Zi: 14 martie 2014

Comentariul este aici. Sau în cartea noastră pe care o puteți downloada de aici, p. 51-66.

În poemele lui George Bacovia predomină frica de elementaritate și de sărăcia spirituală.

Pare că lumea nu a evoluat deloc și că civilizația modernă exhibă mai mult o atracție spre barbarie sau spre cruzime stupidă, decât un sens de evoluție superior.

Între cavernele primitivilor din „lunga teorie” (Nervi de primăvară) care susține că omul a evoluat și orașul contemporan în care „flașneta plângea cavernos” (Panoramă) poetul nu vede o mare diferență.

Ploaia amenință să înece lumea ca pe vremea locuințelor lacustre (Lacustră).

Oroarea de ploaie și de umezeală e oroarea de igrasia zidurilor, de boală și sărăcie. Mulți dintre poeții simboliști români au murit de tuberculoză.

Timpul e mai degrabă „un gol istoric” (Lacustră).

Apar în poeziile lui aluzii la epoci antice sau medievale, la epoci primitive ori la vremuri ancestrale. Însă Bacovia le menționează numai pentru a le egaliza: toate sunt caracterizate de același primitivism și barbarie umană, inclusiv epoca modernă.

Mecanizarea modernă i se pare un teatru de fantome medieval (Panoramă).

Lumea modernă „cochetă” e la fel de „violetă” ca și voievozii cu plete, în poemul Amurg violet.

Violetul indică învinețirea acestei lumi, starea ei crepusculară, cadaverică, necrozarea pe care narcoza provocată de parfumuri nu o mai poate masca sau împiedica (precum la Bolintineanu sau Eminescu).

Nebunii și tinerele sărmane, oamenii bolnavi și săraci sunt tratați cu aceeași indiferență și barbarie și în societatea contemporană, ca și în vremurile mai primitive.

Omul modern e un „barbar” cu pretenții de om civilizat (Seară tristă).

Orașul nu este, de altfel, decât imaginea unei „cetăți blestemate” antice (Panoramă).

Lumea pe care o blamează Bacovia nu are apetență pentru transcendență, pentru depășirea unor limite concrete care îi reduc universul extrem de mult.

Umanitatea își perpetuează viciile, răutatea și nepăsarea și lumea e înveninată de același blestem vechi.

Răul își are sorgintea undeva, în vechime. Lumea se destructurează, se descompune (ploaia, ninsoarea, canicula etc. sunt agenți ai destructurării ei organice), pentru că e pătrunsă de morbul păcatului și al viciului.

Virusul uman a contaminat întreg universul: „La geam tușește-o fată/ În bolnavul amurg;/ Și s-a făcut batista/ Ca frunzele ce curg” (Amurg); „Acum, stă parcul devastat, fatal,/ Mâncat de cancer și ftizie,/ Pătat de roșu carne-vie –/ Acum, se-nșiră scene de spital. /…/ Acum, cad foi de sânge-n parcul gol /…/ Acum, se-nșiră scene de viol”… (În parc).

Civilizația e doar o altă față a unei lumi străvechi și repetitive/ tautologice. Răul e tautologic, se întinde ca o epidemie în timp și spațiu și la nivel cosmic.

Poemul Tablou de iarnă, în care ninge peste abator și corbii se plimbă prin sânge până apar „lupii licărind” demonstrează oroarea de instinctualitate a poetului, repulsia lui față de cruzimea animalică, de prostia ucigașă.

Orașul nu e sediul civilizației, ci e locul unde se desfășoară scene sinistre, în care domină instinctul feroce.

Iar felul în care sunt tratați cei neputincioși și sensibili pe lumea aceasta nu e decât o dovadă a manifestărilor instinctuale, primitive, inumane ale unei majorități indiferente.

Bacovia își exprimă spaima de a constata involuția umanității. Sau decadența ei neoprită de timp.

Poezia lui pare a fi, la prima vedere, înregistrarea unor sentimente fruste. Dar e în realitate foarte bine construită.

Poetul mimează dezarticularea limbajului sau simplitatea lui, pentru că limbajul crizat se vrea oglinda unei conștiințe în criză.

Dezarticularea limbii poetice, paralizia glosică e o consecință a alienării spirituale.

Dar el, constructorul unei poezii compuse din multe elemente livrești, simplificate, este de fapt poetul care nu mai acceptă niciun artificiu poetic, nici romantic, nici simbolist, care să cosmetizeze tristețea și urâtul lumii.

De aceea, nici clar-obscurul, nici sugestia, nici simbolul, nici muzicalitatea versurilor, nici contemplarea naturii cosmice sau voluptatea parfumurilor nu mai au la el capacitatea de a metamorfoza o lume, care nu se vrea schimbată, îndreptată, înfrumusețată (spiritual, în primul rând).

Dimpotrivă, toate motivele poetice romantice (eminesciene în speță) și simboliste sunt desfigurate în poezia lui Bacovia, până la a nu mai reprezenta decât o parodie, o imagine jalnică a lor.

Poezia nu e capabilă să transfigureze lumea, în viziunea lui. Nu mai poate să o cosmetizeze. Dimpotrivă, încercând să o cosmetizeze, rezultatul este sinistru.

Poezia e o mască impură, care nu poate ascunde ridurile și bubele de pe fața lumii.

Estetica lui Bacovia e un protest la adresa estetizării lumii.

Poemele lui Bacovia – adunate într-un prim volum, Plumb, în 1916 – reprezintă primul manifest anti-poetic din literatura română, de un radicalism nemaiîntâlnit. Avangardiștii nu ating intensitatea unei asemenea contestări.

Nu e o anticipare a postmodernismului. Bacovia poate fi, eventual, precursorul unui curent care nu s-a născut încă, dar s-ar putea să apară cândva.