Ștefan Petică presupune două linii esențiale: „avea să reediteze în mod neaşteptat, în strălucire şi în tragism, modelul eminescian” și „a întreprins în versul românesc o reformă perceptibilă abia astăzi”[1].

O reformă cu greu întrevăzută. În tainele adânci ale acestei reforme nu s-a pătruns încă.

N. Manolescu se mulțumește să spună că este „prima noastră poezie pură”[2]. Numindu-l un „Eminescu în cheie simbolistă”[3], citează, ca probă, câteva strofe și ni se pare esențial de remarcat că a inclus aici niște versuri cu substrat semnificativ: cerul greoi și-ntunecat/ Părea o carte veche cu taine sibiline…E o temă a cronografelor bizantine care a făcut istorie în…poezia românească (vorba lui Botta: neînțelesul/ este o fereastră deschisă,/ o Carte a Lumilor/ lectura mea predilectă – poezia Concertul din vol. Un dor fără sațiu).

Dar Manolescu spune și despre Poema rondelurilor, a lui Macedonski, că este „prima noastră poezie pură” (25 de ani mai târziu, după Petică, dacă luăm în considerare apariția volumelor: 1902 și, respectiv, 1927), „în sensul abatelui Bremond”[4]. Mă îndoiesc…

Diferența dintre Macedonski și Petică este uriașă. Rondelurile nu sunt poezie pură decât în visurile lui Macedonski, care nu erau puține și nici modeste, dar erau totuși vise. Macedonski n-a înțeles nimic din simbolism și îndrăznesc să spun că n-a înțeles nimic esențial nici din poezie, în general. E un orfevru, ca și Coșbuc, care a învățat foarte bine meserie.

Dar lirica lui Petică este poezie pură.

Probabil că exegeza a stat foarte mult în cumpănă pentru că l-a considerat un Eminescu în cheie simbolistă (Manolescu se face, nu o dată, ecoul multor păreri). A ezitat în a-i înțelege și recunoaște profunzimea, deși i-a recunoscut (datorită articolelor teoretice ale lui Petică) adânca intimizare cu credința poetică a timpului său, erudiția în materie de poetică și poezie.

Mai înainte de a vorbi despre lirica lui Petică, reamintim că poezia simbolistă cunoaște două direcții esențiale:

1. poezia care este un instrument de cunoaștere, o gnoză, în care simbolul, sugestia, corespondențele, inefabilul/ vagul/ diafanul sunt toate elemente prin care se încearcă transcenderea lumii empirice, evadarea spre infinit, atingerea sau reprezentarea cumva a absolutului; și

2. poezia care este, cum zice Călinescu, „sentimentalism lugubru”, care e semnul unei crize profunde marcate de spleen și tentația evaziunii dintr-o lume prea strâmtă și degradată (în care sufletul poetului simbolist e fie bolnav de infinit, fie are nostalgia extincției) și care capătă, cel mai adesea, aspectul unui protest la adresa lumii contemporane.

În poezia românească, exponentul primului gen de simbolism, cu adevărat, poate fi considerat numai Ștefan Petică.

Majoritatea reprezentanților simbolismului românesc, începând cu Tradem și culminând cu Bacovia (dacă, datorită temelor și motivelor poetice, îl asumăm simbolismului, deși el reprezintă mai degrabă extincția curentului) reprezintă mult mai puțin această direcție și se înscriu, mai curând, în cea de a doua formă de simbolism enunțată.

În timp ce Macedonski, D. Anghel și Minulescu sunt personalități mai greu integrabile unui curent. Ei pot fi considerați, pe drept cuvânt, pseudo-simboliști, urmând, mai degrabă, o tendință clasicizantă, fiecare în felul său.

Lista de poeți simboliști îi cuprinde, cel mai adesea, pe Macedonski, D. Anghel, Minulescu și Bacovia, dintre care nu este niciunul reprezentativ cu adevărat pentru poezia simbolistă. În timp ce adevărații simboliști sunt trecuți la „indexul” cu simboliști minori.

Revenind la Ștefan Petică…sunt foarte numeroase sugestiile provenite din lirica eminesciană și în versurile lui (ca și la Tradem și la alți simboliști), dar el nu mai preia epigonic adevărate refrene eminesciene, ci stilizează aceste influențe, le metamorfozează în poezia sa.

El realizează cu adevărat o reformă poetică (mult mai profundă decât cea propusă de Macedonski), unică în poezia noastră, în sensul celei mallarméene din lirica franceză, în poemele Când vioarele tăcură și Fecioara în alb.

Și aceasta este, într-adevăr, greu de sesizat, în ceea ce pare un eminescianism evoluat.

Și totuși Petică este singurul poet cu adevărat mallarméan din poezia română, mai aproape de Mallarmé decât Ion Barbu, practicând cu încântare un hermetism fundamentat pe polisemia simbolurilor.

Cu precădere în primul poem amintit, Când vioarele tăcură (e, de fapt, un ciclu de poeme, pentru că volumul din 1902 e alcătuit din trei astfel de cicluri poematice), el practică aglomerarea de sugestii de o mare subtilitate și profunzime, care sunt, în același timp diafane, eterice, inefabile. O poezie în care, ca la Mallarmé, simbolurile se continuă unele pe altele, se nasc unele din altele.

Versurile conțin suite de semnificații dintr-o sferă comună.

Poetul cultivă deopotrivă (Eminescu începuse deja, înaintea lui) sinonimia și omonimia simbolurilor și a semnificațiilor.

Strofele formează adevărate paradigme simbolice (clase poetice de termeni, care se plasează într-o anume sferă de semnificație).

Imaginile nu au contururi, sunt tușe de culoare care se topesc una în alta. La fel și sunetele, instrumentale cel mai adesea (viori, piane, flaut) se confundă, se estompează, dezvoltându-se unul din altul, dar fără a da sentimentul diluției (la nivel vizual sau sonor), ci pe cel al apoteozei transcendentale.

Esențele tari (vizuale, sonore, olfactive), prin combinare, își augmentează intuitiv forța, pentru a sugera că, în lumea aceasta, ele doar se presimt. Adevărata lor simțire nu e mundană, prezenteistă.

Comparațiile sunt neobișnuite și se produce o interferență inedită între peisajele de natură cosmică și lumea construcțiilor artificiale umane. Prin aceasta, creația în ordin uman primește reflexii ale frumuseții cosmice, capătă un soi de flexibilitate, pentru a transcende în infinit, în eternitate.

De altfel, muzica, diafanul volatil al miresmelor, fluidul gândurilor, estomparea contururilor denotă intenția de a sparge granițele finitudinii și ale morții, de a străbate dincolo de contingent…de a lăsa lumea să curgă din existența aceasta, ca dintr-un vas, într-o altă existență, dincolo de ceea ce este trecător.

Sunt corespondențe tainice…dar, mai mult, lucrurile lumii fac între ele schimb de dimensiuni și proprietăți. Un schimb însă deloc haotic. Care, dimpotrivă, adâncește semnificațiile vechi.

E remarcabilă interferența permanentă între sacru și profan. Cel mai adesea utilizat oximoron conține sugestii care opun sfințenia și păcatul.

Astfel, asocierea ninsorii cu corbii sau cu noaptea (pe care o va prelua Bacovia) are aceeași semnificație ca și parfumul păgân de nard (Fecioara în alb).

Tentația contrastelor esențiale o avusese și Eminescu…și o va moșteni Bacovia.

Ștefan Petică e adevăratul urmaș al lui Eminescu, pe care l-a evocat tainic în toate versurile sale, fără a fi un epigon.

El recreează muzica eminesciană învăluitoare pe un alt ton, personalizat.

Se observă și la el aspirația spre puritate, spre spiritualizare profundă a lumii și a sensurilor ei.

Aspiră și el, de asemenea, la a construi sinestezii subtile cu semnificații metafizice: grădina cu parfum de rază (Fecioara în alb). Sinestezia e, de fapt, o creație eminesciană în literatura românească.

Lirica lui Petică pare un comentariu în versuri la poezia nespusă a lui Eminescu. Dar e și o simțire și o reflecție cu totul personale, care se spun de către Petică în formulele muzicale și filosofice ale lui Eminescu.