Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 15 martie 2014

Poezia lui Ștefan Petică [2]

Volumul din 1902, Fecioara în alb, alcătuit din trei cicluri de poeme (Fecioara în alb, Când vioarele tăcură și Moartea visurilor), e un roman poetic al iubirii, al ipostazelor sale și al complexității sentimentului.

Poezia sa adună și stilizează influențe diverse: Eminescu, Baudelaire, Mallarmé, prerafaeliții englezi, Stefan George, Rilke etc. Petică își construiește însă un univers propriu.

Ceea ce iese în evidență în versurile sale este aplecarea spre formulările religios-mistice și construirea unui decor care conține, de cele mai multe ori, elemente de natură religioasă.

Aceasta poate fi considerată o influență a poeziei engleze și germane (Rilke[1] și Stefan George[2]). Însă, totodată, faptul se poate datora și modului în care Ștefan Petică a citit și a înțeles opera lui Eminescu, care dovedește o interpretare cu totul diferită decât cea oferită de critica literară.

Atmosfera are pretutindeni, în versurile sale, ca și la Eminescu, un misterios aer medieval.

În această privință, Lidia Bote semnala faptul că

„există în simbolismul românesc și o altă specie de exotism, pe care poezia franceză a teoretizat-o și cultivat-o cu destulă insistență. Este vorba de vocația sa pentru atmosfera mitului și a legendei, ale cărei simboluri, după afirmațiile lui Henri de Régnier, poeții vor să le extragă (vezi Poèmes anciens et modernes de același autor, sau Moralités légendaires de Jules Laforgue).

De aici înclinația simbolismului pentru feerie, medievalități, castelane, tendință a cărei interpretare românească merită o mențiune specială. […]

Principial vorbind, cum știm, simbolismul nu este ostil tradiției, pe care o și îmbrățișează în felul său, adică stilizat, simbolizat. […]

Medievalitățile stilizate, aici sumbre, exprimând legende și simboluri, aici grațioase și feerice, au o frecvență oarecare în simbolismul românesc, ale cărui reverii pot proveni, pe această latură, și din operele lui Wagner. […]

O tratare hieratică a acestui decor se constată la N. Davidescu. […]

Domnițele și voievozii tineri seduc și pe Mihail Săulescu […].

Prinți, castele, castelane apar și la Al. T. Stamatiad, în tonuri din ce în ce mai palide, și, firește, la Ion Pillat”[3].

Lidia Bote susține, de altfel – opinie cu care suntem de acord – că simbolismul românesc nu este rezultatul strict al sincronizării cu noile curente din literatura occidentală, ci urmarea unor stări de fapt, cu referire directă la condiția socială și spirituală a epocii și a societății românești.

Tradem este, în această privință, un exemplu elocvent de precursor al simbolismului românesc, în condițiile în care îi considera bizari pe simboliști.

Tradem a mers pe urmele lui Bolintineanu și Eminescu și a ajuns în mod firesc, la…simbolism.

Însă acest lucru a fost cu putință pentru că a existat Eminescu, datorită efortului suprauman pe care l-a făcut acesta de a concepe o poezie românească autentic romantică, elaborând o operă poetică care valorifică, cu adevărat, tradiția literară română veche și care se încadrează în high romanticism.

Dacă nu ar fi fost Eminescu, simboliștii români nu ar fi avut de la ce să plece ca să evolueze. Și nu numai simboliștii, ci și toată poezia română modernă.

Lidia Bote afirmă existența unui simbolism autohton, așa cum Pompiliu Constantinescu apăra existența unui romantism românesc.

La Petică, referințele medievale au valoare de simbol. Și, ca în toată poezia romantică și simbolistă, apelul la medievalitate reprezenta o încercare de a-i reînvia spiritualitatea.

Dacă imaginile în care este evocat acest timp revolut, de către Petică, sunt mai degrabă simbolice iar nu realiste (în sensul evocării unei realități istorice – o situație identică este de remarcat și în poezia lui Eminescu, în lirica erotică), spiritualitatea lui este, în schimb, foarte puternică.

Modul evocării denotă dorința reconstituirii dintr-o anume perspectivă, interioară, a universului medieval.

Deși nu reface în detaliu ambianța existențială a Evului de Mijloc – nu acesta e scopul poeziei – atmosfera spirituală și viziunea acestei perioade, care i-a fascinat pe romantici și continuă să absoarbă interesul simboliștilor, sunt reanimate în culori vii.

La Ștefan Petică, aceste culori sunt uneori chiar mai intense decât la Eminescu.

Epitetul cald/ caldă este ubicuu în versurile lui Petică: ceea ce evocă el este o lume caldă, adică vie, al cărei spirit și afectivitate sunt concrete: „vie, caldă pară” (a făcliilor aprinse pe altarul mănăstirii), „caldă rugăciune”, „caldă strălucire”, „parfumata noapte caldă”, „dulcea suferință/ A caldelor săruturi”, „valea Șirazului cald”, „curg lacrimi calde în noaptea clară” (Fecioara în alb).

La Eminescu, noaptea văratică și caldă, plină de înfiorare și de fermecare, se opunea iernii reci a dezamăgirii.

Sfinții pictați pe pereții mănăstirii sunt vii, nu sunt imagini ale unei tristeți neînțelese, ci ale unei tristeți voluptoase, pentru că ei adoptă cu voluptate sensul tristeții îmbucurătoare: „Și pe frunțile plecate/ În pioase rugi fierbinți/ Cade trista voluptate/ Din adâncii ochi de sfinți”.

Starea lor de spirit se imprimă în cei care se roagă, se comunică lor, pentru că nu sunt icoane necomunicative.

În primul poem din ciclul Fecioara în alb, Petică oferă o replică la eminescianul Înger și demon.

Ca și „demonul” revoluționar din versurile lui Eminescu, aici „tragicul poet” e profund influențat de atmosfera religioasă din biserică: „Și din bolta înstelată/ A bisericei, încet/ Cade pacea fermecată/ Peste tragicul poet”.

În această atmosferă apare „fecioara ca un crin [metaforă împrumutată din Cânt. Cânt. 2, 1];/ Întrupare fină, dalbă/ Dintr-un vis de herubin /…/ Visul blândului Petrarca”.

Deznodământul e, și în acest poem, sinonim cu cel din Înger și demon: „Și-a mea frunte idolatră/ Am plecat-o pocăit/ Peste recea, veche piatră/ De sub arcul cărunțit”.

Numai că, la Petică, povestea continuă…și nu urmează un ritm biografic, ci reprezintă un caleidoscop sintetic al ipostazelor feminității, așa cum le descoperim la Eminescu și la simboliști.

Metaforele se subtilizează (fecioara, „ca o fragedă liană,/ Într-o rugă s-a deschis” etc), discursivitatea prea largă e ocolită de Ștefan Petică, expresivitatea poetică e rafinată.

Poetul reface traseul eminescian al ispitei amoroase. E atras de frumusețea angelică, demnă de arta lui Petrarca, Boticelli și Dante, și vrăjit de himera patimei:

 Plin de grația tristeței
Feciorelnice mă-nchin
Albei flori a tinereței
Ca vestitul florentin [Dante].

Numai gânduri vechi, ciudate,
Negre flăcări care ard,
Aprind grelele păcate
Cu parfum păgân de nard.

(Fecioara în alb, III)

*

Melancolia adoratei
Cu mâini întinse, obosite,
În ceasul sfânt al înserarei
La țărm de ape liniștite.

Eu o cunosc. Odinioară
În vremea negrelor vedenii
Simțeam ce dulce mă doboară
Cu-o tremurare cald-a genii.

Caci obosit am fost și-n minte
Torturătorul vis chimeric
M-a îndemnat mereu-nainte
Pierdut în marea de-ntuneric.

La poarta alb-a fericirei
Acuma bat ca-n aiurare,
Doritul ceas al mântuirei
L-aștept în calda tremurare.

(Fecioara în alb, IV)

Versurile ne îngăduie să deducem, după cum spuneam, un adevărat comentariu sau o adevărată interpretare a poeziei eminesciene, la care exegeza literară nu ajunsese încă și nu va ajunge decât…recent.

Nu pot să nu spun că mă bucur să descopăr că îmi confirmă propria mea interpretare a operei lui Eminescu.


[3] Lidia Bote, Simbolismul românesc, EPL, București, 1966, p. 362-365.

Predică la Duminica a 2-a din Postul Mare [2014]

Sfantul Grigorie Palama

Iubiții mei,

când oamenilor le e cald, uită că există ger, vânt, durere, cataclisme de tot felul, pentru că se concentrează pe nevoia lor de acum. Se unidimensionalizează.

Însă, cu cât ne concentrăm mai mult pe ceva care ne enervează sau pe o grijă personală…cu atât nu mai vedem ce trebuie să facem în clipa de față. Căci pierdem din vedere spectrul larg al realității.

Iar demonii, care ne manipulează primii…sau demonii lucrând prin oameni…vor să privim lucrurile numai dintr-o perspectivă, numai din punctul de vedere al patimilor noastre și nu al realității.

Ne vor lipiți de o idee, de o șicană, de o suferință…pentru ca să nu fim liberi. Liberi interior, duhovnicește. Pentru a nu fi…împliniți.

Pentru că realitatea e vastă, e complexă, pe când manipularea ne indică doar un om, doar un subiect, doar o temă, doar o problemă. Și când avem doar o problemă…nu mai vedem miile de probleme, care au legătură cu problema noastră.

Pentru că problemele unui om sunt și problemele unei societăți, unei lumi, unei epoci.

În Evanghelia de azi [Mc. 2, 1-12], vedem, în mod foarte clar, cum problemele personale fac neîncăpătoare locurile unde se promite vindecare. Domnul a intrat în Cafaranum, s-a auzit de acest lucru (v. 1)…și casa unde era El s-a umplut de oameni dar și curtea casei (v. 2).

Veneau, spune Sfântul Marcu, pentru ca Domnul „să le spună lor cuvânt” (v. 2, GNT). Să le vorbească. Dar, fără doar și poate, și pentru ca să-i vindece.

Însă vindecarea reală vine din ascultarea voii lui Dumnezeu. Pentru că sufletul se vindecă în același timp cu vindecarea trupului. Tocmai pentru că sufletul se îndreaptă spre Dumnezeu și se umple de slava Lui și trupul, unit în mod dumnezeiește cu sufletul, se umple de slava lui Dumnezeu.

Și că așa stau lucrurile, se vede din realitatea Sfintelor Moaște ale Sfinților, unde întreg trupul e înduhovnicit, pentru că întreg sufletul Sfinților e plin de lumina lui Dumnezeu.

Căci Dumnezeu nu sfințește pe om fragmentar ci în integralitate.

Omul care se îndumnezeiește se îndumnezeiește în mod deplin, pentru că se unește interior, în mod deplin, cu slava Dumnezeului treimic.

…Veniseră să audă cuvintele lui Dumnezeu și să se umple de slava Lui!

Și e o mare binecuvântare să înțelegi faptul, că pe fiecare zi te afli în fața lui Dumnezeu și că împlinirea ta este slava feței Sale.

Pentru că, dacă nu e El împlinirea noastră cotidiană…ne lăsăm manipulați de tot felul de „mici probleme”, aparent insurmontabile. De netrecut. De neînvins…

Însă nimic nu e de neînvins…când suntem cu Dumnezeu!

Pentru că victoriile reale și cu adevărat mântuitoare, sunt victoriile împotriva patimilor noastre, a fricii noastre, a neputinței noastre.

Iar dacă pierdem lupta din năuntru…nu suntem nimic în afară, orice poziție socială am ocupa noi. Pentru că mântuirea noastră se lucrează în taina adâncă a persoanei noastre.

Oamenii erau în casă…înaintea Domnului…dar și la ușa casei.

Pentru El nimeni nu era…în afara casei…în afara relației cu El…pentru că El îi vedea pe toți…și ne vede pe toți…deodată…stând înaintea Lui.

De aceea, când ni se pare că suntem…în afara vederii Lui…trebuie să știm că acest lucru e o blasfemie la adresa iubirii Sale de oameni.

Pentru că nimeni, absolut nimeni…nu e în afara…ochilor Lui!…Pentru că vederea Lui e peste toți oamenii, din toate locurile și din toate timpurile. Nimic nu e neștiut la El, nimic nu e ascuns, nimic nu e tainic pentru ochii Lui.

Și când ne încumetăm, în mod copilărește, să spunem binelui rău și să fariseizăm adevărul și să credem, așa, utopic…că vom scăpa, cumva, nepedepsiți…de către El, pentru câte spunem, facem și plănuim…o, da, ne înșelăm amarnic!

El știe intențiile noastre. Pentru ce spunem și facem una sau alta. Lumea ne judecă în măsura în care e curățită de patimi ca să vadă…adevărul nostru interior. Dacă e la fel de oarbă ca noi…nu vede nimic!

Însă Dumnezeu știe motivele adevărate…ale fiecărui lucru, gest, cuvânt al nostru. De aceea suntem îndemnați, de către Sfinții lui Dumnezeu, să ne temem pentru cele ascunse ale noastre. Adică pentru adevăratele intenții ale faptelor noastre.

Din perspectiva oamenilor, unele gesturi de pocăință și de disperare umană…par de-ne-făcut. Par lucruri bădărane.

Numai că adevărata bădărănie a noastră nu e nevoia, nu e boala, nu e cererea de ajutor…ci păcatul.

Păcatul e, cu adevărat, o mizerie incalificabilă, un lucru abominabil în fața ochilor preacurați ai lui Dumnezeu. Pentru că păcatul înseamnă indiferență, cruzime, egoism, delăsare, deznădejde.

Însă nevoia…boala…durerea…nu sunt niciodată acte bădărane…ci neiubiri!

Tocmai de aceea, Domnul nu a considerat un lucru aiurea faptul că patru bărbați, au introdus, prin acoperiș, pe un paralitic înaintea Lui (v. 3-4).

Nu I s-a părut…un lucru „ca nelumea”.

El nu a găsit nelalocul lui modul în care oamenii, din iubire și milă pentru cel bolnav, au apelat la Sine…și nici nu a menajat audiența. Ci, dimpotrivă, deși știa că grammateii/ învățații/ cărturarii, cugetau în inimile lor împotriva la tot ceea ce nu le plăcea (v. 6), El îi iartă păcatele paraliticului (v. 5)…pentru ca să îl vindece de boală.

De aceea, e greu să îi explici unui om nedus la Biserică, ce se revarsă în inima ta…după ce te spovedești. Căci dacă te spovedești curat, cu toată conștiința, punctual, păcat cu păcat, păcate de care numai tu te crezi vinovat…se revarsă în tine multă pace, multă iubire, multă candoare, multă liniște. Pentru că te împaci cu Dumnezeu, care te umple de pacea Lui.

Așa că omul care știe ce înseamnă să fii vindecat de Dumnezeu, fuge, în primul rând, la duhovnic și apoi la medic! Pentru că sufletul e cel care începe să se vindece primul, prin Spovedanie și prin împărtășirea cu Domnul.

Dacă de la cap se împute peștele…tot de la suflet se vindecă omul!

Și așa înțelegem de ce oamenii înduhovniciți nu se uită prea mult la bolile și neputințele trupești de tot felul, ci se uită la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, la curăția vieții lor și la fapta cea bună.

Pentru că sănătatea e mai bună decât toate…Numai cu amendamentul: sănătatea sufletului e mai bună decât toate. Și în sănătatea sufletului intră dreapta-credință și dreapta viețuire evanghelică.

Căci nu ne ajută cu nimic la mântuirea noastră o sănătate robustă a trupului, multă rezistență la frig, la cald, la durere, la boală…dacă nu suntem rezistenți și în fața ispitelor de tot felul. Dacă nu știm să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate și să avem recunoștință.

Însă asta nu înseamnă, totodată, că trebuie să fim iresponsabili față de sănătatea, de timpul și de averea noastră. Ci având grijă de toate, cu înțelepciune, trebuie să precumpănească grija noastră față de sănătatea duhovnicească decât față de sănătatea fizică.

Și Domnul ne arată în cazul acestei vindecări, că iertarea dumnezeiască e începutul a toată sănătatea. Pentru că, după ce i-a iertat păcatele…și nu păcatul (pentru că multe sunt păcatele noastre), l-a vindecat și de neputința lui fizică (v. 11).

Noi, oamenii, care suntem concentrați mai mult pe ce se vede, la modul grosier…decât pe ceea ce văd numai cei curați cu inima, credem că minunile sunt „imposibile”. Pentru că am fost ideologizați cu faptul că lumea aceasta e numai cât vedem noi că este.

Și observ asta și la omul cu puțină carte dar și la intelectuali: au o perspectivă foarte redusă, empirică, pozitivistă asupra realității.

Lumea e cât văd ei că e…cât pipăie ei realitatea.

Însă Dumnezeu, Care nu ține cont de modul nostru îngust de a vedea lucrurile, când e vorba să ne mântuiască, ci e paradoxal în toate, nu face minuni, mai întâi vizibile, pentru tot gură-cască, ci tainice

Vindecarea de păcate, cu tot ceea ce înseamnă ea, este o bucurie interioară imensă. E o enormă împlinire și umplere de încredere și de poftă de viață.

Iar cine e vindecat interior de vreo patimă, cine primește luminări și vederi dumnezeiești de la Dumnezeul nostru treimic…nu mai are nevoie de vindecări exterioare sau de minuni expozitive, apologetice.

Însă oamenii înguști la vedere…când l-au văzut ridicându-se de jos, de pe pat…și că merge, că poate să meargă…atunci au crezut că s-a produs cea mai mare minune și L-au lăudat pe Dumnezeu (v. 12).

Numai că nu atunci s-a produs marea minune!

Marea minune s-a produs atunci…când grammateii considerau că Domnul blasfemiază. Atunci când nu au crezut că vindecarea de păcate s-a produs.

Adică marea minune a avut loc când doar el, paraliticul, a știut-o, pentru că s-a petrecut în ființa lui, ca un mare dar de la Dumnezeu.

Marea minune a fost tainică…pe când minunea pentru orbi, minunea apologetică și pedagogică în același timp, a fost valorizată mai mult decât cea profundă.

Fără doar și poate, orice minune a lui Dumnezeu e o imensă binecuvântare și iubire. Însă adevăratele minuni sunt cele pe care El le lucrează în noi în mod mistic/ tainic/ profund și în urma cărora noi ne schimbăm radical viața.

Căci sensul minunii e să ne lege de Dumnezeu, să începem o relație vie și veșnică cu El.

Da, omul care a intrat prin acoperiș…a ieșit pe ușă în mod sănătos!

Pentru că omul care a intrat prin acoperiș, plin de înfrigurare, de nevoie presantă…L-a întâlnit pe Cel care știe, vede, ajută nevoile oamenilor.

Dar dacă ar fi intrat în viața noastră…acest om, ce i-am fi făcut?!…Cum l-am fi ajutat noi, pe sărmanul om?!!…

Ce facem noi, de fapt…când nu facem nimic pentru alții?

Și dacă nu facem nimic pentru alții, de ce ne mai credem drepți, milostivi, săritori, cu inimă largă, demni și umani…dacă tot nu facem nimic pentru ei?

Postul Mare e un timp al întrebărilor fără menajamente

Toată viața ortodoxă e plină de întrebări dureroase…Pentru că nu ce faci…ci ce iese din ceea ce faci contează.

Ce ajungi după ce scrii, postești, te rogi, muncești o viață de om?

Ce ajungi, în mod real, înaintea lui Dumnezeu și nu a oamenilor, în urma tuturor lucrurilor pe care le faci?…

De aceea, iubiții mei, vindecarea reală e adevărata comoară a noastră! Iar vindecarea reală e vindecarea duhovnicească. E sănătatea credinței și a faptelor noastre.

Fără dreaptă credință în noi, fără fapte bune, fără virtuți, fără harisme dumnezeiești, fără harul lui Dumnezeu în primul rând, părem vii…dar suntem morți sufletește.

Iar despre morți…nimeni nu vrea să știe…ci doar despre cei vii întru Domnul.

Astfel, dacă postim, dacă ne nevoim, dacă ne înfrumusețăm interior, lăsați să se vadă asta! Lăsați să se vadă rezultatele vieții noastre ortodoxe!

Adică nu ceea ce facem…ci ceea ce ajungem, prin viața Bisericii, emană din noi…și unde mergem suntem rodul ascezei, al teologiei și al iubirii Bisericii.

Dumnezeu să ne umple pe toți de marea Sa milă și bunătate, să ne întărească în toate vitregiile vieții noastre, în toate ispitele și încercările și să ne dăruiască tuturor, ca să ne bucurăm, aici și în veci, întru Împărăția Sa, împreună cu Prea Curata Stăpână, cu toții Sfinții și cu toate Puterile cerești, acum și în vecii vecilor. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno