Duminica OrtodoxieiIubiții mei,

ziua liturgică de azi, în Triod, se numește duminica „în care se pomenește dreapta credință” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 204]. Însă, în fapt, pomenim restaurarea în Biserică a Sfintelor Icoane, din 843, făcută după prigoana iconoclastă, care a cunoscut două perioade dureroase: prima: între 730-787 și a doua: între 813-843.

Însă cinstirea Sfintelor Icoane (iconodulia) este o trăsătură definitorie a Bisericii lui Hristos, pentru că ea este o propovăduire picturală a întrupării Sale. Dacă în Dumnezeiasca Scriptură avem chipul lui Hristos în cuvinte, în Dumnezeieștile Icoane avem același chip al lui Hristos în imagini. Chipul Lui, al Maicii Lui, al Sfinților Îngeri, al Sfinților Lui…Sfintele Icoane fiind ferestre către cei iconizați, după cum cuvintele sunt ferestre către persoanele despre care se vorbește.

Atentatul asupra lui Hristos al iconoclasmului a fost resimțit tot atât de dureros de Biserică, ca și cel al lui Arie împotriva persoanei Sale. Pentru că ereticul Arie a spus că Hristos e doar om, negând dumnezeirea Lui, pe când iconoclaștii nu au vrut să Îl mai vadă ca om, negând întruparea Lui și dorind ca chipul Său dumnezeiesc să dispară de pe fața pământului. Au dorit o eliminare vizuală a lui Hristos din istorie.

Însă cine poate pretinde că iubește pe cineva, dacă, după moartea lui, arde orice fotografie sau lucru care i-a aparținut acestuia? Pentru că iubirea, în esența ei, păstrează amintirile și lucrurile cu multă atenție și nu le distruge.

Iubirea nu este iconoclastă, ci doar ura!

Doar fanatismul. Doar puțina aprofundare teologică…dă cu toporul în Sfintele Icoane sau astupă frescele sfinte ale Bisericilor cu var.

De aceea, Biserica, Trupul mistic al Domnului, a păstrat timp de 2.000 de ani multe date și lucruri de la Hristos și Sfinții Lui și le cinstește ca pe locuri pline de har, binecuvântate. Pentru că Domnul, Maica Domnului, Sfinții Lui au trecut pe acolo…au suferit…au făcut minuni…și acele locuri și lucruri de la ei sunt comorile Bisericii.

Iar dacă noi, fiecare dintre noi, păstrăm cu recunoștință și cu lacrimi de iubire amintirile de familie, cum să nu păstrăm și să nu cinstim, cu evlavie sfântă, tot ceea ce înseamnă carte, icoană, obiect liturgic, Sfinte Moaște, care sunt sfințenia Bisericii?

Astfel, când mergem undeva, la o Biserică veche, când citim cărți scrise acum 500, 1.500, 2.000, 3.000 de ani, când ne închinăm la Sfinte Moaște de sute de ani, trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru această mare încredințare și pentru dragostea celor care le-au păstrat pentru noi.

Pentru că ele sunt semne ale credinței și ale mântuirii celor de dinaintea noastră, cărora trebuie să le urmăm exemplul.

Anul acesta au fost editate în română minunile Sfântului Ioan de Kronstadt. La finalul cărții găsim o minune recentă, din 1992, din Rusia, unde în mănăstirea închinată Sfântului Ioan, o Icoană a Maicii Domnului s-a înnoit în mod minunat. Descrierea e următoarea: o Icoană a Maicii Domnului era întunecată, încât nu se putea desluși chipul ei.

Însă, deodată, „chipul Preacuratei Fecioare de pe icoana Acoperământului a început să strălucească. Apoi, treptat, s-a înnoit de sus în jos, de la chipul Maicii Domnului până la tălpi. Cei rânduiți cu slujirea în altar vedeau cum, în fiecare zi, câte o părticică din icoană devenea tot mai strălucitoare, cum culorile deveneau mai limpezi și formele mai conturate, iar micile crăpături s-au refăcut de la sine. [Imediat după Paști și] până la Cincizecime, aproape întreaga icoană se înnoise. Dintr-o icoană gri, întunecată, devenise una de culoarea cerului. Maica Domnului strălucea cu o frumusețe nepământeană” [Minunile Sfântului Ioan de Kronstadt, ed. alcătuită de I. K. Surski, trad. din lb. rusă de Gheorghiță Ciocioi, Ed. Sofia, București, 2014, p. 233].

Dar această minune nu e unică în istoria Bisericii!

Tot felul de astfel de minuni copleșitoare s-au petrecut în timpul persecuției iconoclaste și oricând Sfintele Icoane au fost necinstite…sau când s-au petrecut mari dureri, războaie și cataclisme de tot felul.

Pentru că Domnul și Sfinții Lui, pe măsura evlaviei și a credinței noastre, au făcut și fac minuni mari în viața Bisericii și a întregii lumi.

Însă cei care se tem ca nu cumva „să cadă în idolatrie”, dacă cinstesc Sfintele Icoane, nu au Sfinte Icoane în casă, ca să le amintească de Domnul și de Sfinții Lui dar au fotografii cu ei și cu copiii lor. Deși nu-i trece niciunuia prin cap, că dacă privește la fotografiile copiilor…le confundă cu proprii lui copii.

Pentru că iconoclasmul tocmai asta a vrut, în definitiv: să înlocuiască pe Dumnezeu-omul cu centrarea pe omul păcătos, căzut. Și când nu mai avem în centrul nostru chipul lui Hristos și cuvintele Lui și Biserica Lui și modul divino-uman al viețuirii creștine, adică viața în har, trăim secular, trăim la întâmplare, trăim păgânește.

Pentru că Hristosul Bisericii e Cel care ne ajută să ne transfigurăm întreaga ființă, după cum i-a ajutat pe toți Sfinții Lui. Sfinții Lui, care sunt acum în Împărăția Sa, sunt iconizați de Biserică din perspectiva veșniciei, plini de slavă, pentru ca să ne invite pe toți să ne umplem de slava Lui.

Căci dacă nu ne umplem de slava Lui, privindu-L pe El iconizat și pe Sfinții Lui, ne umplem de patimi, privind la oameni pătimași ca și noi. Însă viața Bisericii e duhovnicească, înseamnă umplere a noastră de har și dezgolire continuă de patimi. De aceea, dacă vrem viața cu Dumnezeu, trebuie să ne deparazităm de patimi în mod iconic, adică devenind tot mai mult după chipul lui Hristos, Care este împlinirea noastră, a tuturor.

La cântarea a 8-a a Utreniei de azi, avem următorul pasaj imnografic: „Cinstea și închinarea icoanei, cu adevărat aducând-o la acela al cui este chipul, o cinstim urmând învățăturile grăitorilor de Dumnezeu” [Triodul, ed. cit., p. 213].

Ea, Icoana, ne vorbește despre faptul că este un pasaj vizual spre întâlnirea cu persoana iconizată.

Ea nu e niciodată persoana ci chipul persoanei!

Tocmai de aceea, Sfintele Icoane aprind dorul nostru după Dumnezeu, sunt pasaje spre Dumnezeu și nu ziduri care se interpun în fața iubirii noastre pentru Dumnezeu.

Pentru că nici fotografiile și lucrurile celor pe care îi iubim nu sunt ziduri în fața iubirii noastre pentru ei ci…răscoliri și mai puternice ale iubirii noastre pentru ei.

Însă ca să Îl cinstești pe Dumnezeu, trebuie să fii plin de dorul pentru El. Și dorul pentru El ne învață să fim acrivici/ foarte atenți cu adevărurile Lui, tocmai pentru că Îl iubim pe El cu adevărat. Pentru că cine e atent la adevărurile Lui și nu amestecă dogmele ortodoxe cu minciuni, aceluia nu îi plac nici falsificările iconice ale chipului Său.

Pentru că într-un fel arată chipul iconic al lui Hristos, păstrat de Biserica Lui, de Biserica Ortodoxă, și în alt fel arată efeminările chipului Său, destructurările chipului Său.

Chipul lui Hristos e acesta:

Chipul iconic al Domnului

E grav, e ascetic, e transfigurat, pentru că e Hristos Cel răstignit și înviat și înălțat de-a dreapta Tatălui.

Pe când o mostră de destructurare a chipului iconic al Domnului e aceasta:

destructurarea chipului iconic al Domnului

Unde El este doar om, e non-ascetic și nu imprimă în noi dorința de transfigurare, adică de curățire continuă de patimi și de umplerea de slava Prea Sfintei Treimi.

Însă noi începem Postul Mare cu nevoia de a vedea și de a urma celor prezenți în Sfintele Icoane și cu acrivia/ exactitatea credinței ortodoxe, pentru că Biserica vrea să ne spună că postul are la bază teologia, că postul e teologic și are sens teologic.

Postul înseamnă o tot mai mare nevoie de Dumnezeu, pentru ca să fim tot mai mult suflete…și nu trupuri.

Iar când vrei să fii duhovnicesc, adică tot mai mult plin de har și tot mai puțin trupesc și relaxat în mod păcătos, vrei să fii serios, grav, profund în fiecare alegere a vieții tale.

De aceea, postul, cu toate opreliștile lui, ne arată că viața nu înseamnă nicidecum exces, ci potențare de ritm, de trăire, de înțelegere. Înseamnă concentrare a energiei interioare pentru a face binele și nu disipare a ei.

Iar contemplarea teologică a Sfintelor Icoane și starea în fața lor e o stare ascetică, plină de rugăciune, de atenție, pentru că ele ne constrâng la a privi esențialul vieții ortodoxe: relația plină, reală, bogată cu Dumnezeu.

Așa că Sfintele Icoane, care se înnoiesc în mod minunat sau plâng, care ne privesc cu dulceață duhovnicească sau în mod aspru, ne sunt pedagogi spre viața cu Dumnezeu. Iar dacă cuvintele Domnului și ale Sfinților ne bucură sau ne fac să ne rușinăm, tot la fel și chipurile lor ne fac să ne venim în fire.

De aceea, iubiții mei, în ziua de azi, la o săptămână de la începutul Postului Mare, trebuie să fim convinși că prin toată Tradiția Bisericii nouă ne strălucește harul adevărului [Triodul, ed. cit., p. 206].

Iar Sfinții Părinți ai Bisericii ne călăuzesc spre tot adevărul, dacă ne lăsăm învățați dumnezeiește de către ei.

Fiind alături de Patriarhii Bisericii, adunați sinodal la Constantinopol, în aceeași iubire și evlavie pentru dreapta-credință a Bisericii, trebuie să gândim patristic apartenența noastră la Ortodoxie, adică după învățăturile și exemplele de viață sfântă ale Sfinților Părinți.

Pentru că altfel ne secularizăm, ne depărtăm de viața sfântă a Bisericii pentru trăirea la întâmplare.

Așa că, iubind viața cu Dumnezeu, adică trăirea în curăție și în sfințenie, să postim cu pace și să ne rugăm pentru unitatea și mântuirea întregii lumi.

Pentru ca Dumnezeul păcii și al iubirii de oameni, să ne facă pe noi una întru El, în comuniune sfântă cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul nostru treimic, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: